Stupor Mundi

După moartea împăratului Henric al  VI-lea, are loc o dublă alegere de pretendenţi la coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. Pe data de 6 martie  1198,  ghibellinii l -au ales pe Filip de  Swabia. Ghelfii l- au ales pe viitorul împărat  Otto al IV-lea, în luna aprilie din 1198. Primul pretendent este încoronat la Mainz. Cel de al doilea, la Aachen (Aix- la- Chapelle). Alegerea lui Filip de  Swabia nu va fi ratificată de pontiful Inocenţiu al III -lea. De ce? Atunci când era ducele Toscanei, Filip confiscase un teritoriu  papal. Pur şi simplu din cauza negativităţii acestui şvab faţă de puterea papală, Inocenţiu îl favorizează pe Otto. Susţinătorii lui Filip de  Swabia  trimit instituţiei papale un protest contra amestecului în  chestiunea succesiunii imperiale.  Inocenţiu al III –lea răspunde că nu are intenţia să atingă drepturile prinţilor electori. Apoi subliniază autoritatea exclusivă a bisericii la  conferirea coroanei imperiale. Pe data de 3 iulie 1201, cardinalul Guido de  Palestrina, legatul papal, anunţă în  catedrala din Colonia ratificarea papală pentru alegerea lui  Otto ca rege al Germaniei. Justificarea deciziei  este prezentată în documentul Venerabilem, incorporat în  Corpus Juris Canonici. Argumentaţia latinească îi convinge pe mulţi  prinţi electori. Caracterul irascibil al lui Otto conduce însă repede la pierderea simpatiilor. Aşa că papa Inocenţiu al III –lea îşi schimbă decizia în anul 1207. Acum, în avantajul  lui Filip. Uciderea lui Filip de Swabia pe  21 iunie 1208  modifică datele.  Otto este recunoscut rege de toţi prinţii germani la Dieta din Frankfurt. Papa îl invită la Roma pentru încoronare. Otto semnează mai înainte  o lungă listă de promisiuni. Le încalcă imediat ce pleacă din Roma. Confiscă Ancona, Spoleto, şi alte oraşe, domenii ori proprietăţi ale bisericii. Aliat cu duşmanii lui Federigo de Hohenstaufen,  Otto al IV-lea invadează Sicilia. Inocenţiu al III –lea îl excomunică pe data de 18 noiembrie 1210. Şi determină alegerea lui Frederick de Hohenstaufen la Dieta din Nuremberg în septembrie 1211. Alegerea este repetată  cu acelaşi rezultat de către prinţii germani la Dieta din Frankfurt,  pe 2 decembrie 1212,  în prezenţa legatului papal şi a capetianului  Philippe Auguste, regele Franţei. Încoronarea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen  are loc în Aachen, pe 12 iulie  1215. A fost apogeul conflictului dintre ghelfi şi ghibelini, ori între parveniţi şi aristocraţi. Autoritatea lui Frederick al II –lea  de Hohenstaufen în Germania era diluată, el fiind recunoscut doar în sud. Însă ghelful Otto moare la 1218. Conflictul dintre ghelfi şi ghibelini a fost conflictul dintre două tipuri de cultură organizaţională. Dante Alighieri, ce s– a  născut într–o familie de parveniţi ghelfi, sfîrşeşte ca un „Ghibellin fuggiasco”, adică la fel ca un aristocrat de viţă veche. Chiar şi acum, numai  încoronarea din Roma adăuga valoare coroanei Imperiului, la fel ca pentru Charlemagne. Frederick al II– lea de Hohenstaufen negociază   dreptul la această încoronare. Cu papa Inocenţiu al III –lea,  până la moartea acestuia. Apoi, după 1216, cu papa  Honorius al  III – lea. Federigo de Hohenstaufen va fi încoronat la Roma pe 22 noiembrie, anul 1220. Fiul său Henric, copil născut în 1211,  preluă  tot cu acel prilej  al  încoronării imperiale a tatălui său, titlul de Henric al VII–lea, Rex Romanorum.  Frederick al II-lea Hohenstaufen avea atâtea ţinuturi de guvernat, încât trebuia să  ducă până  la  perfecţiune arta managementului de calitate, depăşindu-şi astfel cu mult contemporanii europeni. Se ştie că prosperitatea adusă unui stat de economia întreprinderilor mici se bazează numai pe o legislaţie bună. În Regatul celor două  Sicilii, Federigo de Hohenstaufen iniţie o reformă  legislativă  având ca model fiducial verdictele  scrise ale Assizelor (sesiuni de acţiune legală)  din  Ariano,  organizate de bunicul său,  Roger II de Hauteville în anul  1140. Chiar din anul încoronarii lui ca împărat, Federigo de Hohenstaufen organizează după modelul fiducial,  –benchmark, cum se spune acum –,  instituit de normandul Roger II, Assizele din  Capua. Textele legilor  scrise vor fi  promulgate în Constituţiile de la   Melfi din  1231,  legislaţie cunoscută  de asemenea cu numele  Liber Augustalis. Poate părea incredibil, dar Constituţiile  de la   Melfi au servit drept primordială sursă  de inspiraţie la aplicarea legii în Sicilia până în anul 1819.Frederick al II-lea Hohenstaufen refuză să plece în cruciada promisă papilor. Din această cauză, în  anul 1227  Frederick II Hohenstaufen fu excomunicat de către papa Grigore al IX-lea. Federigo imaginează un subterfugiu pentru  a recâştiga  binecuvântarea papală. Împăratul german Frederick al II-lea Hohenstaufen este creditat cu organizarea fastuoasă a ultimului capitol din cea de a cincea  cruciadă în Ţara Sfântă (capitol numit,  pe alt stil de numărare istorică, şi cea de a şasea cruciadă).   