Firul saitic şi firul Văcăreştilor

Doamne, câţi intelectuali mari a dat Rusiei, judeţul Soroca http://nastase.wordpress.com/2013/11/03/leonida-casso-si-basarabia/ ! Chiar ministrul Educaţiei din Rossiia de atunci era originar din judeţul Soroca. Generic, ei erau Boarii mitici sau Văcăreştii, cea de a treia clasă funcţională din ideologia lui Georges Dumézil (ea însăşi fiind dezvoltarea ideologiei lui Giambattista Vico). Boarii constituiau o clasă funcţională economică. Legendele constelaţiilor mai adeveresc că Boarul coincidea cu plugarul primordial Triptolemos . Plugarii din câmpiile bazinului nord-pontic sunt atestaţi documentar de către oratorul Demostene din Atena, a cărui familie făcea comerţ cu aceştia. Prin releul cetăţii Atena, firul Văcăreştilor se întâlneşte cu firul saitic din „delta biblicelor sinte”. Înainte de a fi orice Rusie !
Titus Filipas

Metanarativul ‘poporului ales’

Vikingii  creştinaţi se considerau ‘poporul ales’. Exact  în tradiţia vetero-testamentară  a termenului. Altminteri este imposibil de stabilit, la modul ştiinţific serios, vreo documentare genetică pentru ‘poporul ales’ pe acest pământ. Astfel, tot în tradiţia vetero-testamentară, în evoluţia culturală a lui  Ioan Eliade Rădulescu întâlnim bizareria abdicării  de la ideologia primară, şi îmbrăţişarea  ideologiei  secundare  iudeo-creştine. În treacăt fie spus, această ideologie inventată după 1800 AD nu este nici hieratică, nici eroică. Este ideologie vulgară în  taxonomia lui Vico. Ideologia iudeo- creştină se manifestă folosind o panoplie de mijloace, de la cele subliminale la acelea făţiş agresive, pentru a induce în capetele noastre ideea de „progres” al cărui  motor ar fi ‘poporul ales’. Înşurubată ideologic în creier, ideea acestui  „progres” ucide dorinţa Omului. Ucide elanul Omului natural de a câştiga dreptul de folosire a timpului.

Un  pasaj enigmatic din  „Biblicele”  lui Ioan Eliade Rădulescu se referă la faptul că Ţara Românească  fu întemeiată  la fel ca Israelul Vechiului Testament! „Radul Negru”, cum îl numea Heliad pe cel dintâi Basarab, ar fi împărţit Ţara Românească   în douăsprezece  judeţe. Ei, da!,  aceasta după modelul celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Fiecare judeţ românesc însemnând un „trib românesc”: „Radul Negru fu nevoit a constitui pe Români ca pe Israel.” Cel mai notoriu dintre „triburile româneşti” ale Noului Israel (Ţara Românească)  aflându – se în  judeţul chemat Romanaţi. Este plauzibil că această denumire precede actul de la 381 AD  pentru Nova Roma, şi constituie una dintre justificările  bottom -up, conceptual ascendente, pentru acel act. În   Oikumena orientală din  veacul IV s-a produs marele punct de turnură în istoria creştină, când „timpul liniar”  propus de iudaism se rupe. Dacă Lenin numea reforma lui Solon din Atena cu termenul înşelător şi pompos „revoluţie”, –deşi era doar implementarea renaşterii saitice în Europa  oraşului grecesc–, putem numi „revoluţie” şi fenomenul de ‘socii’- alizare a traco- daco –moesilor. Tranziţia aceasta îi transformă în ‚pastores romanorum’, analogul unor ‚socii’ romanizaţi, vorbind vernaculara neolatină incipientă  din Romania orientală. Fenomenul  ‚socii’-alizării traco- daco – moesilor  este unanim recunoscut de cugetarea creştină ortodoxă  la conciliul   din  381 AD, prin folosirea apelativului  Nova Roma pentru Constantinopol. Fu,  acela,  primul act protocronist.  Termenul Nova Roma era produsul reflecţiilor  de grup,  al unui ‘think tank’  creştin oriental condus de Ierarhi. În subsidiar,  prin statuarea despre Nova Roma se recunoaştea  că există şi un Latium Novum. Există nenumărate dovezi lingvistice ale existenţei acestui Latium Novum, conservate  în denumirile geografice din peninsula balcanică. În arealul nord- dunărean, cea mai puternică dovadă lingvistică o constituie existenţa teritoriului chemat Romanaţi.

