Frederic cel Mare către Voltaire

Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, Franţa renunţă la drepturile atribuite şi parafate  prin Capitulaţiunea din anul 1740 la Constantinopol! Exact acel tratat de la 1740 garanta frontiera românească pe rîul Bug care se varsă în Marea Neagră. Deci după abandonarea Canadei în războiul de şapte ani (vezi celebra expresie de evaluare a Canadei : „quelques arpents de neige”), Voltaire creează un lobby puternic pentru abandonarea garanţiei franceze la frontiera Romaniei pe Bugul pontic.

Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+

Dar, sincer să fiu, nu mă aşteptam să îl văd implicat şi pe matematicianul D’Alembert în lupta pentru spulberarea Romaniei Orientale creată prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Bizar acest mod de „accelerare a istoriei”!

Titus Filipas

Naţionalitatea română în fluxuri arhetipale

“Cine a  trăit, nu moare niciodată.” Viersul romanticei Emily Brontë  (1818 –   1848) se potriveşte spre a caracteriza viaţa filosofului român Mircea Vulcănescu (1904 – 1952).  Intuiţiile sale de o luciditate extraordinară vin în memorie la această oră astrală a României. Ne ajută să înţelegem acest timp unic, printr-o integrală care pleacă din „ispita dacică” în specificitate si universalitate. Zalmoxismul, de la Herodot citire, spune că spaţiul cultural din Vestul Pontului Euxin este racordat la universalismul cultural inventat prin renaşterea saitică. Tracism este nume simplificat pentru ‘socii’-alizarea ilirilor, traco-daco-moesilor, iar după Zosimus, şi a populaţiilor aflate în secolul IV între Carpaţi şi Nipru..  

Mircea Vulcănescu percepea toate aceste fluxuri arhetipale şi le transmitea prin reprezentări ontologice. Or, cum scrie Constantin Noica,  „El n-avea măsură. Îşi spunea gândul (…) şi, în clipa când vroia să se oprească, venea ceva de dindărătul gândului. Nu atât torentul de cunoştinţe şi gânduri era copleşitor, nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă.” Mircea Vulcănescu a fost comparat adesea cu Emil Cioran. În percepţia timpului nostru istoric, intuiţiile lor sunt complementare. Date noi se conjugă spre înţelegere în structura limbii române pe care au vorbit-o cu patimă şi lumină. “Naţionalitatea este o însuşire metafizică, (”suflet românesc”, sau “spirit românesc”  spre deosebire de “naţiune”),   calitate ireductibilă, spirituală. Naţionalitatea română este imuabilă.”  

„Am apărat şi am păstrat. Se cheamă acesta destin?”, întreabă retoric Emil Cioran, vorbind depre naţionalitatea română. „Tragedia României este că  în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într o ţară  fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.”, adaugă un Cioran puţin descumpănit. Franţa se afirmă şi capătă „conştiinţa consecutivă actului de afirmare” prin victoria anti-islamică a lui  Charles Martel la Poitiers,  în anul 732. Abia prin conştiinţa  acelei victorii se creează faimoasa aristocraţie ereditară franceză  care va susţine statul francez un mileniu, până ce apar alte forţe victorioase pe scena istoriei. Naţionalitatea română se naşte  ca „romanitas” prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212. Jurisdicţia romană îşi desăvârşeşte plenar efectele (evaluarea istoriografilor de la Oxford University) până la 285 AD, când Imperiul Roman se transformă în Romania.

Titus Filipas

Voltaire şi pacea de la Kuciuc Kainargi

Prin pacea de la Kuciuc Kainargi din anul 1774, Franţa renunţă la drepturile atribuite şi parafate  prin Capitulaţiunea din anul 1740 la Constantinopol! Exact acel tratat de la 1740 garanta frontiera românească pe rîul Bug care se varsă în Marea Neagră. Deci după abandonarea Canadei în războiul de şapte ani (vezi celebra expresie de evaluare a Canadei : „quelques arpents de neige”), Voltaire creează un lobby puternic pentru abandonarea garanţiei franceze la frontiera Romaniei pe Bugul pontic.