Pe vremea bizantinilor, Sicilia fusese considerată provincie asiatică.  Frederick al II-lea Hohenstaufen acceptă să organizeze pseudo- cruciada personală dintre 1228 şi 1229, numai pentru a crea o legătură statală între Sicilia şi Asia. Mijlocul cel mai potrivit? O alianţă matrimonială. Deşi întreţinea un harem la Palermo, el se căsătorea  cu Yolande – Isabelle,  fiica  lui Jean  de Brienne – Inorogul şi moştenitoarea  pe linie maternă a drepturilor de regalitate latină în Cipru şi Ierusalim.  Încoronarea lui Frederick al II-lea Hohenstaufen ca Rege al Ierusalimului,  pe data de  18 martie  1229,   s-a desfăşurat armonios, cu acordul tuturor părţilor, adică  al creştinilor, arabilor,  şi evreilor drepţi, provocând la Roma stupefacţia pontificatului. Într-adevăr, tipurile de alegeri pe care le făcea Frederick al II-lea Hohenstaufen pentru a-şi conduce acţiunile  justificau  deplin  numele  Stupor mundi.  Tipul de management pe care îl practica Frederick al II-lea Hohenstaufen  se racorda perfect la managementul ayyubid al sultanului egiptean Al-Kamil.  Frederick al II-lea Hohenstaufen   negociază cu Al-Kamil. Obţine de la acesta restituirea Ierusalimului,  Nazaretului şi Betleemului, fără lupte.  Un cronicar din Damasc, Sibt ibn al-Jawzi, ne povesteşte că  arabii  din Ierusalim priviră  cu multă atenţie şi mare curiozitate  fizionomia împăratului german, pentru evaluarea caracterului acestuia.  Sibt ibn al-Jawzi furnizează chiar o descriere a înfăţişării lui  Frederick pe baza mărturiilor celor care l -au văzut  atunci pe împăratul  în persoană la Ierusalim: ” Împăratul este roşcovan, chel şi miop. Dacă ar fi fost sclav, nu ar fi valorat la târg mai mult de 200 dirhami.”  Ochii împăratului sunt descrişi ca fiind „verzi,  ca de şarpe”. Un tablou realist, fără vreo urmă de empatie. Deşi  Frederick al II -lea de Hohenstaufen îndrăznise să înceapă un capitol de cruciadă  purtând încă stigmatul excomunicării,  stârnind astfel ostilitatea făţişă a unor prinţi ai bisericii, faptul că  recâştigase fără vărsare de sânge trei mari oraşe din Regatul Ierusalimului, trei mari cetăţi de pe frontiera simbolică a creştinismului, îi aduse împăratului german un mare prestigiu în unele cercuri europene. Aceasta conduse în anul 1231 la ridicarea excomunicării sale. Din  căsătoria lui Federigo  cu Yolande – Isabelle de Brienne   se va naşte Conrad, viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană. În anul 1231, Henric al VII-lea, fiul lui Frederick al II-lea de Hohenstaufen  din căsătoria cu  frumoasa regină Constanţa de Aragon,  se alie cu Liga Lombardă  şi clamă pentru sine coroana  imperială. Rebeliunea fu înfrântă în Anul Domnului 1235, iar Henric fu dezmoştenit. Rege al germanilor fu numit copilul Conrad. Ce moştenise, pe linie maternă, şi titlul de rege al Ierusalimului. Cu totul altfel decît alţi împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, Frederick al II– lea de Hohenstaufen petrecu puţin timp în Germania.  În 1236, Frederick al II-lea Hohenstaufen călători ultima oară în Germania. De acum încolo va fi reprezentat în Germania de fiul său, Conrad. Titus Filipas

Actualitatea lui Ioan Cassian

Există în psihologia omului, –definit ca „animal social”–, o componentă etologică: omul este un „animal”,  precum şi o componentă culturală. Prin cultură  înţelegem, într- o  primă zicere sau abordare a explicaţiei,  un sistem de valori, simboluri, credinţe. Scrierile lui Ioan Cassian spun ceva important despre componenta etologică a firii umane universale. Cassian susţine că deşi omul este prin natura lui păcătos, totuşi  ceva etic bun subzistă  în firea lui. Deşi pogorârea graţiei divine produce o imediată salvare a sufletului, convertirea omului poate de asemenea începe prin exerciţiul voinţei lui. Aceasta pentru că, subliniază Cassian, Bunul Dumnezeu va acorda mereu graţia  celui care este în căutarea ei. Chiar şi celui care nu cere, uneori. Aici Ioan Cassian îl contrazice pe Sfântul Augustin  (354-430),  creştinul berber care sublinia greutatea absolută a Păcatului Originar căzut  peste  sufletul omului. Conciliul de la Orange (din 529 AD) îi va da dreptate Sfântului Augustin.  Abia în secolul XIX  este restaurată dreptatea (despre  natura  psihologică a omului universal)  afirmaţiilor lui Ioan Cassian. Se mai poate adăuga  de noi că  aproape tot romanul francez al veacului XIX este influenţat de această psihologie a omului real, subliniată prima oară de scriitorul creştin Ioan Cassian. Iar în secolul XX, psihanalistul francez Michel Foucault (1926 -1984) se arăta fascinat de acurateţea analizelor psihologice pe care le descoperea citind textele religioase  vechi  dar frumoase, scrise cu şaisprezece veacuri mai înainte de   Ioan Cassian.

