Mai există evrei autentici?

Cine crede intens gogoriţa asta că mai există evrei autentici?

Există “evrei sefarazi”, –cele două cuvinte ale sintagmei sunt obligatorii–, care sunt berberi iudaizaţi, –iar dintre aceşti berberi, mulţi sunt daci duşi de romani în Africa de Nord –, există “evrei ashkenaze”, khazari iudaizaţi consideraţi de unii a fi “cel de al 13-lea trib al lui Israel”, după cum mai există, foarte puţini, “evrei romanioţi” care provin din vechii evrei autentici din Salonic, ce nu s-au convertit la creştinism după predicile Sfîntului Pavel. Poetul Ion Vinea provenea dintr-o asemenea veche familie, era un asemenea evreu romaniot ce îi ataca virulent pe “evreii sefarazi” şi “evreii ashkenaze”. Motiv pentru ca aceştia să îl acuze de antisemitism, deşi era un evreu autentic. La ora actuală, “evreii romanioţi” din România nu merg la sinagogă, ci în biserici ortodoxe, şi îi consideră pe românii ortodocşi a fi mai apropiaţi de vechii evrei adevăraţi, decât sunt sefarazii şi ashkenaze.

După ce împăratul Traian îi cucerea pe daci, o parte din populaţia recalcitrantă este mutată în Africa de Nord. Acolo vor deveni “berberi”. Unii din ei se vor converti la iudaism. Ei vor fi sursa de “evrei sefarazi”,  care nu sunt evrei etnici, ci doar « evrei »  prin conversie. Vor trece în Spania şi după Tarik (Gibraltarul este  muntele lui),  şi după Almohazii ce– i aruncă din Africa pe normanzii clanului de Hauteville.

Dar au mers probabil acolo şi înainte  de venirea arabilor. Unul dintre cei mai profunzi gânditori români, criticul de artă George Oprescu (1881-1969), remarca la un moment dat o identitate în stilul ornamental între o haină episcopală din Evul Mediu spaniol, păstrată  în sacristia catedralei din Toledo, şi căiţele bănăţencelor de la munte ori ale femeilor din Ţara Haţegului, exprimând teoria unui gradient cultural de transmitere a acestei influenţe. Din Spania şi până aici. Sigur, în observaţia lui George Oprescu era vorba  în mod strict despre o influenţă creştină, însă ea relevă şi existenţa transmiterii unor stiluri culturale, a unor stiluri de viaţă. Berberii de origine dacică au contribuit la sursa de “evrei sefarazi” ? Recitind « Sărmanul Dionis »,  aceasta îmi pare a fi intuiţia lui Mihai Eminescu  când scrie despre un sefarad cărturar:  « Maistrul  Ruben era un bătrân de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gândiri, ochii suri, boltiţi adânc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită – dar nu blândă […] El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputând a fi învăţător public,  pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl  de matematică şi filosofie la Academia din Socola. »

Titus Filipas

Despre soft, prosperitate şi Max Weber

„Mâine, 2 ianuarie, după amiază, va apărea pe Agora Christi – cu această ocazie în haine noi, un articol legat de un studiu recent al Băncii Mondiale legat de şansele naţiunilor sărace de a accede la prosperitate. Studiul susţine, cu date incontestabile, cred eu, ideea susţinută de Max Weber, potrivit căreia ceea ce contează, în termenii dezvoltării economice, este nu atât mărimea capitalului ori mulţimea bogăţiilor naturale ale unei naţiuni, ci dimensiunea soft a acesteia, respectiv valorile şi instituţiile pe care este ea construită. Consider că este un subiect cât se poate de actual pentru contextul românesc. Vă doresc lectură plăcută.”, spune domnul DănuţM de pe blogul http://danutm.wordpress.com/

