La anul 1394, Constantinopol era pentru prima oară împresurat rău de otomani agresivi. În acel moment exista pontif la Roma, o « coroană », şi părinte pontif la Avignon, altă « coroană ». Ne amintim versul : “Papa cu-ale lui coroane puse una peste alta”, unde Mihai Eminescu descria geografic, în sensul cartografiei creştine Tau, instituţia papalităţii afectată de Marea Schismă a Occidentului. Cele două coroane erau teritoriile de influenţă reprezentate pe o hartă. În chemarea la cruciada ce avea să sfârşească tragic la Nicopole, anul 1396, odată cu statul Bulgaria, vocile ambilor pontifi apelează la creştinătatea cavalerească.
Galere veneţiene coboară pe Dunăre expediţia cruciată. În « floarea cea vestită a întregului Apus », cavaleri din Franţa şi Burgundia, îl identificăm în primul rând pe Jean de Nevers, organizatorul grupului de cavaleri apuseni ce înălţaseră stindardul Oriflamme contra lui Baiazid Ilderim.
Exista şi un cavaler egal în toate normativele etice cu Mircea cel Bătrân. Este foarte plauzibil, pentru că îi apropia aceeaşi morală şi aceeaşi tactică a luptei, ca Jean II le Meingre „Boucicaut” să îl fi cunoscut personal pe Mircea cel Bătrân. Au discutat în Lingua Franca, dacă nu în italiană ori în franceză. Boucicaut avea îndeajuns experienţa Orientului : peregrinase la Ierusalim, între 1388 şi 1389. Tatăl lui a parcurs de asemenea la 1354 drumul cu pericole până la Ţara Sfântă. Acel Jean I le Meingre „Boucicaut” fusese primul din familie ce s-a impus lumii prin curaj personal, luciditate, pricepere în mânuirea armelor.
Despre bătălia de la Nicopole, eu personal am învăţat la şcoala primară că Mircea cel Bătrân i-ar fi sfătuit pe cavalerii apuseni la multă prudenţă. Ar fi propus un plan de luptă pe care nu-l ascultară. Sursa temerilor lui Mircea cel Bătrân era informaţia tactică privind bătălia din 1311, lângă oraşul Atena, unde cavaleria grea a fost învinsă de infanteria uşoară. Istoria consemnează acelaşi plan, propus de Jean le Boucicaut pentru bătălia de la Azincourt din războiul de 100 de ani. Este plauzibil ca Mircea cel Bătrân să îi fi transmis informaţia lui Jean II le Meingre. Astfel cronicile atribuie lui Mircea cel Bătrân şi Jean II le Meingre „Boucicaut” o ‘unitate de timp şi acţiune’ într-o scenă a bătăliei de la Nicopole, şi un discurs identic al planului tactic la Nicopole şi Azincourt. Sunt elemente argumentative cu pondere în povestea că Mircea cel Bătrân şi Jean II le Meingre „Boucicaut” au dialogat la Nicopole înaintea luptei. Deşi era mareşal al Franţei (titlul de marescallus Franciae fusese creat de regele Philippe Auguste pe la anul 1190; titlul capătă o distincţie ce îl face mai important decât connétable de France) de la anul 1391, vocea lui Jean II le Meingre „Boucicaut” n-are răsunet pentru a impune tactica la Nicopole, anul 1396. De ce? El nu provenea dintr-o familie cu tradiţie cruciată.
« La Nicopole, văzut-ai ? », insistă Mihai Eminescu. În 1396, tactica infanteriei uşoare otomane : celebrii ieniceri, învingea tactica cavaleriei grele apusene. Ienicerii triumfători luptau în ritmul muzicii. Occidentalii învăţară la Nicopole cât de utilă este muzica militară pentru câştigarea unei bătălii. Majoritatea istoricilor militari occidentali consemnează victoria infanteriei uşoare asupra cavaleriei grele întâmplată la Nicopole, anul 1396, ca pe o premieră absolută. De fapt exact acelaşi tip de confruntare, –între infanteria uşoară şi cavaleria grea–, se întâmplase când Gautier de Brienne (voievodul Atenei) fu învins de Compania Catalană.