Scriitorul  călugăr „scit” (daco-român) de limbă latină  Ioan Cassian,  ori pe latineşte      Joannes Eremita Cassianus, s -a născut  cândva în jurul Anului Domnului 360, –dar poate chiar exact la 360 AD–,  într- o localitate aflată pe drumul roman chemat Via Traiana Nova. Acum, nu este mai puţin adevărat că bunul nostru împărat Traian a fost  un  harnic constructor  de noi căi romane. Ele chemându- se, alternativ, fie Via Nova Traiana, fie Via Traiana Nova. Imperatorul spaniol este remarcabil pentru lipsa lui de imaginaţie,  din cauza aceasta nu s- a păstrat cartea lui tratând despre războiul dacic  (plictisitorul  text intitulat „De bello Dacico”). Dar pentru acel  latin  Cassianus de ‚natione Scytha’,  adică născut în  Scythia Minor,  provincia pe care noi o desemnăm acum cu numele slavonic Dobrogea, – reamintim că slavona este o limbă artificială, inventată de cărturarii bizantini Photius, Kirilus şi Metodius odată cu Oikumena slavonică, un concept geopolitic controlat spiritual de la Constantinopol–,  această Via Traiana Nova trebuie să fi dus obligatoriu la Tropaeum Traiani. Deci putem aserta că, foarte plauzibil, era acolo un drum care conducea înspre localitatea chemată acum Adamclissi.

Ioan Cassian învăţă o limbă latină simplă, fără rafinamente, în mediul  său cultural şi creştin de acasă, centrat pe  o biserică, poate deja ascunsă, protejată de agresiunea barbară, poate deja biserică tăiată în creta subterană a ţinutului natal. Faţă de ceea ce  învăţă de acasă, Ioan Cassian mai prinse  latineşte  imersând  în  textele creştine Vetus Latina ce premerg Vulgata Sfîntului Ieronim. Se recunoaşte că Ioan Cassian putea să îşi exprime direct şi  foarte veridic gândurile pe latineşte.  Ceea ce mulţi dintre autorii latini şi de mare rafinament, contemporani cu el,  nu reuşiră  într-un  grad similar. De aceea textele lor nu supravieţuiră. Ştim acum, din teoriile lingvistice ale lui Tarski Alfred (1902 -1983), un evreu polonez convertit la romano- catolicism, că există o scală şi o gradaţie a limbajelor şi a metalimbajelor, care se pot (ori te pot) apropia sau îndepărta de adevăr. Iar în general, –este poate un adevăr neplăcut acesta pentru scolastici–, limbajul creştinesc aspru te apropie  de adevăr cel mai mult. Ioan Cassian vorbea limbajul  agrest învăţat în acel Latium Novum care proteja dinspre nord-vest  cetatea Nova Roma a împăratului Constantin cel Mare (280-337).

Pe un reper de timp marcat de evenimentul major al primului  conciliu de la Constantinopol (381 AD), pentru a- şi desăvârşi educaţia creştină,  Ioan Cassian peregrină  cu alt tovarăş,   pe nume Germanus, poate  şi el tot din Scythia Minor, în „Romania Hierosolymitana”, adică în Romania Ierusalimului,  teritoriul sacru care este marea miză a lumii:  de ieri, de astăzi, de mâine.

Peregrinii aceia se opriră o vreme la o abaţie aflată  lângă  Vicleim – Betleem, nume ce înseamnă  Casa Pâinii  în limba  ebraică. Insoţit de acelaşi Germanus,  Ioan călători apoi în Egipt. Unde  ucenicii  trăiră învăţând credinţa şi viaţa intensă întru spirit de la anahoriţii din Tebaida, asceţii deşertului care împrejmuie mănoasa Vale a Nilului. Mai  târziu, şi aflat  pe tărâmul galo – roman unde şi  muri la 433 AD, –alţii zic că ar fi trăit mult mai mult–, Ioan Cassian scrise, codifică şi transmise înţelepciunea învăţată de la sfinţii părinţi creştini din deşertul Egiptului. Aceste opere latineşti de literatură patristică, tratând în esenţă ‚antrenamentul omului lăuntric şi  perfecţiunea inimii’,  se cheamă: Una  „De institutis coenobiorum”, cealaltă  „Collationes”, şi au fost scrise la rugămintea Sfântului Castor (nu se ştie când s- a născut, dar se ştie precis că a murit la 420 AD), titularul vechii episcopii din Apt, localitate aflată acum în dioceza de Nîmes.

Dintr – un timp când ştim că se afla  în Palestina şi în Egipt, îl găsim pe Ioan Cassian în anul  403 la Constantinopol. Viaţa creştină din oraş era dominată atunci de Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, filosofii-teologi cappadocieni Vasile cel Mare şi Grigore Nazianzus, urcaseră deja la cerurile simbolice ale credinţei. 

