Ternova

Există surprinzător de multe cuvinte în limbile bulgară şi serbo-croată ce sunt cu toată evidenţa de sorginte latină, dar care nu se reîntâlnesc în limba română! Focalizând pe  limba bulgară, unul dintre aceste cuvinte este „agneşco”. Însemnând pe româneşte miel, dar care în mod evident este diminutivul bulgăresc pentru cuvântul latinesc  agnus. Prin această prismă, ne permitem să reinterpretăm latineşte numele oraşului Ternova din Bulgaria (Veliko Tarnovo, îi spun bulgarii). Pentru acest nume au fost propuse o mulţime de etimologii, printre care şi una ungurească! Este foarte justificată, nu din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere istoric, propunerea lingvistică ungurească. Pe vremea lui Manuel I  Comnenul, Hungaria era vasală Romaniei. Drepturile sale de stăpânire legitimă  asupra Hungariei – 1 erau uşor demonstrabile. Mama lui era Vasilisa Piroşca de Hungaria, fiica acelui Laslău Craiul despre care scriau  Simion Dascălul şi Miron Costin. Manuel I Comnenul îi învinge pe acei puţini maghiari care îi contestau drepturile. Cavalerii maghiari în armură sunt  ad litteram zdrobiţi  pe data de  8 iulie 1167, de trupele  romane  conduse de generalul Andronicus Contostephanus. Un important contingent de români  autentici fusese integrat în armata lui Contostephanus.  În bătălie se dovedi atunci că ghioaga romană ghintuită spărgea uşor  armurile maghiare. Termenii păcii încheiate arătau că Nova Roma poate dispune  imediat de coroana Ungariei. Această stipulaţie va fi efectiv folosită la anul Domnului 1172. În felul acesta, pe vremea lui Manuel I Comnenul, Hungaria – 1 devenea efectiv o parte din Romania Orientală.  Manuel I Comnenul era un  împărat ce dorea să refacă Oikumena lui Justinian I. Termenul Ungrovlahia este un rest virtual din proiectul său de Oikumenă. Tatăl lui Manuel I  Comnenul  fusese marele împărat Ioan al  II-lea  Comnenul (1118–1143),  a cărui amintire se păstrează în folclorul românesc  cu numele Caloianul, ori, alternativ, Scaloianul.

Ternova emerge cu pasiune şi violenţă  în istoria aşezărilor urbane de excelenţă pe noul drum roman construit la ordinul împăratului bizantin Manuel I Comnenul. Se mai ştie  prea bine că de asemenea, în secolul XII, reapare bizar harta cu vechea infrastructură a drumurilor romane din Balcani (Tabula Peutingeriana).  Explicaţia raţională poate fi aceea că Tabula Peutingeriana, –pe care apărea şi numele Pelendava pentru actuala  Craiova–, era folosită ca un  termen  de analiză  comparativă a  infrastructurii plănuite de Manuel I  Comnenul, pentru drumurile romane noi în Balcani. Putem explica numele Ternova ca o aglutinare din  ‚terra nova’, ce desemna noul drum, vechile drumuri romane fiind desemnate pe vremuri printr-acel   pavimentum, devenit acum   pămînt.

Drumul era destinat  să lege pe uscat cetatea  Constantinopol de provincia Ungrovlahia din proiectul de Oikumenă ungrovlahică al lui Manuel I Comnenul. Acel drum  a fost, de fapt, şi primul proiect parţial de  itinerar  Orient-Expres  consemnat de istorie. Şi nu întâmplător în România, primul tronson de cale ferată se înscria atât pe drumul pentru Ungrovlahia proiectat de Manuel  Comnenul, după cum va fi, şi primul tronson pentru Orient-Expres. Ipoteza originii numelui oraşului Ternova din aglutinarea sintagmei  ‚terra nova’  fusese lansată de unul dintre acei eminenţi profesori de Limba Română care au predat la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Ipoteza fusese expusă de profesorul craiovean  într –o carte păstrată de Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Bineînţeles, cartea se afla şi în biblioteca liceului Fraţii Buzeşti din Craiova, bibliotecă  arsă din ordinul politrucului cominternist Celac, primul prefect  comunist al Doljului. Dacă nu o mai găsiţi acum nici măcar în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, înseamnă că se afla printre cărţile arse în focul aprins intenţionat la revoluţie, pentru a se pierde memoria noastră scrisă. Ministru în acel prim guvern de după 1989 era şi unul pe nume Sergiu Celac. Ei,  da, chiar fiul prefectului cominternist de la Dolj.  Iar Mariana Celac, fiica prefectului ce aduse comunismul peste olteni, deveni  apoi membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, GDS.

