În valul recent de perturbare a vremii, insulele britanice au fost afectate de precipitatii si inundatii. Am retinut în memorie apa curgând prin casele comitatului Oxfordshire, am auzit mirarea comentatorului de televiziune că Universitatea din Oxford nu a fost inundată. Or, Universitatea Oxford a fost înălţată pe locul unei vechi mănăstiri medievale. Ceea ce arată că în Oxfordshire au fost inundaţii în trecutul medieval, iar călugării observaseră locul ferit. Concomitent cu acest fenomen pluvios din Anglia, constatam organoleptic prezenţa valului de căldura şi de secetă din Balcani. Au mai fost astfel de fenomene în trecut ? Şi cum au reacţionat oamenii Evului Mediu? Când s -a mai întâmplat aşa ceva în trecutul îndepărtat de la noi, probabil că apare descântecul Caloianul. Este invocarea unde spaţiul cerului şi meteorilor în primul rând, apoi cel al subzistenţei pe baza sectorului economic primar, deci nu cel al vânătorii şi al culesului din natură, –iar prin aceasta „Caloianul” se deosebeşte de ritualul şamanic–, sunt legate: „Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere / Să deschiză porţile, / Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/Zilele şi nopţile, / Ca să crească grânele,/ Caloiene, iene,/ Caloiene, iene,/ Cum ne curg lacrămile, / Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile, / Şi umple şanţurile, / Să crească legumele / Şi toate ierburile.” Cine a fost de fapt Caloianul ? La noi există o carte hulită cu titlul acesta. “Rudimentarul” Ion Lăncrănjan, cum îl califică tînărul critic Paul Cernat într- o cronică recentă pe acest neo- sămănătorist ardelean decedat, scria romanul Caloianul prin anii ‘70. Paul Cernat continua, la adresa acestui fiu de ţăran devenit un cărturar protocronist martor pentru istoria neamului său, tradiţia insinuărilor perfide inaugurate din 1975 de postul de Radio Europa Liberă. Se încurajau încă de pe atunci atacuri murdare împotriva acestui Ion Lăncrănjan care prin autenticitatea naţională a florilor dalbe, prin vigoarea scriiturii rumâneşti, îi deranja cumplit pe apărătorii intereselor “păturii superpuse”. În acel an 1975, doamna Anneli Maier de la Radio Free Europe compunea un text denigrator care politiceşte era foarte corect, fiind tradus şi într- un raport în limba engleză pentru a –şi informa şefii: “Caloianul, a Rumanian word of Slav origin, means a ritual object in human form which is buried or thrown into water in order to generate rain.” Originea slavă este varianta pe care ne-o impun ei. În fine… Ţarul bulgar Ioniţă Caloianul nu prezintă pentru noi, românii, vreo însemnatate pozitivă, decât numai pentru că era investit de Inocenţiu al III-lea ca paznic (Rex) pentru arhiepiscopia de Ohrid. Evenimentul având reverberaţie până în Polonia, fiind reflectat şi în opera literară a lui Henryk Sienkiewicz. Anneli Maier uita mai ales faptul că descântecul Caloianul (ori, alternativ, Scaloianul) are în paralel descântecul : „Scaloiţă/Trup de coconiţă,/Du-te-n cer şi cere/Şi cere cheiţele/Să descui portiţele/Că de când n-a mai plouat/Tot pământul s-a uscat”. Amândouă descântecele, Scaloianul şi Scaloiţa, sunt invocări ale unei legături între spaţiul terestru de subzistenţă şi spaţiul meteorilor (“Cerul”). Caloianul şi Scaloiţa cei reali trăiau într–un timp de apogeu al încălzirii climatice medievale. Dar cine au fost ei, ca personaje istorice? Au fost doi copii de împărat Comnen. Prima cruciadă latină modificase percepţia bizantină despre Constantinopol. Liderii Comneni încep să vadă în Nova Roma chiar o reprezentare pentru Împărăţia Cerească. Cei care au realizat primii această semnificaţie