Patriarhul Ioan Gură de Aur îl face pe Cassian diacon, şi îl trimite cu o însărcinare diplomatică la episcopul din Roma. Este posibil ca în acel timp să accepte şi invitaţia de a fonda o mănăstire în stil egiptean sau „deşertic” la Massalia, în Galia sudică. Oricum, se ştie că imediat după anul 410, Ioan Cassian ctitoreşte abaţia Saint Victor de lângă Marsilia. Reglementările de vieţuire spirituală instituite de Ioan Cassian pentru Saint Victor vor fi adoptate mai târziu şi la faimoasa mănăstire benedictină de la Port Royal. Unde alături de învăţătura teologică  se instituie, se perpetuează şi se accentuează cultura  gramaticii filosofice. Era de fapt acel Trivium sau ‚Arta construirii discursului’, absolut necesar pentru orice timp, chiar şi în cel de acum. Dar pentru noi, românii, care nu am trecut în Evul  Mediu prin experienţa  unui  Trivium scolastic latinesc, spiritul şcolii de calitate  este resuscitat abia în secolul XIX  de către Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu la Sfântu Sava. Unde se implementează Ideologia Şcolilor Centrale ce îi formează în România pe oamenii politici ai ‚partidei naţionale’.

Titus Filipas

Pe „drumul mătăsii”

„Dar poate că s-a produs o eroare /
în grafia ori în articularea Numelui Sacru”
Jorge Luis Borges, citat din El Golem

Am putut vedea cu toţii la televizor, pe la sfârşitul lunii octombrie 2001, nervozitatea israeliană, mai distrugătoare decât un cataclism natural, revărsându-se pe străzile Betleemului, ‘Vicleimul’ colindelor noastre moştenite ‘din bătrâni’, deci, putem spune, Betleemul nostru, a cărui soartă ar trebui să ne preocupe întotdeauna, nu doar în vremea de iarnă a stelei ce răsare şi a magilor. De asemenea, la timpul naşterii Mântuitorului, nu ar trebui să uităm niciodată că poporul palestinian a fost, totuşi, primul popor ce s-a născut creştin, şi că abia după şase secole se va rostogoli peste el, necruţătoare, noua credinţă a Hegirei. Apoi că, înaintea actualului terorism islamic, terorismul din Orientul Mijlociu, în fond un tip mai special de guerilla, a fost iniţiat de către palestinienii creştini. Cum s-a ajuns la această situaţie, în care crima, fie oficializată de un stat, fie de o organizaţie, precum şi lipsa de respect pentru sângele celor fără vină par a fi devenit locuri comune?
În plin secol XX s-a întâmplat ceva despre care credeam că a fost caracteristic doar Evului Mediu, anume încălcarea DREPTULUI POPOARELOR, în speţă a unui mic popor, din Orientul Mijlociu, cel palestinian, de către faimoasa şi cinica Declaraţie Balfour din 2 noiembrie 1917. Astfel, în plin război mondial, ministrul de externe de atunci al Marii Britanii, Arthur James Balfour, făcea o declaraţie prin care angaja Regatul Unit să favorizeze stabilirea în Palestina a unui ‘case naţionale pentru poporul evreu’. Un eufemism pentru viitorul stat Israel. Bineînţeles, s-ar putea eventual vorbi aici doar despre o planificare de rutină privind împărţirea sferelor de influenţă ale puterilor ce vor ieşi învingătoare din acel război. Ciudăţenia apare abia atunci când observăm că Declaraţia Balfour era de fapt o scrisoare adresată unui bancher, dintr-o faimoasă dinastie de bancheri, Rothschild, într-o scriere iniţială, foarte etimologică, Rotschild ( Scutul cel roşu ). Căutând o istorie a numelui familiei, realmente mitologic în lumea finanţelor, ne întâlnim în aceleaşi locuri, şi în acelaşi timp, cu o altă legendă, însă mult mai puţin bine documentată, aceea a Golemului.Către anul 1600, Golemul, un fel de om artificial de lut, era deja zidit între pereţii unei case din Praga, ne mai spune povestea. Mă întreb dacă la începutul anului 1601, când Mihai Viteazul a fost în capitala Boemiei, el, împreună cu garda sa de slujitori credincioşi, nu au trecut pe lângă acea casă. Şi a fost apropierea de malefica entitate adormită atât de primejdioasă, încât a schimbat într-un timp scurt destinul Viteazului? Peste numai câteva luni, înapoi în Transilvania, unul dintre acei slujitori români îl va trăda şi va face voia duşmanului, în tabăra militară de la Câmpia Turzii. Sigur, sigur, este absurd ceea ce spun. Golemul nu a existat cu adevărat, aparenta bogăţie a informaţiilor despre el în realitate e o invenţie din secolul XX a scriitorului Gustav Meyrink, care în 1915 lansa pe piaţa cărţii, după un an de război mondial, romanul ‘Der Golem’. Jorge Luis Borges, care i -a dedicat cel puţin două studii şi un poem, ne mai dezvăluie că legenda Golemului era cunoscută şi de poetul romantic german Achim von Arnim cât şi de E.T.A. Hoffman. Simultaneitatea de începuturi ce poate fi detectată în legenda Golemului cu istoria familiei Rotschild ne arată că Golemul a putut exista efectiv numai ca un simbol de apărător, atât fizic direct cât şi prin influenţe indirecte, al drepturilor poporului evreu. În opinia mea, Golemul trebuie văzut ca un cod secret pentru desemnarea unui start ori