Înainte de 1989, Adrian Păunescu, care fusese pentru un an de zile elev la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, aflase cumva despre acea idee, şi o inserase –vezi anafora “Oltenia, eterna Terra Nova!”–   în Imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova, cântat de Gabriel Cotabiţă şi formaţia sa din  vremea echipei Craiova  Maxima!

Titus Filipas

Anafora „Noi vrem pământ!”

Evenimentul românesc de la 1907 aminteşte Evul Mediu cel mai negru,  exploziile  sociale de tip jacquerii precum răscoala de la Bobâlna şi răscoala lui Ghiuri Doja. Statul român de după 1877  furnizează resurse doar pentru „puii de cuci”. „Ciocoi pribeag, adus de vânt!”, exploda mânia  lui George Coşbuc. Anafora „Noi vrem pământ!” înseamnă cerinţa de restatuare a valorii ‚sistemului thematic’, George Coşbuc era profund inserat în  memoria  veche din Romania Orientală.  Apoi, Mircea  Vulcănescu avea şi el toată dreptatea să noteze că  realitatea sătească din perioada interbelică deţinea în perspectiva sa culturală „izvoarele autentice ale vieţii noastre româneşti.” Dacă în seara zilei de 21 decembrie 1989, în nefericitul discurs televizat, dictatorul Nicolae Ceauşescu ar fi recurs la ‚sistemul thematic’, anunţând că măreşte ‚lotul personal’ al ţăranului la un pogon, răzvrătirea românească s-ar fi stins. Muncitorii noilor fabrici veneau de la ţară. Marea greşeală lui  Nicolae Ceauşescu a fost aceea că nu l-a imitat suficient de mult pe Stalin care a combinat ‚sistemul thematic’ medieval cu industrializarea rapidă pentru a câştiga Marele Joc pentru Rusia, împotriva lui Adolf Hitler. Când vizitează Rusia aflată în plin Război de Apărare a Patriei, generalul francez  Charles de Gaulle  constata uimit, dar fără să înţeleagă fenomenul istoric,  existenţa  unei surse tainice  de energie a ruşilor simpli. Aceasta provenea din resursa ‚lotului personal’ al ţăranului pe care limba rusă îl numeşte creştin. Spre deosebire de limba franceză, care îl  numeşte păgân.  Titus Filipas

Fractura dimensiunii numenale

 Când August Wilhelm Schlegel îşi punea întrebări despre sensul termenului „dramatic”, propunea şi răspunsul : „o mişcare vie a gândurilor”, implicând „viaţă şi acţiune”.

În „commedia dell’arte”, acţiunea la climax era prezentă într-o succesiune de „slapstick episodes”, adică „episoade mişto”. Ultimul cuvânt, aglutinat din expresia „mit Stock”, vine din germană, unde era folosit pentru descrierea bastonadelor teatrale. ” Mişto „-ul este acţiunea hilară asociată bastonului de lemn al lui Arlecchino. Băţul arlechinadelor, folosit numai pentru a zădărî, a enerva, a provoca rîsul printr-o improvizaţie fizică, semnifică lipsa categorică a dimensiunii numenale în dialogul din „commedia dell’arte”. Dar în dialogurile dramaturgiei româneşti celei mari, care atinge „universalitatea” ?

Constatăm, la Ion Luca Caragiale, că tot ce scrie are un sens. Care-i aproape întotdeauna, unul neaşteptat. În ” D-ale carnavalului „, chiar numele personajului (Miţa) Baston e o trimitere directă şi expresă la amintitul obiect de recuzită din „commedia dell’arte”. Este mărturisirea cheii unui întreg program de creaţie la Caragiale : Renunţarea la dimensiunea numenală, chiar şi acolo unde, întâmplător, ea fusese iniţial prezentă.

Succesul real şi autentic al dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, atunci când ea este tradusă în alte limbi, se limitează de fapt la o singură piesă : „O scrisoare pierdută”. Ce anume se ascunde aici, asigurându-i paşaportul la „universalitate”  şi la înţelegere pretutindeni ? Dar ce anume găseşte înţelegere pretutindeni, în ” lumea civilizată ” ? Ceva propriu spiritului uman numai în condiţii de ” civilitate ” : Discursivitatea, atât de comună şi atât de de rară în acelaşi timp.