La Nicopole, Baiazid Ilderim ştia valoarea răscumpărării pentru Jean de Nevers. Îi cruţă viaţa. Jean de Nevers recunoştea valoarea cavalerească, de curaj absolut, a mareşalului Jean II le Meingre „Boucicaut”, amestecat atunci în mulţimea captivilor fără valoare de răscumpărare. Va fi Boucicaut strangulat ? Jean de Nevers se aruncă în genunchi în faţa lui Baiazid Ilderim, ridică braţele şi apropie degetele arătătoare ale mâinilor. După care îndreaptă un braţ spre mulţimea captivilor. Otomanul înţelege : acolo era un companion cavaler pe care Jean de Nevers îl considera frate. Baiazid Ilderim îl consideră automat ‘frate’ întru cavalerie pe Jean le Boucicaut şi îi salvează viaţa. Cavalerii salvaţi trebuiau să plătească o mare răscumpărare bănească.
Jean de Nevers respecta abilităţile manageriale, dovedite până atunci, ale lui Jean II le Meingre „Boucicaut”. Îl însărcinează cu strângerea sumei cerute. Era, în termeni moderni, obţinerea rapidă a unui mare credit financiar. Dar fără să existe o bancă publică la acel timp. Jean II le Meingre „Boucicaut” îndeplineşte însărcinarea de manager în finanţe, şi găseşte banii pentru răscumpărare. Experienţa financiară câştigată în siajul dezastrului Nicopole îl ajută ulterior pe Jean II le Meingre Boucicaut să creeze la Genova prima bancă publică europeană.
În 1399-1400, Jean II le Meingre „Boucicaut” era trimis de regele Franţei Carol al VI-lea, le Bien-Aimé et l’Insensé, în fruntea unui detaşament de 1200 de cavaleri să despresoare oraşul Constantinopol de otomani. Ajutat de genovezi şi veneţieni, după o lună de zile sparge blocada. Boucicaut intră în oraş. Se putea proclama împărat latin în locul lui Manuel al II – lea Paleologul. Nu a comis trădarea infamă. La mormântul său de la mănăstirea Saint Martin din oraşul Tours este gravat epitaful : « Conetabil al Împăratului şi al Împărăţiei de la Constantinopol ».
Semnificativ pentru înţelegerea problemelor manageriale, Boucicaut se grăbeşte să părăsească oraşul pe care îl ocupase de facto. Să asiguri aprovizionarea unei metropole asediate însemna rezolvarea unor probleme logistice grele. De altminteri, s-a spus cu bun temei că la 1261 latinii părăsiseră oraşul Constantinopol pentru că aprovizionarea şi întreţinerea lui creau probleme de management insolubile. Trupele de asalt ale lui Boucicaut pradă localităţile turceşti de pe malul Mării Negre până aproape de Cadrilater. Se întorc la ţărmul Mării Egee. Se îmbarcă pe nave genoveze. În 1397, Genova căzuse sub puterea Franţei. Din 1401, Jean II le Meingre Boucicaut este Boucicaut de Gênes, pentru că devine guvernator la Genova. Oraşul Constantinopol ar fi putut să cadă sub atac otoman. Boucicaut trimite în anul 1401 expediţii genoveze în Marea Egee şi în Siria pentru slăbirea puterii otomane. Ele nu ajutară prea mult.
La 1402, din centrul Eurasiei apare alt predator, mai puternic ca Baiazid. Tamerlan (Timur) îl ia captiv în bătălia de la Ankara, spulberând şansa concretizării dezideratului „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs”. Fără intervenţia lui Tamerlan, Baiazid Ilderim ar fi ocupat oraşul Constantinopol la 1402, iar Ungaria şi toată Italia ar fi căzut repede sub jugul turcesc. Boucicaut trimite solii Genovei la Tamerlan. Pentru negocieri ale căror detalii ne scapă: Boucicaut vroia să-l cumpere pe Baiazid în cuşcă, ori să-l salveze? Ambasadorul genovez trimis de Boucicaut la Tamerlan a dat naştere legendei prinţului Axalla.