Iată un excerpt dintr-o scrisoare din anul 1774, scrisă de regele Frederic cel Mare al Prusiei, către Voltaire (imediat dupa încheierea păcii de la Kuciuc Kainargi, pe care Frederic cel Mare o compara ca importanţă cu pacea din Westphalia): +[…] Votre négociation éprouve tous les contre-temps possibles. Voilà un chancelier sans chancellerie qui vous devient inutile, un nouveau venu que peut-être vous ne connaissez pas, et qu’il faudra prévenir par quelques vers flatteurs avant d’entamer l’affaire de Jacques-Marie; enfin un témoignage que vous me demandez, et qui n’est pas selon le style de la chancellerie. On prétend qu’un attestat de l’officier général dans le régiment où il sert est suffisant, et que les princes ne doivent pas s’abaisser à demander grâce à d’autres princes pour ceux qui les servent, ou il faut en faire une affaire ministérielle. Voilà ce qu’on dit. Pour moi, qui ne suis exercé ni en style de chancellerie, ni profondément instruit du punctilio, je me bornerai à envoyer le témoignage du général à M. Dalembert, et je ferai écrire à mon ministre à Paris qu’il       dise un mot en faveur du jeune homme au nouveau chancelier. Si les anciens usages barbares prévalent contre les bonnes intentions de François-Marie Arouet de Voltaire […], il faudra s’en consoler, car ce n’est pas une raison pour que nous déclarions       la guerre à la France. […] Le destin des choses humaines est de changer […] : peut-être que, dans quelques siècles d’ici, il faudra puiser les belles connaissances chez les Russes. Tout est possible, et ce qui n’est pas peut arriver ensuite.[…] Vale. Fédéric.+

Dar, sincer să fiu, nu mă aşteptam să îl văd implicat şi pe matematicianul D’Alembert în lupta pentru spulberarea Romaniei Orientale creată prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Bizar acest mod de „accelerare a istoriei”!

Este perfect demonstrabil că a existat şi există o conspiraţie istorică împotriva destinului nostru ca neam.  Nu mai departe decât învăţătura falsă despre “retragerea aureliană” propagată prin şcoală. Un advocatus fisci, Zosimus, cel care a scris Historia Nova cunoscând evenimentele de aproape, vedea “retragerea aureliană” numai ca pe o retragere a fiscului, nu a populaţiei din Dacia nord-dunăreană. Totuşi, pe temeiul contestabil al “retragerii aureliene”, ilustrul Voltaire scria într-o carte din anul 1731 că “acum teritoriul vechii Dacii este populat de greci”. Voltaire a jucat un rol absolut mizerabil pentru istoria noastră, Mihai Eminescu ţinteşte către el săgeţile tropilor  cu vârf  înmuiat în amarul vieţii noastre. Conspiraţia împotriva drepturilor noastre, conspiraţie plătită de ţarina Caterina cea Mare,  –Voltaire a jucat rolul de agent de influenţă în Occident–, chiar a existat ! Când Caterina cea Mare preia puterea în Rusia la sfârşitul  războiului de şapte ani, ea conducea un stat cam cât Olanda, inşii care contau şi deci meritau asistenţă (apărare de hoţi, tătari, pugaciovi şamd, erau cam tot câţi cei din Olanda, restul erau   mujici, nu contau, puteau fi vânduţi şi pe piaţă). Voltaire a jucat rol capital în extinderea împărăţiei ruseşti pe vremea Caterinei cea mare. Cât de moral a fost Voltaire, dacă luăm în calcul că a fost plătit de ţarină pentru a organiza un lobby pro-Rusia în Occident ? Acel infam lobby voltairian a pregătit semnarea tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774, “temei legal” pentru a fi creată NovoRossiia  în Romania Orientală nord-pontică, iar Marea Neagră să devină „lac rusesc”.

Titus Filipas

Gest futil şi anti-românesc

Recenta acţiune a guvernului Emil Boc de a simplifica acordarea cetăţeniei  române unui flux nedeterminat de alogeni (http://www.romanialibera.ro/a151702/moldovenii-pot-deveni-cetateni-romani-in-cinci-luni.html) constituie un gest futil şi anti-românesc. De ce un gest futil ?  Pentru că există drepturile istorice instituite prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Demonstraţiile „anarho-separatiştilor” armâni din urmă cu o jumătate de ani la Salonik s-au făcut tocmai pentru ca guvernul Greciei să recunoască  drepturile instituite prin Constituţia lui Caracalla de la 212 AD. Nu înţeleg de ce în România discutarea drepturilor istorice instituite prin Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 într-un mare Congres Naţional este considerată a fi un reprobabil act de  protocronism?  Condamnarea protocronismului de către Raportul Tismăneanu, o condamnare citită în Parlament de domnul Traian Băsescu, a fost în mod clar un act anti-românesc.  Prin reprimarea discuţiilor protocroniste oficiale din România despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212, o Constituţie care a creat ROMANIA!, este perpetuată numai în şcoli, la lecţiile de istorie, o mare minciună prin omisiune despre istoria adevărată a românilor ! Istoricii de la Oxford University consideră că lumea modernă începea la 285AD, prin actul lui Diocletian de separare între Romania Orientală şi Romania Occidentală. Iată că există un protocronism agreat chiar de către istoricii de la Oxford University.

