Despre chestiunea economică în epoca brâncovenească poate fi citit aici http://www.romanialibera.ro/a131959/politica-economica-a-domnitorului.html, un text recent al doamnei Ileana Toma. Chiar este un articol interesant! Şi discutabil, în sensul cel bun.
De exemplu, doamna Ileana Toma scrie: +Utilizarea in consideratiile istorice a informatiilor astronomice pentru confirmarea variatiilor climatice, care la randul lor pot avea efecte economice si politice asupra societatii, este acceptata in istoriografia contemporana incepand de la jumatatea sec.XX. Sa nu-l citam decat pe Fernand Braudel, care a studiat istoria lumii mediteraneene in epoca lui Filip al II-lea si care chiar foloseste expresia „mica glaciatie” pentru perioada care incepe dupa 1600. +
În realitate, noi ştim acuma mai multe despre “gramatica civilizaţiei” noastre, decât aserta pe la jumătatea secolului XX, Fernand Braudel, istoricul francez care mergea pe urmele lui Jules Michelet, descoperitorul valorilor lui Giambattista Vico. Se poate afirma fără tăgadă că istoricul român Nicolae Iorga a fost influenţat de istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Într-o zi din ianuarie 1824, profesorul Jules Michelet întâlnea numele lui Giambattista Vico (1668 – 1744) într-o adnotare marginală la cartea pe care o citea. Vico era un “universitar autodidact”. Formula se practică şi acum, l-am auzit pe un laureat Nobel care, intervievat pe Discovery Channel, declara : „Când eram autodidact la Cambridge…”. Napolitanul Giambattista Vico se instruise în gramatică, logică, şi în jurisprudenţa văzută ca ‘justiţie naturală’. Cartea care asigură statutul intelectual cel mai înalt lui Giambattista Vico este Scienza Nuova. Aici Vico tratează pozitiv tema formării elitelor. Ce îl face faimos pe Vico este modul în care vede istoria Europei, cu un accent special pus pe lumea mediteraneană şi pe un spaţiu de civilizaţie brăzdat de drumurile romane, ‚drumuri eterne’ cum le va numi Jules Michelet, pentru Romania şi pentru România. Jules Michelet chiar implementează doctrina lui Vico despre formarea elitelor. Astfel, Jules Michelet sprijină din exterior, prin entuziasm uimitor şi titanic efort, formarea şi înflorirea potenţialului elitei intelectuale româneşti după standardele de excelenţă impuse de Scienza Nuova. Prin formula bine-cunoscută: „Bizanţ după Bizanţ”, Nicolae Iorga sintetiza poate cel mai bine pentru Limba Română filosofia lui Giambattista Vico despre caracterul ciclic al civilizaţiilor. Karl Marx preţuia teoria ciclică a civilizaţiilor dezvoltată de Giambattista Vico, însă vroia să-l amendeze pe filosoful napolitan. Karl Marx ţinea să sublinieze că prin conceptul „luptei de clasă” el ar fi găsit un sens în fiecare nouă învârtire a „roţii” civilizaţiei. Percepţia mea despre „Teologia civilă raţională” a lui Giambattista o apropie de isihasmul lui Daniil Sihastrul care influenţa decizia politică a lui Ştefan cel Mare, iar nu de ideologia comunistă a lui Karl Marx.
Ştim acum că domnul nostru Ştefan cel Mare (1433 – 1504), precum şi anahoretul Daniil, trăiau în timpul de început al “mini – epocii glaciare” declanşată de forţele geofizice şi de fluctuaţiile astronomice naturale în orbita Pământului, –ceea ce se cheamă în termeni academici actuali fenomenul Milankovici–, pe la anul 1440, şi încheiată pe la 1850. Practic domnia lui Ştefan cel Mare coincide cu prima fază a acestei răciri a Europei. Dacă anahoretul ignoră evenimentele mundane, „lumeşti”, el nu evită focalizarea intensă a intelectului său peste evenimentele şi fenomenele lumii, într- o plugărie spirituala, –rugăciunea–, care le desţeleneşte sensurile şi le face utile, productive, pentru omul cuminte. Daniil Sihastrul este un model fiducial în acest sens.