a unei naşteri: cea a activistului est-european. Ce va disemina apoi, ca o bacterie pernicioasă, pe întreg teritoriul ‘civilizaţiei iudeo-creştine’. Activistul ‘golemic’. Care va putea să fie atât finanţist, cât şi sionist ori comunist. Cu strălucite exemplificări ale fiecărui gen. Primul Rotschild important din veacul al XVIII-lea, sionistul Theodor Hertzl în secolul XIX, apoi un alt Rothschild, Lionel Walter, în biroul căruia a fost mâzgălită scrisoarea din 2 noiembrie 1917, în fine , un evreu de pe la Teleneşti, din ţinuturile basarabene, Leon Trotzki, ce va fi ‘tatăl’ Armatei Roşii care a instaurat comunismul în Rusia, au marcat poate mai multe cumpene ale apelor între aceste cursuri din ‘masivul iudeo- creştin’, a cărui altitudine pare acum să domine civilizaţia acestei planete. Legenda Golemului este de obicei asociată cu altă legendă a evreilor est-europeni: Dybbuk. Un eres ucrainean, se spune, iar Leonard Bernstein, care a compus muzica baletului cu acelaşi nume, chiar credea acest lucru. Iată un împrumut care este foarte netipic pentru evrei, care de fapt au dat ei credinţele lor altor popoare. Terminaţia ‘-uc’ este într-adevăr cât se poate de tipică pentru un nume ucrainean, şi cel puţin prezenţa ei ne arată că nu este nevoie neapărat să credem ceea ce se spune îndeobşte pe tema asta, anume că „dybbuk” ar fi un cuvânt ebraic, însemnând ‘adeziune’. Un ‘dybbuk’ este un ‘suflet rătăcitor’, ce poate intra în alt corp. O variantă mai diluată, petrecută strict în cadrul speţei umane, la metempsihoză, unde ştim că sufletele pot să tranziteze în specii diferite. Ar putea fi însă şi mitul unui popor turcic; se ştie că ele au asigurat o anumită continuitate în spaţiul cultural eurasiatic, în fine, atâta continuitate încât să nu pară un nonsens încercarea de a vorbi despre ‘gradientul’ eurasiatic al unei grupe de limbi ori al unor eresuri.
Înaintea Olimpiadei de la Seul, sud-coreeni plăteau o publicitate în revista ‘Time’ în care insistau pe direcţia unui gradient eurasiatic al limbilor altaice, începând cu cele europene, maghiară şi turcă, continuând cu celelalte popoare turcice din Asia şi terminând, în Extremul Orient, cu limba coreeană ! Mai este bine-cunoscută modulaţia lentă a atitudinii eurasiatice faţă de sinucidere, de la Est la Vest. În Japonia, sinuciderea prin harakiri este chiar onorabilă, în timp ce creştinismul occidental, biserica romano- catolică în particular, o interzice cu desăvârşire. Între cele două atitudini total contrare, se află atitudinea intermediară a unor popoare turcice din Asia Centrală: sinuciderea trebuie precedată de povestirea necazurilor în prezenţa unei pietre; doar dacă piatra se va sparge auzind atâta suferinţă îndurată, abia atunci sinucidrea e îngăduită (un ecou al acestui eres îl întâlnim în cântecul nostru cel vechi, „Piatra, piatra de e piatră, şade jumătate-n apă, o calcă carul şi crapă, of, of, of, of, inima mea multe rabdă” ). La fel ca şi ‘eresul pietrei’, legenda dybbuk ar putea revela un alt gradient de eres, plecând de la libertatea totală a migraţiei sufletelor din metempsihoza indiană, şi ajungând până la identificarea eternă ‘un suflet = un corp’ din religia creştină, care interzice în mod expres incinerarea trupului persoanei moarte, tocmai pentru a da o şansă în plus vieţii veşnice. Dacă mitul ‘Dybbuk’ e khazar, un popor turcic ce a stăpânit cândva Ucraina, atunci şi ‘Golemul’, trup de lut animat de o pecete de piatră, ar putea fi de asemenea o legendă khazară, mai curând decât o influenţă a lui Paracelsius, cum presupunea Borges. Khazarii au fost un popor ce a creat, către sfârşitul secolului VI, un imperiu comercial pe „drumul mătăsii”, imperiu al cărui centru de greutate se afla în zona sud-est europeană a teritoriului fostei Rusii ţariste. În secolele VII şi VIII, khazarii au purtat o serie de războaie cu arabii ce încercau să pătrundă în Europa de răsărit. Victoriile iniţiale ale khazarilor au fost importante, având ca efect blocarea expansiunii arabe în Europa estică. Totuşi în urma acestor războaie khazarii au fost obligaţi să mute centrul de greutate al imperiului lor ceva mai spre nord şi chiar mai spre apus decât fusese el mai înainte. Cea mai uluitoare caracteristică a poporului khazar a fost adoptarea religiei mosaice, a iudaismului, undeva în jurul anului 740, atunci când, în general, celelalte popoare fie se creştinau, fie adoptau mahomedanismul. Deci, deşi tehnic lucrul acesta este imposibil, khazarii s-au transformat în evrei, devenind ‘cel de al treisprezecelea trib’ al lui Israel ! Cum s -a ajuns la situaţia aceasta, cum au putut khazarii să ajungă la iudaism? Să încercăm să inferăm. Khazarii s-au putut întâlni foarte frecvent cu evreii adevăraţi, aparţinând celor două triburi autentice, singurele din cele douăsprezece rămase pe faţa pământului după robia asiriană, datorită implicarii lor foarte puternice în comerţul lumii.