Titus Filipas

Ideologia maghiarizării secuilor

Nici măcar vechile cronici ale maghiarilor nu îi prezentau pe secui drept una dintre Săgeţile ungureşti. Faptul că secuii nu sunt trib ungur este consemnat de savanţii Occidentului, Encyclopedia Britannica îl menţionează. În romanul Dracula, Bram Stoker* ni-l prezintă foarte clar pe mândrul conte Dracula drept unul dintre aristocraţii secuilor care au refuzat jugul ungar. Forţându -i să înveţe limba maghiară, ungurii le-a distrus demult identitatea lor de secui. Secuii nu sunt Săgeată ungară, ei au fost o cu totul altă etnie. Continuitatea multimilenară a secuilor în ţinutul lor intramontan din Carpaţii Orientali are o explicaţie. Depresiunile şi poienile montane favorabile vieţuirii umane, dar climatic nefavorabile pentru Vitis Vinifera, au fost “nişe ecologice” pentru acele fracţiuni ale dacilor care l-au sprijinit politic pe Deceneu în lupta de eradicare a viţei de vie, într-o extinsă lume dacică formată din entităţi foarte deosebite, –vezi de pildă percepţia foarte contrastantă a congenialităţii aduse de vin–, o lume tribală numai temporar unificată de Burebista. Acele triburi singulare de daci care nu s-au romanizat decât parţial şi reversibil, –precum kurzii, poate, numiţi ‘romani’ de catre arabii cuceritori–, s-au transformat prin evoluţia istorică în secui şi huţuli. Numărul siturilor dacice din ‘ţinuturile secuieşti’ vorbeşte cât se poate de pertinent în sprijinul tezei. Chiar şi după 2000AD, naţionaliştii extremişti maghiari au distrus sistematic dovezile arheologice dacice din ţinuturile secuieşti. La anii 1437/38, Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, şi nu-i proteja deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară. După Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu metodologia extrem de precisă. Panourile ostentative anunţând Ţinutul Secuiesc ungarofon, arată continuarea implementării acelei ideologii ‘K und K’ şi în România de acum. Acestea sunt încălcări ale drepturilor omului mai grave chiar decât pe vremea lui Unio Trium Natiorum, care nu stipula maghiarizarea secuimii. Mai cred că pentru intelectualii români este absolut necesară, şi prioritară, demantelarea ideologiei maghiarizării populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania. Elevii de etnie maghiară din România şi elevii secui nu vor putea învăţa româneşte dacă nu vor fi demantelate ideologiile Unio Trium Natiorum şi Ausgleich, care induc, încă, aspectele cele mai negative ale vieţii din Transilvania. Ceea ce spune preşedintele Ungariei, Solyom Laszlo: “Sângele vărsat in 1848 pentru libertate si autonomie va da roade bune”, în vizita sa provocatoare în Transilvania de la mijlocul lunii martie 2009, nu constituie altceva decât continuarea unei politici care se  bazează pe ideologia maghiarizării secuilor şi a românilor. Iar abordarea împăciuitoristă, defetistă, a preşedintelui României, Traian Băsescu,  reprezintă o gestionare greşită. Care ar fi abordarea corectă, naţionalist-românească  şi totodată  în acord cu dreptul internaţional, în opinia mea ? Reamintesc Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania. Istoricii de la Oxford University apreciază că la Anul Domnului 285, Constituţia lui Caracalla îşi realizase plenar efectele, adică realizase Romania. La Anul Domnului 285, Diocleţian împarte Imperiul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Dacă istoricii de la Oxford University datează începutul pentru lumea modernă ca fiind Anul Domnului 285, noi de ce nu putem fixa începuturile conştiinţei civice în Romania la 212 AD? Un om politic român pasionat de lege, de sursa drepturilor noastre  regaliene şi de cultura noastră, poate că ar trebui să organizeze o conferinţă despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania şi efectele sale în lumea de azi.