au fost împăratul Ioan al II-lea Comnenul (1087–1143), – supranumit de contemporanii săi Caloianul, fiind considerat de istoriografi drept un Marcus Aurelius bizantin –, precum şi sora lui, Kira Ana, celebra scriitoare bizantină Ana Comnena. Marele împărat roman Ioan al II-lea Comnenul a fost Caloianul adevărat al românilor, un Caloian ce plănuia recucerirea Anatoliei până la Eufrat, recucerirea Siriei, a Palestinei cu Ierusalimul adică ţara numită Romania Ierusalimului, recucerirea Egiptului cu Alexandria, Piramidele, precum şi Delta biblicelor sinte cântată la noi de Heliad şi Eminescu. Textul Caloianul scris de Ion Lăncrănjan a fost clasificat de critica literară printre romanele despre tema “obsedantului deceniu”. Politrucul Dumitru Popescu s -a opus chiar, atunci, publicării. Dar în prefaţa romanului, Ion Lancranjan avertiza că deşi Caloianul este roman istoric, el nu este un roman despre trecutul apropiat. Când îl evaluează pe robustul scriitor al adevărului rumânesc drept “Rudimentarul Ion Lăncrănjan”, aristocraticul Paul Cernat confirma ceea ce ştiam cu toţii, anume rădăcinile ţăraneşti simple ale fiinţei umane care a fost prozatorul Ion Lăncrănjan. Însă acolo unde se vor a fi lovituri, atacurile postume contra personalităţii lui Ion Lăncrănjan adaugă pentru oricare om de bună credinţă o energie neaşteptată în lectura textului său. Şi este vorba aici despre cuvântul energie folosit la fel ca la filosofii cappadocieni, a căror teologie l -a pregătit spiritual pe Ioan al II-lea Comnenul, Caloianul. Voi insista asupra faptului că Ion Lăncrănjan, deşi atinge universalitatea prin tema reflectată în Caloianul, rămâne esenţialmente scriitor ardelean. Originile lui ţărăneşti foarte apropiate îl leagă de istoria foarte îndepărtată. Mai putem adăuga că Ion Lăncrănjan este similar lui George Coşbuc în percepţia istoriei prin arhetipuri culturale asimilate în familie. Să amintim aici un singur episod doveditor din opera lui George Coşbuc. Chiar atunci când mitologizează istoria îndepărtată, rândurile scrise de George Coşbuc au veridicitate datorită rădăcinilor ţărăneşti ale autorului. Să focalizam atenţia noastră asupra unui adevăr pe care un critic literar din categoria Paul Cernat îl neglijează. Transilvania lui George Coşbuc şi Ion Lăncrănjan a suferit mult sub jugul ungar. Ungaria se naşte dintr-o decizie complet eronată luată de împăratul Arnulf de Carintia. Dacă ar fi aşteptat să vadă moartea naturală a unchiului său, Charles le Gros, împărat bătrân şi bolnav, ambiţiosul nepot Arnulf de Carintia ar fi putut să preia legitim tot imperiul lui Charlemagne refăcut prin pur noroc de Charles le Gros. Care a respectat întotdeauna principiul cunctator-evaluator: „Wait and see”, dacă îl zicem pe englezeşte. Dinamic în luarea deciziilor, Arnulf de Carintia comite două greşeli fundamentale care vor afecta Europa. Deci şi pe noi. Prima greşeală a fost aceea că, la 887 AD, provoacă intenţionat o revoltă în Francia răsăriteană. Carol cel Gras este detronat fără sa opună vreo rezistenţă. Burgundia, Italia şi francii apuseni nu îl recunosc pe Arnulf. Astfel la 887 AD s-a destrămat pentru totdeauna imperiul zidit de Charlemagne combinând forţa armată cu diplomaţia. Arnulf de Carintia a fost recunoscut ca rege de francii răsăriteni. A reuşit să îşi impună autoritatea în Lotaringia. La 891, Arnulf îi învinge pe vikingii care urcau pe fluviul Rin şi jefuiau până aproape de Bruxelles. Apoi se întoarce la rezolvarea problemelor din răsăritul imperiului franconian. Pentru asigurarea drumului între Baltica şi Adriatica, Charlemagne crease o serie de voievodate, numindu-i