Care erau, pe total, cheltuielile şi câştigurile cu soliile, comerţul şi luptele? La Genova, atât corăbiile, cât şi bogăţia agricolă sau cea financiară se aflau în mâinile familiilor mari: Doria, Spinola, Grimaldi, Fieschi. Bogăţia republicii (Res Publica, lucrul tuturor) Genova era privatizată la maximum! Însă republica genoveză era plină de datorii. Deşi Genova putea mobiliza o flotă militară, –care în bătălia de la Lepanto, sub conducerea amiralului Andrea Doria, asigură victoria–, statul genovez se îndatora de câte ori vroia să îşi armeze o flotă. Pe vremea lui Boucicaut, datoria publică la Genova crescuse enorm. Impozitarea directă, chiar şi împrumuturile forţate, erau procedura uzuală de înfruntare a datoriei publice. Pentru a plăti dobânzile creditorilor, pentru amortizarea datoriei publice, Genova fusese nevoită să crească de multe ori impozitele indirecte (asupra comerţului şi asupra articolelor de primă necesitate: pâinea, sarea, vinul).
Francezii aveau altă experienţă a gestionării datoriei publice. Era o experienţă căpătată pentru a face faţă problemelor apărute în „războiul de o sută de ani” (1337-1453). Problemele lor au fost cumplite atunci. Însă au obţinut învăţăminte financiare ce au condus la „francul de aur” inscripţionat „Johannes Dei Gratia Francorum Rex”. Edictul de la Compiègne consacra lansarea francului pe data de 5 decembrie 1360 în fraza : „Le Roy y estant : lequel déclara que estant franc des anglois ou il avait été prins en guerre prisonnier.” „Le Roy” sau regele Johannes prins în război prizonier în bătălia de la Poitiers din 1356 era Jean II le Bon (1319-1364). Răscumpărarea cerută de regele englez Edward al III-lea cântarea 12,5 tone de aur! Pe care regatul Franţei, cumplit sărăcit după ciuma cea mare de la 1348, nu îi avea. La Compiègne, regele Jean II le Bon creează moneda numită ‚franc’ pentru a consemna eliberarea regelui Franţei. Francul de aur, în valoare de „una liră din Tours” – ‚un livre tournois’, veche monedă bătută la înstărita mănăstire Saint Martin din Tours, va învinge până la urmă ‚scudul de aur’ al regelui francez Ludovic cel Sfânt. Probabil că explicaţia victoriei francului se află şi în excelenta lui teoretizare financiară întreprinsă de Nicolae Oresmus în «Traité des Monnaies» (1370). Iată cum un bun ‘Tractatus’ monetarist a tractat moneda cea bună!
Oricum, chiar înainte de acel Tractatus al lui Oresmus, Jean al II-lea Boucicaut avea cunoştinţe financiare temeinice. În condiţiile de blocaj la care ajunsese republica maritimă genoveză la începutul veacului XV, Boucicaut decide la anul 1405 ca republica Genova să unifice toate titlurile de credit, prin crearea unei instituţii numită „Officium procuratorum S. Georgi”. Oficiul strângea datoriile contractate de statul genovez începând cu anul 1330. Peste doi ani de la creare, asociaţia de creditori ai republicii Genova devine cunoscută în mod oficial cu numele ‘Casa di San Giorgio’. Era subcontractant pentru colectarea impozitelor, bancă şi ‘agenţie colonială’. Modelul ‚Casa di San Giorgio’ ca ‚agenţie colonială’ este copiat de englezi atunci când fondează ‘Compania Indiilor’ (la anul 1694).
Documentele emise de cancelaria voievodului Mircea cel Bãtrân menţionează prima datã localitatea Giurgiu la 1394. Cetatea Giurgiu zidită de Mircea cel Bătrân a fost cunoscută şi sub numele de castelul Sin Giorgiu. Haşdeu şi Xenopol credeau în rezidirea pe locul unei cetăţi genoveze. ‘Sin Giurgiu’ ar fi citirea românească a numelui genovez San Giorgio. Ipoteza lui Haşdeu şi Xenopol este plauzibilă, genovezii înălţaseră cetăţi şi pe Nistru, şi la gurile Dunării, de ce nu ar fi mers în amonte pe marele fluviu? Castelul ‘Sin Giurgiu’ era legat de mal printr-un pod de lemn. Foarte probabil că aşa ceva exista şi pe vremea vechii cetăţii genoveze de pe Dunăre, amintindu-le cumva marinarilor genovezi palatul San Giorgio din portul Genovei. Dacă originea numelui Giurgiu este suficient de bine justificată, nu este clar de ce a mutat Mircea cel Bătrân capitala Valahiei, în 1409, la Giurgiu. Putem bănui, cu bună justificare, că planificarea mutării începuse câţiva ani înainte, când Boucicaut guverna la Genova. Atunci mutarea capitalei la Giurgiu ar fi avut drept temei înfiinţarea unui contoar al băncii San Giorgio la Giurgiu. Renumele lui Boucicaut era atâta de mare, încât este greu să presupunem că acea veche relaţie amicală, cavalerească, financiară şi informaţională între Mircea cel Bătrân şi Boucicaut s-ar fi întrerupt.