*Bram Stoker era un profesor de matematică foarte serios în documentările sale prin lecturi în British Library.

Titus Filipas

Romania şi Romania Neoacquistica

Reamintesc Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania. Istoricii de la Oxford University apreciază că la Anul Domnului 285, Constituţia lui Caracalla îşi realizase plenar efectele, adică realizase Romania. La Anul Domnului 285, Diocleţian împarte Imperiul în Romania Orientală şi Romania Occidentală. Dacă istoricii de la Oxford University datează începutul pentru lumea occidentală modernă ca fiind Anul Domnului 285, noi de ce nu putem fixa începuturile conştiinţei civice la  212 AD, iar nu la crearea GDS? Acordarea drepturilor civice imigranţilor  în această Romania se făcea sub forma statutului foederati. Goţii au fost foederati! Iordanes scrie istoria goţilor foederati prin analogie cu istoria geţilor„socii”- alizaţi, scrisă de Cassiodor. Un om politic român pasionat de lege, de sursa drepturilor regaliene şi de cultură poate că ar trebui să organizeze o conferinţă despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212 pentru Romania şi efectele sale în lumea de azi. Ştiţi că anarho-separatiştii de la Salonic erau militanţi macedo-români care cereau recunoaşterea Constituţiei lui Caracalla? Ar fi multe de spus despre istoria veche în Romania, dar să venim la Romania Neoacquistica. Mihai  Viteazul a unit principatele româneşti tocmai pentru a reconstitui  Romania Neoacquistica, în mod expres el a fost plătit ca un condotier pentru a realiza Romania Neoacquistica, acesta fiind un proiect al Contra Reformei. Contra Reforma este  un termen care denumeşte acţiunea din epoca de revitalizare a creştinismului din Romania Occidentală după normele instituite de Sfinţii Părinţi din Romania Orientală. Lucrarea de revitalizare creştină începea cu incorporarea Vulgatei în mesa latină  pe la anul 1560.  Mi se pare a fi deosebit de semnificativ faptul că Vulgata creată în Romania Orientală  de un călugăr scit pe nume Eusebiu Sofronie Ieronim,  un ilir  „socii”- alizat şi latinizant,  deci numai Vulgata asigură succesul Contra Reformei din Occidentul continentului european,  către anul 1648, cu finalizarea procesului care a dus  la pacea westphalliană. 

Titus Filipas

Reprezentări epistemice şi politice

În cartea « Intelectualul după secolul XVIII », germanul Johannes Angermuller arată cum acel Honnête homme din Epoca Luminilor se transformă în intelectualul din Epoca ideologiilor. În acord cu acelaşi Johannes Angermuller,  “intelectualul este un producător  cultural, adică un profesionist  care integrează orientarea politică şi morală într-un proiect cultural superior, ori într-un proiect ştiinţific.” În volumul colectiv “Reprezentări reflexive: Politică, hegemonie, şi discurs în capitalismul global”, cartea aceasta recentă fiind coordonată de Johannes Angermuller, Dirk Wiemann şi Raj Kollmorgen, autorii subliniază că actualmente există o criză îmbinată a reprezentărilor  epistemologice şi politice. Surprinzător pentru mine a fost să citesc pe un sit bulgăresc de istorie (scris în limba engleză), că în peninsula balcanică numai intelectualii români au fost mereu capabili, începând cu secolul XIX, să asimileze rapid ideile cele mai noi şi să le integreze în reprezentări epistemologice şi politice utile ! Utile pentru cine ? Utile numai pentru România? L-am rugat pe un amic mai politic şi mai istoric să comenteze. “Nu doar pentru România, ci şi pentru întreaga Romania Neoacquistica din peninsula balcanică”, a comentat el. De la domnia-sa am aflat că Romania veche a fost instituită în peninsula balcanică prin Constituţia Antoniniană de la Anul  Domnului 212. “Retragerea aureliană” este doar un mit inventat de istoriografii occidentali în cadrul politicii “informaţiei asimetrice”. Romania veche din peninsula balcanică a supravieţuit şi după “retragerea aureliană”  pe care Zosimus, un istoric local din Balcani, nici măcar n-o aminteşte în Historia Nova! Iar catedrala pentru Romania veche este Aghia Sofia înălţată de Justinian I. Catedrala Neamului eventual înălţată la Bucureşti ar fi doar supefluu exerciţiu architectural ironizat de G. Călinescu în romanul Bietul Ioanide. Aşa cum există la Constantinopol/Istanbul “Moschea albastră”, o copie arhitecturală fidelă după Aghia Sofia, la intrarea Turciei în UE, România ar trebui să militeze pentru dreptul  de a construi o “Catedrală Ortodoxă albastră” (copie după Aghia Sofia) la Istanbul, proiect la care trebuie invitată şi Rusia.