Principala sursă de venituri pentru imperiul khazar se afla în comerţ, în particular din controlul ‘drumului mătăsii’, aflat pe o axă est-vest, cât şi a unei axe comerciale nord-sud ce unea ţinuturile slavilor mai ‘boreali’ cu imperiul arab. Pe aceste drumuri, fără îndoială, circulau şi mulţi neguţători evrei, din singurele două triburi rămase, insistăm. Cât de mare era numărul khazarilor şi cât de însemnată era puterea lor? Khazarii primeau tribut de la numeroase neamuri, îndeobşte recunoscute ca fiind foarte puternice în Evul Mediu , să-i amintim aici numai pe maghiari, bulgari, goţi, precum şi de la triburile slavilor de răsărit. Doar intrarea vikingilor pe scena istoriei avea să spulbere baza puterii lor; axa comercială europeană nord-sud, pe care o controlau , este pierdută iremediabil, în favoarea varegilor, atraşi de drumul spre Bizanţ. Mai mult, vikingii creează ‘rusiile’, primele state ale slavilor răsăriteni, care au dat lovitura de graţie vieţii imperiului khazar. Şi unde dispar khazarii?
Nu a fost o dispariţie prin nimicire, ci o dispariţie prin ‘convertire’. Un număr mic de oameni de ştiinţă de mare curaj intelectual susţin că o mare parte a evreilor din Rusia şi din Europa de răsărit ar fi în fapt de origine khazară. Arta disimulării la membrii ‘celui de al treisprezecelea trib’ să fi atins asemenea cote? Dar să cităm din Jorge Luis Borges un excerpt, dialogul între doi negustori evrei ce se întâlneau în mijlocul stepei ruseşti. „Unde te duci, măi Daniel? „, întreabă Mosche. „La Sevastopol”, răspunde celălalt. Mosche se uită ţintă la el şi-i zice: „Minţi, Daniel. Îmi spui că mergi la Sevastopol ca eu să cred că te duci la Nijni-Novgorod, dar adevărul este că tu te duci la Sevastopol. Minţi, Daniel „. Or, acesta-i mai mult un exemplu de disimulare khazară, decât de subtilitate iudaică. Oricum, este ciudată disproporţia numerică uriaşă între evreii spanioli sefardi şi evreii central şi est-europeni ashkenaze, în favoarea celor din urmă. Cât şi faptul că istoria acestora lasă oarecum impresia că ei apar pe scena lumii chiar în momentul dispariţiei puterii imperiului khazar. Înseamnă oare neapărat antisemitism faptul că îţi pui astfel de întrebări? Ele nu mi se pare că ies din cadrul civilizaţiei actuale, ‘iudeo-creştine’, cum i se mai spune. Şi, iată, aici mă simt foarte tentat să comit o altă blasfemie, o îndepărtare de la obositorul regulament ‘politically correct’: încep să refuz sintagma ‘civilizaţia iudeo-creştină’. Din cauza ei, numeroşi creştini sunt ucişi de revărsările necontrolate de furie populară ce au loc episodic în ţările islamice ca reacţie la acţiunile în forţă ale Israelului de pedepsire a palestinienilor pentru că nu vor să uite care este ţara lor. În realitate, civilizaţia ‘europeană’ actuală, un alt nume pentru cultura occidentală, are patru piloni, patru rădăcini: greacă, romană, mutazilic-arabică şi sefardic -iudaică. Cred că nu mai este nevoie să insist asupra valorilor lumii antice, greacă şi romană, ele sunt larg cunoscute pentru că fac parte dintr-un curriculum şcolar obligatoriu. Să insistăm numai asupra ultimelor două teme, ce nu sunt în curriculum. Civilizaţia arabă, în primele trei secole ale Islamului, a arătat un extraordinar dinamism intelectual, preluând o serie de valori ale lumii antice greceşti, şi a putut juca un rol de releu, pentru că numai pe această cale a fost transmis acel tezaur intelectual către lumea medievală europeană. Ca fizician, eu mă gândesc mai mult la Almagesta şi la scrierile lui Geber ce l-au influenţat chiar şi pe sir Isaac Newton atunci când a redactat ‘Principiile matematice ale filosofiei naturale’. Nu papa de la Roma, şi nici rabinii au respectat aceste valori culturale ale umanităţii, nu creştinismul ori iudaismul le-au păstrat şi transmis, ci arabii, în fine, acei arabi de la începuturile islamului, ghidaţi de o ideologie culturală concretizată apoi în mutazilism, care, din păcate, până la urmă nu a avut câştig de cauză în universul musulman. Apoi, de ce ţin atâta de mult să subliniez importanţa evreilor sefardi în crearea lumii moderne? Cântecele de leagăn, cel puţin aceasta e convingerea mea, ne vin de la evreii sefarazi. Vi se pare prea puţin? Lumea de un rafinament intelectual inegalabil, democrat şi nu pentru elite, a polisului grec a dispărut în primul rând datorită lipsei de respect faţă de copii. În măsura în care civilizaţia greacă a influenţat civilizaţia romană, obiceiul ‘expunerii’, un eufemism pentru aruncarea copiilor ca pe un gunoi inutil, a pătruns şi în Imperiul Roman, fiind stopat numai în secolul IV A.D., când oricum era prea târziu, de către un edict al împăratului Valentinian, remarcabil şi prin faptul că pe vremea lui cuvântul paganus începea să fie folosit în sensul ştiut astăzi.