Mai există contoarul bancar de la Giurgiu în 1453 când cade oraşul Constantinopol? Este de presupus că unii fugari din Bizanţ aveau ‚scrisori fiduciare’ eliberate mai înainte la Constantinopol. Le puteau încasa şi la Giurgiu. Printr-o mişcare financiară extrem de abilă, bancherii de la Genova desfiinţează contoarul de Giurgiu. Vorbitorii romani de vernaculară neolatină aşteaptă într-un popas de transhumanţă, la nord de Giurgiu, re-deschiderea contoarului. Nu s-a mai întâmplat. De unde şi expresia păguboasă: „Se aud câinii în Giurgiu!” (simplu exerciţiu de finanţe-ficţiune). A fost acesta malpraxis bancar? Ceea ce puţini romani la Constantinopol ştiau, era circumstanţa că în 1441, « Casa di San Giorgio » redactase alt text instituţional. Nucleul reglementării sublinia că puterea legislativă era deţinută de « consiglieri » aleşi obligatoriu dintre creditori, nu dintre debitori. Aceşti consilieri numeau, bine cumpănind competenţele, persoane însărcinate cu examinarea corectitudinii legale a tuturor actelor, şi supunerii băncii San Giorgio autorităţii republicii genoveze, nu invers. Că va fi fost şi ceva malpraxis, situaţii manageriale neobişnuite se întâmplă peste tot în lume. În 1455, erau modificate redactările unor paragrafe de funcţionare a Băncii San Giorgio. Foarte probabil, vor fi existat şi decizii pur verbale. Printr- acel ‚malpraxis de Giurgiu’, capitaliştii genovezi demonstrează că ei au fost cei dintâi europeni care au înţeles că prăbuşirea de la 1453 a cetăţii creştine Constantinopol era complet ireversibilă.
Cetăţenii genovezi, implicaţi de Boucicaut în tensiuni externe ale căror preţuri depăşeau orice câştiguri comerciale, îl acceptă pe mareşalul francez ca guvernator până la anul 1409. Nu se ştie valoarea împrumuturilor contractate chiar de Boucicaut la ‘Casa di San Giorgio’ pentru a-şi purta bătăliile. Fiind luat prizonier de către englezi la Azincourt în 1415, Jean al II-lea Boucicaut moare după şase ani de captivitate: ştiindu-l implicat în lumea bancară europeană, de asemenea ştiindu-l cumpărător de manuscrise cu iluminuri, –un lux inutil, considerau pe atunci englezii–, ceruseră pentru Boucicaut o sumă imensă!
Boucicaut a rămas cavalerul arhetipal în opinia multor cercetători ai culturii medievale. Mult înainte de bătălia de la Nicopole, Boucicaut fondase ordinul cavaleresc ‘Zâna albă cu scutul verde’ – ‘Dame blanche à l’Écu vert’. Numele ordinului cavaleresc reflectă credinţe populare ce dau forţă generatoare mitului Ioanei d’Arc. Fecioara despre care se povestea că în copilărie dansa în jurul ‘Arborelui zânelor’ – ‘l’Arbre des Dames’, lângă ‘Pădurea de stejari’ – ‘Bois Chesnu’, codru secular ce poate fi interpretat ca Scutul verde. Aflăm un cavaler din ordinul creat de Boucicaut, anume pe seneşalul Bernard, guvernatorul din Périgord, luptând alături de Ioana d’Arc în „războiul de o sută de ani”.
Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 