Titus Filipas

Istoria lui Zosimus

Revolta din Grecia (vezi http://uncoltuitatdelume.wordpress.com/2008/12/16/revolta-in-grecia/ ) a început la Salonic şi a fost iniţiată de ‘anarho-autonomi’. Aşa le spun, prudent şi eufemistic,  autorităţile greceşti macedo-românilor care sunt populaţia străveche din Grecia de Nord sau Macedonia egeeană (mai există Macedonia Pirinului în Bulgaria, precum şi Macedonia Vardarului, adică FYRM sau republica Macedonia). Toate cele trei entităţi făceau parte în antichitate din acel stat Macedonia care a constituit baza de putere a lui Alexandru cel Mare. Înainte de invazia barbarilor slavi, populaţia dominantă în cele trei Macedonii erau  macedo-românii. Ei erau populaţia locală non-elenică dar autohtonă în peninsula balcanică. Prin Constituţia Antoniniană din Anul Domnului 212, ei dobândeau statutul de cetăţeni romani, ca de altminteri şi locuitorii din Dacia. Treptat, se formează conceptul de Romania Orientală. Istoriografii occidentali au încercat, prin aplicarea principiului ‘informaţiei asimetrice’,  să ne ascundă acest concept, inventând pentru noi aşa-zisa ‘retragere aureliană’. Trebuie să insist că mişcarea macedo-românilor din Grecia de Nord nu are un caracter social, deorece ei formează un segment de populaţie cu o bună-stare accentuată. Cee ce doresc, în principiu, ‘anarho-autonomii’, este reinstaurarea drepturilor asertate de Constituţia din Anul Domnului 212 pentru Romania. Este păcat că istoricii români de acum inventează brăţări dacice de aur, însă nu aduc la lumină Historia Nova a lui Zosimus, un text din care reiese foarte clar că nu a existat ‘retragerea aureliană’, şi că la Anul Domnului 381, când un think tank creştin condus de Sfinţii Ierarhi creează sintagma-sigiliu Nova Roma, doveditoare pentru drepturile noastre istorice (pe care încearcă să ni le fure Rusia!), exista deja  un  Novum Latium până la rîul Bug.

Titus Filipas

GDS continuă politica securităţii

GDS este acronimul de la Grupul pentru Dialog Social. GDS se dovedeşte a fi  un implacabil  controlor al discuţiilor privind informaţia “politiceşte corectă” în surogatul de “societate civilă românească” pe care îl patronează. Să reamintesc aici că politica informaţională a securităţii era incoporată în cultura organizaţională a securităţii.  Aceasta era de fapt o pseudo- cultură, o sub-cultură,  un kitsch managerial securist promovat  voios  de „personaje istorice” precum  Ion Mihai Pacepa şi Liviu Turcu. Prin tot ce au scris ori au publicat, respectivii domni, –foarte onorabili acum–, nu dovedesc în vreun moment că au depăşit  această sub- cultură. De pe la vîrsta de 12 ani m -am ciocnit şi am fost lezat de personaje asemenea lor. Dar nu aceasta contează acum, nici măcar pentru mine. Scriam pe blog despre imitarea modelului vest-german de organizare microeconomică  a întreprinderilor româneşti pe vremea regimului Nicolae Ceauşescu. Modelul acela de organizare era palatabil pentru Nicolae Ceauşescu şi grupul restrâns de comunişti duri şi inteligenţi  ce erau la început în jurul său (Emil Bodnăraş  ar fi  fost exemplul cel mai reprezentativ).