În secolul XIX, discursivitatea, oricât ar fi de ciudat, nu este asociată numelor „populare” din literatura română, -Eminescu, Caragiale, Creangă-, ci unor scriitori aproape ezoterici, precum Ioan Eliade (Ion Heliade) Rădulescu şi Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Constatăm, într- „O scrisoare pierdută”, că Ion Luca Caragiale „parazitează” textele lor, retezând din ele dimensiunea numenală, tocmai pentru a putea fi incorporate, digerate, în tipul de dramaturgie pe care îl construia. S-a spus adesea cu privire la scriitura lui I.L. Caragiale că ţinteşte spre o vigilentă identificare a cancerului fraudei în pântecele limbajului unor personaje reale din societatea românească, urmată de extirparea tumorii. Dar uneori el procedează cu totul invers.

În 1872, se stingea din viaţă Ioan Eliade Rădulescu. În numele presei româneşti, cuvântul funebru la mormântul lui Eliade fu rostit de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Citiţi cu atenţie introducerea, observaţi patetismul extrem şi căutat din acest exerciţiu retoric cu iz de anaforă : „Domnilor !,…nu,… fraţilor ! Dacă în viaţa de toate zilele, când ne domnim mereu, şi domnindu-ne mereu ne certăm fără milă unii cu alţii, dacă nu în viaţa de toate zilele, cel puţin aici, în faţa mormintelor, suntem fraţi, numai fraţi, şi ca fraţi am venit a plânge pe ţărâna unui părinte”.

Marii scriitorii nu sunt cei care deconstruiesc, ci aceia cu destulă putere să ridice edificiul judecăţii logice asupra unor fraze, propoziţii, — uneori chiar asupra unui singur cuvânt -, înţelept împrumutate pentru a fi inserate într-un text propriu. Este aproape un loc comun acuzaţia că Haşdeu practica exagerarea retorică. Procedeele retorice ale lui B.P. Hasdeu au fost copiate de I.L. Caragiale în forjarea discursului lui Caţavencu :

„Domnilor !… Onorabili concetăţeni ! Fraţilor !… (Plânsul îl îneacă). Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare…”.

Primul care a constatat, cu durere, prezenţa împrumutului şi intensitatea deriziunii trebuie că a fost însuşi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Motiv pentru care l-a „tăiat” în 1891 pe I.L. Caragiale de la premiul Academiei Române, premiul Heliade-Rădulescu. Dar Ion Luca Caragiale împrumută discursivitate, pentru a o deforma apoi, şi din scrierile lui  Ioan Eliade Rădulescu. Să citez doar o frază din ” Echilibrul între antiteze ” : „Unde nu e progres, nu e nici conservaţie, şi viceversa”. Ce construieşte, şi deconstruieşte în acelaşi timp, I.L. Caragiale, plecând de la fraza lui Eliade ? Pasajul din scrisoarea băiatului lui Trahanache, din care acesta din urmă citează cu admiraţie : „… vezi, tînăr tînăr, dar copt, serios băiat ! Zice :’Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!…’”.

În acest caz este posibil însă ca influenţa să fi fost numai indirectă, iar I.L. Caragiale să fi folosit schema unui discurs electoral provincial, copiat şi deformat de mai multe ori.

Oricum, un fapt este incontestabil : dramaturgul Ion Luca Caragiale câştigă

dreptul la universalitate operei sale, parazitând ciornele rupte ale discursului

românesc, central sau provincial. Plecând de la observaţiile fine asupra

spaţiului discursivităţii româneşti,-ceea ce ne arată cel puţin că acest spaţiu

va fi existat la un moment dat !-, după mai bine de o jumătate de veac, Eugen

Ionescu va fi tentat să supraliciteze folosirea tehnicii aglutinării de

fragmente rupte fără noimă din discursuri ce şi-au pierdut complet orice

posibilitate de identificare, ca în „Englezeşte fără profesor”. În fond,

dramaturgia lui Eugen Ionescu se bucură de un succes imens în primul rând pentru

că explorează acel teritoriu al absurdului ce se alege atunci când se culege din

discursivitate numai zgomotul ei alb.

Titus Filipas