Mihail Sadoveanu  continua  în Moldova Muşatină  abordarea lui Ioan Eliade Rădulescu pentru Noul Israel, întru sublinierea spiritului  vetero-testamentar din cultura noastră. Anume intensificarea sentimentului  de popor ales,  pentru care Dumnezeu  lăsă drepturile şi darurile firii. Opera lui Mihail Sadoveanu  este înjosită acum de critici,  tocmai din raţiunea negării   credinţei  în drepturile noastre naturale. Înjosit este şi Mihai Eminescu: Poetul a fost neînduplecat luptător pentru  drepturile noastre.  Genealogii săi, chiar  şi  Petre Ţuţea,  afirmă că Mihai Eminescu avea în vine sânge de vareg. De aici nemăsuratul orgoliu ce îl caracteriza pe Mihai Eminescu, şi credinţa că aparţine poporului ales. Care în litera lui, continuând ideologia lui Heliad, era poporul român. Aceasta este altă semnificaţie ascunsă în Epigonii.

Se spune că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, singurul serviciu de spionaj străin care acţiona în România era K.G.B.- ul. Nu este adevărat.  Exista un serviciu de spionaj străin ce răspândea zvonul că Romanaţii erau un judeţ fondat de veterani din  Legiunea Iudaica. Taică- meu, ceferist de clasa I,  călătorea zilnic cu trenul   în interesul serviciului şi era stupefiat  de apariţia zvonului acesta!  De aici este doar un pas pentru a pretinde că Oltenia nu aparţine României.  Un alogen precum intelectualul Constantin Dobrogeanu-Gherea aserta în secolul XIX că strămoşii lui mai îndepărtaţi sunt îngropaţi în Oltenia! De altminteri, chiar în anul 2006, am privit pe canalul de televiziune Realitatea TV o confruntare între Emil Hurezeanu şi Cristian Tudor Popescu, în care la afirmaţia lui C.T.P. că strămoşii săi erau olteni, Emil Hurezeanu exclamă: „A! Deci proveneau din Legiunea Iudaica!” De fapt nu a existat  vreo Legiune Iudaica printre legiunile romane, nu are vreun sens să perpetuăm minciuna aceasta cu un caracter evident defetist.

« Nu sunteţi poporul Domnului iubit? », supralicita şi Dimitrie Bolintineanu ideea vetero-testamentară la noi. Mi se pare suspectă  şi derizorie,  la oricine,   încercarea de a câştiga identitate respectabilă  în lumea  modernă   prin mijlocirea ideologiei  secundare  iudeo-creştine.  Interpretarea Vechiului Testament  poate produce derive. Orice neam  care se auto-apreciază a fi ‘popor ales’: normanzii Regatului celor două Sicilii, varegii Rus, alte populaţii ce speculează metanarativul acum, consideră că bogăţiile lumii le-au fost hărăzite prin  justiţie distributivă  divină.

Titus Filipas

Arhetipuri culturale sacerdotale

Multă vreme după ce  moda culturală din Sais a fost  adusă la Atena,  Lenin, pseudonimul ideologului comunist rus Vladimir Ilici Ulianov, prieten personal cu dadaistul Tristan Tzara, va comenta că reforma instituţională de la Atena  indusă  de  legislatorul Solon prin ‚importul  saitic’  fusese cea dintâi  revoluţie din Europa. Acest  comentariu ne dovedeşte faptul că Lenin citise  foarte atent celebrul Discours sur les sciences et les arts al lui Jean-Jacques Rousseau. Lenin considera că democraţia trebuie să fie precedată de importul arhetipurilor culturale sacerdotale.Titus Filipas