Cronicarul Ion Neculce (1672-1744 sau câţiva ani mai mult) ne povesteşte legenda populară : „Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăie un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până s-a istovi ruga. Şi după ce s-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au ispovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi-au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au şi purces Ştefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând ca va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunăre. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorchându-s-înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”
Daniil Sihastrul avea o extraordinară capacitate de concentrare intelectuală în meditaţia lui isihastă asupra evenimentelor lumii, precum şi asupra fenomenelor naturii. Daniil Sihastrul nu era deloc influenţat de misticismul rusesc pravoslavnic care acum a pus aproape complet stăpânire pe rugăciunea din Biserica Ortodoxă Română şi pe sfaturile duhovnicilor de astăzi ai neamului românesc.
Încă mai departe în timp, trebuie să vorbim despre altă perturbaţie climatică, despre încălzirea medievală care a dat naştere mitului Caloianul. Din câte ştim din Epoca Luminilor, de la filosoful David Hume, mitul poate fi considerat un mod de reprezentare ontologică a cauzalităţii.
Istoria evenimentelor umane, credea Robin George Collingwood (1889-1943), idealist inluenţat de Giambattista Vico, este istoria gândurilor care au provocat acele evenimente semănate pe brazda timpului. Pentru a desluşi istoria, trebuie să găseşti în gândurile oamenilor un lanţ cauzal, oricare studiu al istoricilor fiind exerciţiu de „reenactment”, de reluare a jocului la nivelul intelectual. Prima cruciadă modificase percepţia bizantină despre Constantinopol. Comnenii încep să vadă în Oraşul împăratului Constantin o reprezentare pentru Împărăţia Cerească. Comnenii au conştiinţa unei evaluări eudaimonice a Oraşului Constantinian. Dintre Comneni, cei care au realizat primii, şi cel mai bine, această reprezentare, au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143), – supranumit de contemporanii săi Caloianul, fiind considerat de istoriografii din epoca modernă drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui, Kira Anna, celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Pentru vlahi ori români, ei pot chiar să creeze o legătură magică dar vitală între spaţiul de subzistenţă şi spaţiul forţelor cosmice şi al meteorilor. Descântecele „Caloianul” (ori, alternativ, „Scaloianul”) şi „Scaloiţa” sunt invocări ale acestei legături. Caloianul şi Scaloiţa cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale (900-1300 AD). Este o ipoteză deloc absurdă că seceta de vară era frecventă şi în teritoriile de nord ale Oikumenei, unde funcţionarea „plugului mare” se baza tocmai pe regimul ploilor de vară.
Iată invocarea Caloianului într-un descântec unde cele două spaţii: al cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci nu cel al vînătorii şi al culesului din natură, şi prin aceasta descântecul „Caloianul” se deosebeşte de ritualul şamanic, sunt limpede specificate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să deschiză porţile, / Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să crească legumele / Şi toate ierburile.” Sau invocarea, vag ireverenţioasă, a Kirei Ana : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”, invocare despre care sînt convins ca nu posedăm forma medievală originară, fiind mult distorsionată ca stil.
Comparaţiile între economia medievală şi economia de azi se impun şi cercetărilor din SUA, unde n – a existat vreodată un Ev Mediu. Dar am citit acum un studiu unde se estimează că ţăranul medieval european avea mai mult timp liber, timp pentru sine, decât americanul mediu de acum, fie „blue collar”, fie „white collar”.
Oricum, conţinutul articolului sus citat propune ipoteze de lucru şi deschideri spre multe teme noi. De exemplu, plecând de la :+Să ne imaginăm că în ‘epoca de aur’ a crizei economice din România, continuată şi astăzi+, putem să ne întrebăm care-i responsabilitatea ce revine primului guvern Petre Roman, alcătuit numai din specialişti români formaţi în Occident pe banii statului român, în distrugerea economiei româneşti. A fost distrugere printr-o politică deliberată. Iar aceasta se poate demonstra.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 