Principala valoare umană pe care a introdus-o creştinismul, valoare împrumutată, fără nici un fel de dubiu, de la evrei, nu a fost respectul, uneori amestecat cu teamă, faţă de prevestirile proorocilor, ci respectul faţă de copiii familiei, aşa cum înţelegem noi familia în ziua de azi, ori poate că ar trebui să introducem o întârziere, deci mai corect spus aşa cum au înţeles -o părinţii şi bunii noştri. Să amintim şi mitul, specific evreiesc, autentic evreiesc, al ‘Sfintei Familii’. Numai pe baza celulei familiei, civilizaţia europeană va renaşte chiar în Evul Mediu cel mai negru de după colapsul Imperiului Roman. Dar să revenim la evreii est-europeni. Basarabia era plină de ei, iar neamurile mele basarabene totdeauna mi-au povestit că erau în relaţii excelente cu ei, le admirau înţelepciunea, iar după unele discuţii mai ample pe teme cotidiene ale vieţii, obişnuiau să citeze multă vreme, chiar şi în refugiu, replici ce li s-au părut memorabile. Una dintre acestea s -a înşurubat în creierul meu de copil pentru că suna cam aşa : „Ai un copil, ai un duşman; ai şapte copii, ai şapte duşmani”. Mi s -a părut, atunci, ceva înspăimântător. Chiar dacă voi fi acuzat de antisemitism, trebuie să admit că nici acum nu mi se pare a fi o mostră de înţelepciune evreiască, ci dimpotrivă. Este de vină oare ascunsa origine khazară a celui care vorbea? Pentru că mi se pare total lipsit de noimă să cred că românii basarabeni au putut inventa o astfel de replică doar pentru a o pune în cârca unui neam oropsit. Însă probabil că nu experienţe de acest gen au fost singurul fel de contact cultural al românilor cu valorile autentice ale evreilor. Unul dintre cei mai profunzi gânditori români, criticul de artă George Oprescu, remarca la un moment dat o identitate în stilul ornamental între o haină episcopală din Evul Mediu spaniol, păstrată în sacristia catedralei din Toledo, şi căiţele bănăţencelor de la munte ori ale femeilor din Ţara Haţegului, exprimând teoria unui gradient cultural de transmitere a acestei influenţe. Din Spania şi până aici. Sigur, în observaţia lui George Oprescu era vorba în mod strict despre o influenţă creştină, însă ea ne relevă şi existenţa unui canal de transmitere a unor stiluri culturale, a unor stiluri de viaţă în ultimă instanţă, pe care ar fi putut circula, de ce nu, chiar şi o influenţă sefaradă. Oricum, în 1492 toţi evreii sunt expulzaţi din Sefarad (Spania), iar un grup destul de important ajunge foarte aproape de noi, până la Salonic, unde au intrat în bune legături cu macedo-românii. Datorită marii mobilităţi a acestora şi atracţiei lor naturale către spaţiul nord-dunărean, drumul influenţei sefardi asupra românilor se scurtează considerabil. Însă, repet, nu evreul sefardi a creat Golemul, nu din idealurile lui s-a născut ‘activistul golemic’.Este larg cunoscut rolul activismului est-european, ori de sorginte central şi est-europeană, în resuscitarea Sionului. Ca mit, treacă meargă, orice popor are dreptul la anumite mituri esenţiale. Dar acesta a fost un mit pus în practică, iar punerea în practică a unui mit, cum a fost cel al ‘Reich-ului de o mie de ani’, a provocat numai necazuri omenirii. De ce ar fi ceva cu totul diferit pentru mitul Sionului? Dacă pentru germani, prin nazism secolul XX a însemnat negarea secolului XVIII, într-o egală măsură pentru evrei înfiinţarea statului Israel a fost o trădare a idealurilor Haskalei, ale iluminismului evreiesc din secolul al XVIII-lea. Şi detaliul acesta ne dezvăluie natura profund întunecată  şi barbară a Sionismului, ce pare că vine din Evul Mediu al migraţiilor, de la un popor în esenţă migrator, ‘al treisprezecelea trib’, ce nu aparţinea spaţiului tradiţional al civilizaţiei antice, din care ajung până la noi cele două triburi autentice ale lui Israel.