Modelul microeconomic vest-german era  atrăgător pentru comuniştii  români din două motive:  (i) Economia R.F.G era extraordinar de eficientă, era chiar una dintre cele mai productive de bună-stare din lume.  (ii) Republica Federală a Germaniei de atunci  avea o  „economie socială de piaţă” care îmbina trăsăturile economiei de piaţă liberă şi caracteristicile unei economii planificate, tipice unui stat socialist. Iar în organizarea microeconomică a întreprinderilor şi chiar în macroeconomie practica informaţia asimetrică.

În România, aplicarea acestui model al „informaţiei asimetrice” a fost interpretată ca justificare pentru cenzura la diverse nivele de informare. Nicolae Ceauşescu a încercat să implementeze cultura „informaţiei asimetrice” în România cu ajutorul „culturii organizaţionale a securităţii române”. Eşecul stupefiant al economiei româneşti, în care se făcuseră investiţii colosale de tehnologie occidentală ultraperformantă,  s -a datorat  în primul rând  acestei „culturi organizaţionale”. Securitatea era prezentă peste tot în economia românească de stat, precum şi  în economia cooperatistă. Securitatea comanda şi controla  aceste două economii prin unicul tip de cultură pe care îl poseda.

Nu se poate nega faptul că Nicolae Ceauşescu a iniţiat şi a sprijinit un program uriaş de transformare industrială a ţării. Ce anume a deviat din exterior acel program generos, realmente entuziasmant? Faptul că World Bank şi FMI au început să pompeze în ţară sume imense în sprijinirea industrializării forţate, rapide, numai prin achiziţionarea de fierărie. Programul acesta nu se sprijinea pe dezvoltarea concomitentă a unei raţionalităţi instrumentale, cum cerea un sistem filosofic românesc încă din Belle Époque, ori cum cerea şi dialectica unităţii contrariilor  software & hardware. Tot cea ce se pretindea liderului român pentru banii primiţi de la World Bank şi FMI era numai aplicarea unei politici de „strângere a şurubului” în România. De unde şi aspectul ubuesque al regimului dictaturii personale din România! Consultând eu un studiu din 1994 al lui J.W. Kendrick (foarte apreciat de economiştii de la OECD), conchid că Nicolae Ceauşescu a fost chiar împins la exacerbarea atitudinii dictatoriale prin politica adoptată faţă de România de World Bank şi FMI. Ai căror experţi  ne sfătuiau expres să investim prioritar în capitalul tangibil pentru a obţine bună-starea. În vreme ce exact  la acel timp America executa un U-turn  de politică economică pentru a  investi prioritar în capital intangibil!   

Principiul „informaţiei asimetrice” fusese introdus în  România de  articolele publicate în  Scânteia, ziarul  bolşevicului Silviu Brucan. După 1989, tovarăşul Silviu Brucan a  efectuat a mişcare tactică extraordinar de inteligentă (sigur, eu fac parte din “stupid people” şi mă mir ca prostul) pentru menţinerea comunismului informaţional în funcţiunea lui clar anti-românească. Silviu Brucan a trecut sarcina implementării politicii „informaţiei asimetrice” de la securitatea proaspăt desfiinţată, la Grupul pentru Dialog Social! Astfel a fost menţinută în România post-decembristă ignoranţa intelectuală profundă a populaţiei româneşti prin practicarea „informaţiei asimetrice”. Discuţia pe anumite teme foarte sensibile şi acute pentru societatea civilă românească este după 1989 fie total prohibită, fie total deformată. Un prim exemplu ar fi rolul total obliterat al Constituţiei de la Anul Domnului 212 pentru crearea germenilor societăţii civile. Reamintesc apoi refuzul culturnicilor Grupului pentru Dialog Social de a discuta pertinent intelectualismul extrem de generos al lui Mihai Eminescu, pe care culturnicii de la GDS l-au  redus la statutul  ,,cadavrului din debara.” Se mai presupune că  Andrei Pleşu, nume de personaj proeminent pentru GDS,  ar fi  fost influenţat de generozitatea spirituală a lui Constantin Noica. Totuşi Andrei Pleşu a furat gloria întemeierii Muzeului Ţăranului român de la marele cărturar şi organizator de instituţii culturale, Alexandru Tzigara-Samurcaş! Nu cred că această atitudine reprezintă exact spiritul lui Constantin Noica! Dacă publicul nu îl acuză direct pe Andrei Pleşu de furtul proprietăţii intelectuale a lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, este doar pentru că Andrei Pleşu se află sub acoperirea politicii de informaţie asimetrică practicată de GDS.

