Arhetip gastronomic samoied

Domnul Aurel Mateescu scrie despre canibalismul rusesc în postarea : http://aurelmateescu.wordpress.com/2008/09/23/adolescenti-ucisi-si-mancati-de-satanisti/ . Am comentat: Aşa cum povesteşte Alexandru Soljeniţîn în cartea Arhipelagul Gulag, unii dintre ruşii ţinuţi în lagăre mâncau din când  în când carne de om. Omul ales să fie mâncat era un adolescent – trufanda numit de comeseni „karova” (vacă). Dar această informaţie sumară este constrânsă de Alexandru Soljeniţîn cu nenumărate judecăţi de valoare.  Unii nu cred în acel canibalism al ruşilor din lagăre. Alţii, şi anume chiar urmaşii acelor samoiezi, sunt mândri. “Bunică-miu a fost nevoit să prizoniereze la maica rusie, mâncând carne de cal şi din când în când de om.”, citesc pe blogul lui urdumheit. Observaţi continuitatea în frază, –neîntreruptă de ghilotina lui Hume–, între consumul cărnii de cal şi consumul cărnii de om. Dacă primul tip de consum îndeplineşte o funcţie, satisfacerea nevoii de proteine pentru organismul uman, cel de al doilea tip de consum nu mai poate fi justificat prin acelaşi demers, prin niciun demers, de fapt. Un tip virtual civilizat trebuia să intercaleze acolo o judecată de valoare privind canibalismul bunicului său, nu doar o informaţie privind satisfacerea nevoii de proteine a bunicului său. Mărturisesc că eu nu am putut mânca trei zile după acea lectură de blog! Culmea, dar comentatorii  nu adaugă vreo judecată de valoare despre această informaţie macabră. Ba, mai mult, unuia chiar i se face foame: “pe iulie 27, 2008 at 12:00 pm17  e. […] oh iti scriu mai incolo epistola . acum mie foame !”. Care a fost, şi care este,  marele secret al URSS – ului pentru români ? Au existat acte de canibalism comise de soldaţii sovietici* prezenţi în România, cazuri care au fost muşamalizate de poliţia şi  justiţia română. De multe ori, atunci când dovezile duceau direct la sovietici, erau organizate episodic “revolte populare” împotriva unor “canibali capitalişti români”,   proprietari de fabrici de mezeluri şi de restaurante. De asemenea Teohari Georgescu, omul de casă al sovieticilor, a mai organizat pentru publicul naiv românesc şi setos de “noua dreptate”, tot bâlciul sângeros al împuşcăturilor comisarului Alimănescu. Este păcat că regizorul Sergiu Nicolaescu nu a dovedit curajul să facă un film arătând adevărul pe tema secretă şi sensibilă. După plecarea trupelor sovietice din România, cazurile de canibalism nu s-au mai înregistrat. * Cazurile  de canibalism ale soldaţilor sovietici au constituit sursă de inspiraţie pentru o piesă din dramaturgia lui Barry Collins (autor născut în anul 1941). Din câte ştiu, o reprezentaţie a avut loc şi la Teatrul German din Timişoara, în regia  lui Alexander Hausvater.

Domnul Aurel Mateescu mi-a răspuns  :

+Blogideologic, randurile dvs ma fac sa cred – sau cel putin asta este impresia cu care raman, ca este un fel de filosofie a rusilor sa ma schimbe din cand in cand meniul…Oribil.+

@ Aurel Mateescu

Da, este un vechi “arhetip cultural samoied” al slavilor răsăriteni. Varegii, adică vikingii răsăriteni care au fondat Rusiile pe istmul baltico-pontic, s-au forţat tot timpul să stîrpească această “gastronomie de samoied” printre slavii răsăriteni, după ce i-au obligat să se creştineze. Reforma dură a lui Petru Velikii de europenizare a Rusiilor se explică tot prin această politică a varegilor creştinaţi şi civilizaţi de Bizanţ, de eradicare a barbariei printre slavii răsăriteni. Chiar şi Adorno explică politica lui Stalin drept continuarea politicii lui Petru Velikii de iluminare a Rusiilor.

Titus Filipas

Intuiţia lui Hermann Alexander Keyserling

Filosoful estonian Hermann Alexander Keyserling (1880 – 1946) a vizitat în anul 1927 România  şi capitala sa, Bucureşti. Din experienţa intelectuală a vizitei în România, Hermann Alexander Keyserling conchidea : “Dacă românii au o misiune europeană de îndeplinit, aceasta constă în a redeştepta la o viaţă nouă bizantinismul.”

Era ceva peiorativ ? Rădăcina cuvântului “ bizantinism”, anume termenul ‚bizantin’,  cu o supărătoare conotaţie negativă, a fost inventată de francezul Charles-Louis de Montesquieu (1689-1755), apoi  popularizată fervent, în aceeaşi negativitate, de către istoricul englez Edward Gibbon (1737-1794).

 

Se ştie că Montesquieu continua cugetările despre romani ale moraliştilor francezi din secolul XVII. Probabil că inventând conotaţia negativă a termenului  ‚bizantin’, francezul Montesquieu vroia  să dea  şi o anumită legitimitate istorică tardivă titlului de „împărat roman” al lui Charlemagne. Dar pentru noi, românii, poate că importanţa majoră a operei lui Montesquieu constă în aceea că prin ‚ideologia bizantină” pusă pe piaţa culturală a Europei, el face total disponibil numele istoric Romania (cum se chema în realitate ‚imperiul bizantin’), nume care va fi apropriat de principatele dunărene unite în secolul XIX.  

 

Iar ‘Romania Neoacquistica’, spre care ţintea Pohta lui Mihai Viteazul, este o ‚imagine de marcă’ pe care am dobândit-o poate cu denotaţia  negativă pusă acolo de Montesquieu. Fraza citată din Hermann Alexander Keyserling era de fapt o recunoaştere a programului Romania Neoacquistica pentru România. Este  o ţintă ce poate fi atinsă?

 

În literatura noastră, căderea Constantinopolului la anul 1453 era  anunţată  de Marea  Mediterana : „Trece valul sângerat / […] / Val pe val înştiinţează că  Bizanţu’ s-a predat.” ,  aşa consemna Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872).  

În Orele astrale ale omenirii, scriitorul austriac Stefan Zweig (1881 – 1942) atribuie căderea Bizanţului unei erori tactice : O poartă a cetăţii nu era păzită. În realitate nu s – a întâmplat aşa.  Tradiţional, toate porţile cetăţii erau foarte bine păzite, iar strategia a fost păstrată. Dar cumva Stefan Zweig are intuiţia că evenimentul căderii Bizanţului nu a fost o necesitate, ci o contingenţă, adică un fapt care  putea să se întâmple, ori nu.
În cartea „Ultimul mare asediu, 1453”, autorul Roger Crowley explică întoarcerea bruscă din drum a trupelor veneţiene contractate pentru suportul Bizanţului prin fenomenele optice bizare observate pe cer, descrise şi de cronicarii vremii. Roger Crowley găseşte corelaţia cu explozia unui vulcan insular din Pacific, care a trimis în atmosferă o cantitate uriaşă  de pulbere ce a produs efecte optice. Demoralizante pentru mentalitatea medievală. La fel s-a întâmplat de altminteri şi la sfârşitul secolului XIX, când praful vulcanului Krakatoa a dat culoarea deprimantă  a cerului din  tabloul Skrik (Strigătul), pictat de norvegianul Munch.  

Titus Filipas