Cultul inacurateţei

În Cântul al şaptelea din Levantul, Mircea Cărtărescu scria cu lejeritate : ‘Bul da cuart ce nici o lume nu sa lauda ca tine,/Dar in fiecare lume isi trimite el lumine,/Caci sunt lumile cu astre, cu planeti, cu aurora/Oglindirea pa perete-a globului neperitori./Lumi in lumi, telescopate dân marunturi in inalturi,/Microcosm si macrocosmos intre valvele da smalturi/Ale scoicii gea a mintii au in mijloc margarint/Globul da cristal dân palma principesei Hyacint./Poate ca scrisei Levantul doar sa aflu globul ista/ Ce-l catase Lionardo si-l catase Gianbattista’. Or, aici in mod evident este vorba despre exaltarea cultului  inacurateţei* si inducerea ideii de anacronism.  ‘Bul dă cuarţ’ este o varză. Tehnologiile pentru a fabrica sferele de cuart sunt inventate abia in cea de a doua jumatate a secolului XIX. Mineralul dur quintesential din antichitatea si Evul Mediu levantin era porfirul. Probabil că nu întâmplător aflăm cuvântul porfir în opera tipărită a lui Dimitrie Bolintineanu de aproape zece ori. Insistenţa asupra porfirului era legitimarea naturii imperiale a vernacularei în care scria: Limba Româna cultă. Nicolae Densusianu, ce afla mai mult savoir faire din lectura lui Dimitrie Bolintineanu decât află despre know how tehnologic un profesor de la Universitatea din Bucureşti citind Levantul lui Mircea Cărtărescu, scria despre artefactele din porfir aduse în Dacia din Egipt. Cele două biblioteci ale lui Traian din Forum – biblioteca greacă şi biblioteca latină — aveau intrările străjuite de daci sculptaţi în marmură şi porfir, dar fără să poarte brăţări de aur. Prilej să întrebăm cu maximă voce sceptică: Au existat realmente ]n istoria dacilor brăţările masive de aur dacic garantate acum de  profesorul universitar  doctor Mircea Babeş de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan ? Cu ce scop a fost născocit canularul brăţărilor dacice din aur? În eseul ‘Renaşterea Daciei?’, domnul profesor universitar dr. Mircea Babeş, afiliat cu Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan, ataca furibund tezele unor amatori care ating, diletant şi gratuit, subiecte istorice vechi aflate sub semnul maximei incertitudini. Dar profesorul universitar dr. Mircea Babes îşi permite, –nu ştiu dacă suveran sau numai politiceşte slugarnic–, să ignore nişte subiecte istorice noi, aflate sub semnul unei false  certitudini. Este vorba despre fictivele brăţări dacice din aur, recomandate întru credibilitate şi de către domnul profesor universitar Călin Popescu Tăriceanu, primul ministru al Guvernului României. Întrucât achiziţionarea acestor misterioase „bratari dacice”, produse practic pe banda rulanta, deci in stil industrial, se face pe bani grei din bugetul României, cred eu ca oamenii de la Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan aveau obligatia sa exprime un punct de vedere integral validat privind autenticitatea, sau lipsa de autenticitate, a bratarilor dacice din aur. Ori in Seminarul de Arheologie Vasile Pârvan  se considera ca tema este deja rezolvata, ca bratarile sunt autentice dincolo de oricare dubiu, iar din acest motiv domnul Mircea Babes nu isi mai permite frivolitatea unor  puncte de vedere elaborate ? Totusi, totusi, –intrebam  nu chiar din pura curiozitate de amatori–, in ce tomuri stiintifice produse de Seminarul Vasile Pârvan se afla descrise tehnologiile, tehnicile, mestesugurile, dupa care au fost manufacturate bratarile dacice din aur gasite acum? Or, domnul profesor universitar dr. Mircea Babes ne propune doar fraza I don’t know and I don’t care!, raspunsul tipic al cadrelor de la universitatile de stat ce sunt stipendiate cu salarii colosale de la bugetul României. Totodata, in contextul luptei politice de azi a ‘Cominternismului reloaded‘ contra protocronismului românesc, domnul profesor Mircea Babes  tinea sa il atace pe Nicolae Densusianu in eseul amintit : ‘Cu nouazeci de