Iată şi comentariile noastre, pe care le–am postat deja pe blogul amintit (nu ştiu dacă au fost acceptate): În acord cu John Maynard Keynes (1883–1946), ideile ‚practice’ din economie şi dintr -o societate trebuie  să se bazeze pe sprijinul intelectual al unui doctrinar ori al unui filosof. Ei bine, pentru România, sprijinul intelectual  pentru societate vine din partea filosofului Constantin Rădulescu- Motru (1868-1957), primul dintre cugetătorii români cu intuiţia raţionalităţii pe linia scolastic– anselmiană.  Dintre toţi cugetătorii români, unicul creator de autentic sistem filosofic a fost tocmai Constantin Rădulescu- Motru, năpăstuit de comunişti, cu imagine urgisită chiar şi acum de potera internaţionalistă care controlează lumea, din pricina faptului că nu a fost „politiceşte corect”. L- au lăsat să moară de foame ordinele cominterniştilor care au luptat în Spania şi au dominat  politica românească neîntrerupt din 1945 şi până acum  (ei au confiscat de facto revoluţia din 1989, şi au transformat -o în catastrofă naţională! ). Se spune chiar şi în prezent, fie direct,  fie indirect însă ameninţător la adresa potenţialelor dezvoltări independente şi pozitive  din cultura română, că  năpăstuitul Constantin Rădulescu- Motru şi-  a meritat cumplita soartă! Titlul unei cărţi recente :  ‘Formele fără fond, un brand românesc’,  este mai curând mărturisirea sentimentelor autorului faţă de cultura română. El va fi citit şi recitit, ‘no doubt’, de multe  ori ‘Cultura română şi politicianismul’, cartea lui Constantin Rădulescu-Motru din 1904. Dar ideea centrală acolo este PRINCIPIUL IDENTITĂŢII, pe care Constantin Rădulescu-Motru îl interpretează, pe bună dreptate, în sens anselmian. Cultura occidentală  si tot progresul Occidentului pleacă din softul scolastic-anselmian, sinteză a dogmei Bisericii  Răsăritene. Principiul identităţii, în formularea lui  Constantin Rădulescu-Motru,  ar putea fi  nucleul  softului  pentru modernizarea României. Iar Max Weber (1864-1920), într-un studiu  fundamental despre etica şi succesul afacerist al capitalismului protestant,  trece sub tăcere faptul că nordul Europei  a fost  doar imitatorul capitalismului catolic din sud, bazat într-un  mod tradiţional pe întreprinderile mici. Chiar şi în Italia de acum, întreprinderile mari dau faliment natural prin creştere: vezi cazul Parmalat, vezi dificultăţile lui Fiat.  Dar succesele capitalismului timpuriu din Veneţia  şi Genova  nu ar fi fost posibile fără o invenţie venind de la Mecca : ‚Quirad’-ul.  În lumea arabă  dinainte de Mohamed, falimentul era urmat de sinucidere : „I’tifad”. Este complet falsă  ideea că sinuciderea ar fi  fost vreodată  predicată  de Islam: falimentul, de exemplu pierderea pământului, –prima măsură pentru valoarea economică–, se continua printr-o sinucidere  rituală, un precept arab pre-islamic.  În piesa „Neguţătorul din Veneţia”, atenţia lui William Shakespeare este focalizată peiorativ asupra evreului Shylock nu din  motive de antisemitism, ci pentru faptul că acesta nu accepta regulile quiradului arabic, preluate deja de Europa ! Quiradul combina împrumutul cu parteneriatul,  într-un contract comercial care  nu era însoţit  de penalizări  pentru pierderi, şi  a fost preluat de italieni sub forma de ‚commenda’. Contractul  se  caracteriza printr-o  alocaţie echitabilă a riscului. Cine au fost primii care l-au adoptat ? Veneţia, Genova, şi… Ordinul Benedictin. Aşa se explică fastul, chiar opulenţa, etalate  în  1071 A.D. la consacrarea abaţiei Monte Cassino, precum şi originea  sumelor  enorme cheltuite de benedictini  pentru alfabetizarea şi culturalizarea Europei. Titus Filipas