În fine, domnul Gabriel Liiceanu, care conduce actuala editura Humanitas, a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : el a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. „Revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin” poate justifica orice, nu se mai pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară. Un titlu rămas prohibit la Humanitas, –cum era pe vremuri la Editura Politică–, este un bestseller al anilor şaptezeci, „Zen and the Art of Motorcycle Maintenance„, scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filosofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe si filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate, chiar şi în “cea de a doua modernitate” din secolul XXI. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director la Contemporanul pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar! Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Titlul bestseller mi- a fost recomandat insistent spre lectură de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. „Voi aveţi nevoie de această carte”, mi- a spus el. “Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer.” Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este mesajul acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit sa o traducă editura Humanitas. Prin aplicarea constantă a principiului „informaţiei asimetrice”, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu “meritul” de a fi fost unul dintre factorii care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura culturală, mă rog, hai să îi zicem şi noi cul-de-sac  pentru a răspunde snobismului mult prea impertinent afişat!
Titus Filipas

Când începe istoria modernă pentru noi ?

Istoricii englezi de la Oxford University fixează debutul  convenţional pentru lumea  modernă exact la 285AD, an  când Diocletian împărţea teritoriile imperiale romane în Romania Occidentală şi Romania Orientală.

Noi, în cultura românească, nu ne permitem încă abordarea atât de netă în stilul cut-off. Pentru Anul Domnului 271, istoriografii Occidentului consemnează  “retragerea aureliană”.  Acele date apocaliptice intrau în secolul XIX în manualele de istorie ale şcolii româneşti. Dar Zosimus advocatus fisci, un istoriograf aproape  contemporan  din Romania Orientală, percepea  “retragerea aureliană”  doar ca pe o întâmplare minoră, ce nu l-a afectat în vreun fel, ori istoria locului, –deşi ar fi trebuit, dacă ar fi fost semnificativă, căci el era acolo!–, încât nici măcar nu o consemnează în cronica  Historia Nova. În schimb, ca o formidabilă minciună prin omisiune, manualele noastre de istorie nu vorbesc copiilor despre Constituţia Antoniniană de la Anul Domnului 212. Dar prin acea Constituţie Antoniniană se generează tocmai drepturile noastre civice, precum şi conceptul geopolitic Romania!     

Denumirea Imperiului bizantin (denumirea modernă pentru un lucru trecut :-)) era de fapt Romania. Abia în Epoca Luminilor, Montesquieu, Voltaire* şi Gibbon înlocuiesc ideea de Romania cu aceea de Bysance, într-o ideologie anti-Romania ce aserta, cu prea mare trufie, superioritatea civilizaţiei Occidentului faţă de civilizaţia din Romania Orientală, în primul rând civilizatia ariană din ‘Romania timpurie’ a secolelor IV, V, VI. Dar în Occidentul European se dezvoltă acum o mişcare culturală pro-Romania, contrară ideologiei anti-Romania promovată de Montesquieu, Voltaire şi Gibbon. Citez dintr-un studiu: +Montesquieu used the word “Byzantine.” The word “Byzantine” denoted the Empire and connoted its supposed characteristics: dishonesty, dissimulation and decadence. The English   scholar Edward Gibbon in his Decline and Fall of the Roman Empire treated the Empire after the sixth century as an epic of unrelieved degradation and corruption. The people who lived in the “Byzantine Empire” never knew nor used the word “Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor  Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of “Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as “Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as “Romania” [Romanland]+ 

Tot pentru noi, intervalul de început al lumii moderne se sfârşeşte cu 381AD, anul când în conciliul ecumenic de la Constantinopol era consemnată sintagma Nova Roma. Aceasta sintagmă era totodată sigiliu care instituia drepturi supreme pentru noi în ceea ce chemăm Novum Latium. Un teritoriu pe  care obrăznicia rusească nu îl respectă. Un teritoriu din care Rusiile au muşcat mereu, începând cu Suvorov şi Caterina cea Mare.

Rusiile, iată!, cred că ele au moştenit drepturi la sintagma-sigiliu Nova Roma. Nu au vreunul.

*De altminteri, după abandonarea Canadei, tot lui Voltaire trebuie să îi atribuim influenţa malefică de abandonare a Capitulaţiunii din 1740 care garanta frontiera noastră pe Bug.

Titus Filipas