Şi să mai amintesc , pentru că aici îi este locul, confuzia deliberată în care cădea propaganda marxist-leninistă atunci când aborda un subiect preferat: faptul că bancherii au finanţat războaiele, pentru a se îmbogăţi. În cărţile de ideologie publicate de vechiul regim comunist, şi le-am citit aproape pe toate, niciodată nu am găsit un text lămuritor şi explicit pe tema respectivă. Motiv pentru care am crezut tot timpul că era vorba despre o minciună propagandistică. Era însă o ‘confuzie’ bine regizată de ‘activiştii golemici’. Abia recent, iată cum ajunge omul la sursele ideologiei comuniste !, am găsit o informaţie elaborată pe această temă. Ea m-a ajutat să înţeleg un alt fapt tragic al istoriei, extrem de dureros pentru toate popoarele de origine latină. În secolul XVIII, limba predominantă a civilizaţiei era franceza, iar volumele ‘Enciclopediei lui d’Alembert şi Diderot’, ce nu-s traducerea ‘Ciclopediei lui Ephraim’, cum încearcă să ne convingă o anumită propagandă de pe Internet, ne arată atingerea unei ‘mase critice’ în numărul vorbitorilor unui limbaj impecabil care îl transformă într-o cale spre absolut, nu cel mistic, ci acela pozitiv. Franceza decade însă în mod dramatic de la statutul ei după încheierea războaielor napoleoniene: prea mulţi morţi, războaiele au avut acelaşi impact ca şi ‘Marea Ciumă’, populaţia vorbitoare a unui limbaj cult, în fond elita genuină, scăzuse sub numărul necesar pentru crearea relaţiilor din ‘masa critică’. Cum au fost întreţinute acele războaie, mai întâi ale revoluţiei, apoi ale lui Napoleon? Prin faptul că bancherii Rothschild au alimentat în mod egal cu fonduri armatele celor două tabere contrare, lucrul acesta a fost demonstrat dincolo de orice posibilitate de tăgadă, nu este vorba despre false ştiri lansate pe web. Dacă ‘activistul golemic’ a putut produce o asemenea răsturnare în lume, cum a fost coborârea Limbii Franceze de pe soclul înalt pe care o înălţase veacul al
XVIII-lea, ce alte cumplite schimbări ne mai ameninţă ? În octombrie 2001, la conferinţa APEC a ţărilor limitrofe Pacificului, care s-a ţinut în Shanghai, China, ţara ce ocupă Tibetul iar în Uiguria de sud îi împuşcă pe patrioţii locali, preşedintele unicei superputeri mondiale, George W. Bush, s-a purtat atat de prevenitor şi de respectuos cu preşedintele Chinei, pentru a obţine un sprijin important în lupta S.U.A. contra talibanilor afgani, reamintim, creaţi de Statele Unite, încât se părea că această ţară gazdă a unei simple conferinţe a devenit deja noua superputere a lumii. Dar dacă, dincolo de diplomaţie, era şi o premoniţie personală a lui George W. Bush? Ţinând cont de uluitoarea putere de adaptare chineză la noile ‘Information’ tehnologii, pe care, se spune, le copiază „în două săptămâni”, ne putem întreba dacă, datorită acestui nenatural dezechilibru în cursul ‘civilizaţiei iudeo-creştine’, ce şi-a uitat de un veac întreg promisiunile făcute în secolul XVIII, lumea actuală nu merge abulic, dar condusă de la cel mai înalt nivel, pe un simbolic ‘drum al mătăsii’, spre a facilita o viitoare hegemonie mondială absolută a Chinei. Iar aici nu mai este vorba despre o concurenţă a sistemelor, despre o ‘rivalitate mimetică’, aşa cum era pe vremea războiului rece, timp când lucrurile erau aşa de clare, încât pur şi simplu îl regretăm. Un scenariu apocaliptic, într-adevăr, dar după ce am văzut că s -a putut întâmpla cu turnurile de oţel ale lui Yamasaki, chiar că nimic nu ne mai miră prea tare în lumea aceasta. Pe de altă parte, noi românii suntem sătui de conducerea ‘de la cel mai înalt nivel’, ce nu ne dă dreptul să punem măcar în discuţie corectitudinea direcţiei în care mergem. Am vrea o ‘Pax Americana’ chiar pe bune, dar în spiritul vechii ‘Pax Romana’, nu punctată de războaie locale ce ne sufocă prin frecvenţa şi gratuitatea lor. Să recunoaştem, sionismul practicant, antagonizând un miliard de musulmani, a complicat lumea într -un fel incredibil, resimţit negativ nu doar de mahomedani şi de creştini, dar în egală măsura poate, nu ştiu exact, exprim doar o bănuială, şi de mosaici. Cred că Albert Einstein avea aceeaşi categorie de dubii atunci când a declinat oferta de a deveni primul preşedinte al statului Israel. O măsură exactă a gestului său ar fi aceea că a evitat o degradare, o coborâre de la rangul de urmaş fidel al idealurilor Haskalei la acela de preşedinte al unei entităţi create prin încălcarea dreptului popoarelor, un drept fundamental, dar pe care nimeni dintre cei mari nu vrea să şi-l reamintească, acuzându-i chiar de a fi simpatizanţi ai terorismului pe aceia care îl amintesc. De unde ne-ar putea veni totuşi salvarea, împiedicându-ne să ne rostogolim ireversibil pe ‘drumul mătăsii’, pe drumul spre China? În finalul cărtii lui Gustav Meyrink, omenirea a fost salvată de Golemul ce o ameninţa cu distrugerea, chiar de către rabinul înţelept ce l-a creat, anihilându-i puterea. Ne rămâne şi nouă măcar atâta speranţă?

Titus Filipas