Posts Tagged ‘Armata Roşie’

Vasile Paraschiv în anii 1946 şi 1968

septembrie 28, 2008

A existat, incontestabil, o manipulare sovietică în România anilor 1946 şi 1968, vezi un studiu de caz  aici: http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-09-27&id=243279 . Vasile Paraschiv a avut roluri de jucat, în folosul sovieticilor, şi în  1946 şi în 1968. Numai că jigodia care poartă pe nedrept titlul de “dizident anticomunist” este acum floare dalbă. Se uită responsabilitatea  muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România. Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)”  . Foarte frumos zis. Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti veniţi în România pe tancuri sovietice. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă  ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Probabil.  Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate de veac ? Americanii, care plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei de represiune Securitatea.

Titus Filipas

Reclame

Securitatea anilor ‘50

ianuarie 15, 2008

Anul 1946 a fost pivotal pentru instaurarea represiunii comuniste în România. Dar care este responsabilitatea unora dintre “florile dalbe “ ale societăţii civile care a instaurat domnia  minciunilor  după 1989 ? De exemplu, care este responsabilitatea lui Vasile Paraschiv? Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai de mult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România (PCdR) la 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici întâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.”  (Ana Blandiana,  fost membru PCR). Foarte frumos zis.

Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniti de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută  de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti din România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, se mai scrie lămuritor pe situl amintit. Asertarea este perfect adevărată. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care tovarăşa/doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună  prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Rosie, a fost mobilizat pentru a promova candidatii Blocului si, in special, pentru a impiedica opozitia sa-si organizeze o campanie eficienta.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă ale acesteia.” Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de tovarăşa/doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătură cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl complet opac atunci când spune: “Echipe speciale au spart adunările naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. “ Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. A fost iniţiativa oficialităţilor  româneşti? Nu cred. Mai curând  s-a acţionat sub imboldul americanilor, care mai înainte plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan! Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946, am citit din documentul http://www.romanian-portal.com/ca/ro/article.asp?id=4976 . Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să ne scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea boatei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte boate. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost!, pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor descifrabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de “cărturarii protocronişti români”,  certamente nu a fost bătut de  către intelectualii rafinaţi Edgar Papu şi Mircea Maliţa,  aşa cum se insinuează subliminal către minţile generaţiilor tinere prin faimosul Raport Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Căci tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei numită Securitatea.Titus Filipas

Mardeiaşul Vasile Paraschiv

decembrie 13, 2007

Jigodia exemplară este acum floare dalbă. De exemplu, se uită responsabilitatea  muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România. Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)”  . Foarte frumos zis. Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internationalişti  paraşutaţi  în România. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă  ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Probabil.  Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate de veac ? Americanii, care plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei de represiune Securitatea.Titus Filipas