Recordul steagului naţional

Să comentez ceva despre recordul steagului naţional consemnat în Guinness Book. Înălţarea steagului naţional din 27 mai 2013 era desemnată să coincidă în crug de an cu 27 mai 1600, amintind Unirea principatelor neolatine din Romania Orientală proclamată de Mihai Viteazu în marele proiect european Romania Neoacquistica. Finanţarea pentru acest proiect venea de la Patriarhul Apusului. Pentru ce a fost aleasă de Voievodul Mihai data lunară de „27 mai” ? Reamintesc aici fraza atribuită foarte şcolitei principese „bizantine” Martha Bibescu : “Căderea cetăţii Constantinopol este o durere personală ce parcă ni s-a întâmplat săptămâna trecută”. Căderea cetăţii Constantinopol s-a întâmplat pe 29 mai 1453. Mihai Viteazu fusese angajat de Patriarhul Apusului pentru a recuceri Stambulul şi a-l transforma iar în Nova Roma, capitală a Bisericii Universale. Nicolae Iorga îl blamează pe Mihai Viteazu pentru neîmplinirea aceasta. Militar perfect, Viteazul analizează şi se înspăimântă de imensitatea sarcinii logistice ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”, pentru întreţinerea oraşului. Chiar seneşalii de Romania, toţi latini, îşi dovediseră după anul 1204 incompetenţa administrativă la Constantinopol. Din cauza aceasta, la 27 mai 1600 Mihai Viteazu anunţă un Latium Novum, în loc de Nova Roma eliberată. Dar a fost o idee genială a lui Mihai Gâdea să o roage pe celebra cântăreaţă de operă Angela Gheorghiu să interpreteze, pe 27 mai 2013, imnul „Deşteaptă-te, române!”. Care nu este o „aiureală şcolită”, aşa cum afirmă domnul Mădălin Voicu. Se ştie că imediat după 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice, cântecul „Deşteaptă-te, române!” a fost interzis, intonarea sau fredonarea lui fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Muzica imnului este religioasă şi veche (cântecul medieval se chema Din sânul maicii mele), cu autor necunoscut. Versurile şi aranjamentul imnului modern „Deşteaptă-te, române!” aparţin lui Andrei Mureşanu (1816 – 1863). Morala îndemnului pare numai fiziologică. Spiritualitatea transpare din parcurgerea integrală a strofei: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/În care te-adânciră barbarii de tirani!/Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!” Sublimul „acum ori niciodată” este prezent şi în paeonul luptelor de la Marathon şi Salamina. Imnul „Deşteaptă-te, române!” mai este supranumit „Marseilleza românească”. Să explicăm semnificaţia versului : „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină”. Este cunoscută doctrina lui Barbu Catargiu (1862 – 1862) despre inexistenţa feudalismului de tip vest-european în România. Mi se pare că aceasta a fost o contribuţie majoră în dezvoltarea ideologiei naţionalismului românesc. Aristocraţia franceză, conducătoarea pe 1000 de ani a Occidentului European, se forma după victoria de la Poitiers (anul Domnului 732) împotriva arabilor. Nu putem să căutăm, pentru că nu putem să găsim, afirmă ideologul conservator Barbu Catargiu, nimic similar în istoria noastră. Ungurii, care veneau de foarte departe, pentru a supravieţui între două imperii, Romania şi Sfântul Imperiu Roman, se integrează în paradigma occidentală şi creează aristocraţia exact în tiparul francez de la Poitiers. Din acest motiv, vesticii îi vor adopta pe maghiari, cu nenumărate încuscriri regale. Însă latinii orientali, care sunt nişte autohtoni „socii”-alizaţi de fapt, recunoscuţi ca atare prin sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD, respectă ierarhia bisericească ortodoxă şi o consideră forţa conducătoare, similară aristocraţiei occidentale numai în acest rol de conducere unanim recunoscut. „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină” scria poetul Andrei Mureşan, surprinzând acest adevăr istoric. Putem înţelege acum, pe baza principiului Barbu Catargiu, de ce sunt respinşi atât de categoric neoprotestanţii, atunci când ei vin să facă prozeliţi într-o zonă populată de români ortodocşi. Mai amintim că Sfântul Nicodim de la Tismana venea în Ţara Românească pentru a propovădui isihasmul lui Grigore Palamas (supranumit „cel de al patrulea Sfânt Ierarh”). În supranume vedem teza lui Giambattista Vico despre „corsi e ricorsi storici”. Ne limităm, profund nemulţumiţi, să amintim doar numele primilor doi Sfinţi Părinţi Ierarhi ai Bisericii universaliste (ecumenice). Însă citarea numelui celui de al treilea Sfânt Părinte Ierarh este acum intens prohibită, ea fiind considerată „nepoliticeşte corectă”. Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul sunt asociaţi cu binomul de moarte a vechii conduceri politice din Romania Orientală (la 378 AD, în bătălia de la Adrianopole cu Vizigoţii), şi naştere a noii conduceri politice fundamentaliste (la 381 AD) din Romania Orientală. „Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.”
Titus Filipas