acolo duci (voievozi) pe războinicii slavi ce îl ajutaseră cu cetele lor împotriva avarilor. Nu era ceva neobişnuit. Charlemagne mai făcuse alianţe profitabile cu slavii cei mai apuseni, odobriţii, aflaţi pe coasta baltică lângă Danemarca. Cu ajutorul odobriţilor, Charlemagne îi alungase pe saxoni, şi deschisese un drum comercial spre răsărit care nu era controlat nici de saxoni, nici de danezi. Se ştie că avarii, probabil un popor turcic desprins din marea confederaţie care apărea şi dispărea în secolul VI, erau caracterizaţi printr-o mare cruzime, însă cetele acelea de slavi îi întreceau. Voievozii slavi din răsăritul imperiului carolingian vor rupe legăturile de vasalitate faţă de urmaşii lui Charlemagne. Slavii aceştia voiau să controleze şi să vămuiască pentru ei comerţul fructuos dintre Baltica şi Mediterana. Arnulf de Carintia încearcă să recâştige această sursă majoră de resurse. În anul 892, Arnulf de Carintia face a doua greşeală mare a politicii sale. Încercând să îşi impună autoritatea asupra ducelui Svatopluk, i-a chemat în ajutor pe maghiarii ce se aflau, călăreţi şi corturi, pe la mijlocul secolului IX, în stepa din nordul spaţiului pontic tăiată de cursul Donului. Este simptomatic faptul că mulţi dintre istoricii maghiari de astăzi uită să spună că Panonia, înainte de a deveni Ungaria, s-a aflat sub stăpânirea carolingiană, adică a domnului Lerui pomenit în colindele româneşti. Maghiarii, care au fost invitaţi de carolingianul Arnulf de Carintia numai ca auxiliari temporari în Câmpia Panoniei, se vor dovedi însă chiar mai cruzi decât slavii, şi vor fi până la urmă imposibil de controlat. Hoarda aceea medievală era segmentată în zece triburi numite ’săgeţi’, cunoscute de Europa ca ‘On-Ogur’, literalmente “zece săgeţi”. De unde au rezultat două nume. Din raidurile lor înspăimântător de sângeroase în Franţa, ‚Ogur’ a lăsat cuvântul francez ‚ogre’, însemnând ‚devorator de copii’, căpcăun. Cel de al doilea cuvânt: ‘Ungur’, rezultă din aglutinarea expresiei ‘On-Ogur’. De fapt numai şapte ’săgeţi’ erau formate din maghiari, celelalte trei ’săgeţi’ erau alcătuite din khazari, triburile lor se adăugaseră probabil din Galiţia. Mai putem bănui că aceştia din urmă erau deosebit de bogaţi, printr-o combinaţie de comerţ şi de pradă. În amintirea colectivă românească se mai păstrează un ecou al ‚Săgeţii’, cu semnificaţia de ‚putere şi bogăţie’, înregistrat de George Coşbuc la începutul poeziei “Nunta Zamfirei”: “E lung pământul, ba e lat,/Dar ca Săgeată de bogat/Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Se spune că această ‘amintire despre Săgeată’ fusese auzită de George Coşbuc de la mama sa. Or, episodul acesta demonstrează existenţa unui filon autentic de memorie ţărănească în Transilvania. O memorie cu orizont de timp foarte extins, “histoire de la longue durée” – cum o definea Fernand Braudel. Poezia “Nunta Zamfirei” este un document care probează convingător faptul că memoria românească din Ardeal ajunge cel puţin până în secolul IX. Adamantin, mai probează că românii din Transilvania au fost martori la sosirea ungurilor. Iar nu invers, cum susţineau istoriografi maghiari din secolul XIX, precum şi istorici români de acum fără onestitate intelectuală. Putem da acelaşi crez şi mărturiei ţărăneşti din Caloianul lui Ion Lăncrănjan, aparţinând aceluiaşi filon de memorie a primilor locuitori din Transilvania Evului Mediu. Caloianul lui Ion Lăncrănjan este încă o mărturie pentru Oikumena din Transilvania, certificare a puterii noastre de a dura în spaţiul acesta chemat Romania Orientală. Titus Filipas 28 iulie 2007
Blog ideologic Titus Filipas 