ani in urma, in 1913, iesea de sub tipar la Bucuresti un op impresionant prin volumul sau neobisnuit (1152 p.!), care marturisea despre marimea efortului, dar si despre ambitia nemasurata a autorului de a reconstitui perioadele cele mai timpurii ale istoriei noastre cu alte mijloace si in alt sens decât o faceau savantii acelei vremi. Cartea se numea Dacia preistorica, iar autorul, Nicolae Densusianu, avea sa devina – tocmai prin aceasta opera – una dintre personalitatile cele mai controversate din istoriografia româneasca moderna. Meritele sale stiintifice ii fusesera recunoscute inca din timpul vietii, fiind ales la 1880 membru corespondent al Academiei Române, dar ele priveau in esenta studiul istoriei medii si moderne a românilor, careia i-a dedicat publicatii solide, valoroase.’ Din ultima fraza se constata ca insusi Mircea Babes recunoaste soliditatea discursului stiintific construit de Nicolae Densusianu pâna la inceptul tomului ‘Dacia preistorica’. Dar, mai departe, se dovedeste ca profesorul universitar Mircea Babes nu mai poate urmari discursul propus românilor de un Densusianu ce gasea grila de citire a sintagmei ‘delta biblicelor sinte’, prezenta intr-un vers al lui Mihai Eminescu. Cautând urmele trecutului magic al inceputului civilizatiei, Nicolae Densusianu scrie în ‘Dacia preistorica’ despre Sais, orasul sfânt din delta Nilulului, amintit si în Biblie. Mai departe, daca stim ca  a existat realmente o civilizatie antica puternica  in delta Nilului, de ce nu am presupune ca ar fi existat o civilizatie antica si in delta Istrului? Intrucât civilizatia egipteana a celei de a 26-a dinastii este foarte strâns legata de civilizatia greceasca si de cultul zeitei Atena, Nicolae Densusianu considera natural sa gaseasca o legatura intre cultul zeului Apollo si civilizatia hiperboreilor, subiect al miturilor grecesti: ‘Pasim acum pe un nou câmp de cercetari ce se deschide inaintea noastra, la traditiunile si legendele pastrate la poporul român despre acest templu primitiv al lui Apollo de lânga gurile Dunarei.’ Inainte de civilizatia de la gurile Dunarii, banuita numai de Nicolae Densusianu, avem certitudinea existentei unei civilizatii de calitate, Cucuteni, mai spre nord. Vasile Lovinescu merge si mai departe, in ‚Dacia hiperboreana’.  In vreme ce Nicolae Densusianu a fost certamente influentat de poezia lui Dimitrie Bolintineanu, domnul Mircea Babes   pare a fi pozitiv determinat de anacronismele din poezia lui Mircea Cartarescu. Or, aici nu mai este vorba despre chestii gratuite, implicând eventual amatorismul si diletantismul, ci despre o frauda serioasa, pentru ca bratarile dacice din aur sunt achizitionate cu sume colosale de la bugetul României, iar domnul Mircea Babes primeste si domnia sa vreo 1000 de euro pe luna – presupun, pentru ca exista Omerta asupra salariilor profesorilor de la Universitatea Bucuresti–, de la acelasi buget strâns din banii oamenilor care lucreaza din greu pentru subzistenta lor. Domnul profesor universitar dr. Mircea Babes avea obligatia, prin FISA POSTULUI PENTRU CARE PRIMESTE SALARIUL, sa lamureasca seria de anacronisme implicate in industriile lui Burebista pentru fabricarea bratarilor din aur gasite acum. Ori cultul inacuratetei a poluat ireversibil cultura română?  

*Până în secolul XVII, La Divina Commedia era considerată mai întâi prin valoarea ei ca operă ştiinţifică, abia apoi prin valoarea operei literare. În secolul XIX, insistenţa criticului literar român Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante ca model fiducial pentru limba română se referea de facto la aspectul amintit. În secolul XXI, criticul literar Nicolae Manolescu îşi permite să ignore acest acquis european! Nu doar atât, dar îşi mai permite să transmită generaţiilor de studenţi la filologie acest cult al ignoranţei. Nicolae Manolescu distruge astfel rădăcinile europene ale culturii române.

Titus Filipas