În cuvinte folosite numai pentru duşmani

Mai recent, şi în cuvinte de obicei folosite exclusiv pentru duşmani, tînărul teolog român Cristian Bădiliţă atacă virulent în presă opera teologică scrisă a părintelui Dumitru Stăniloae.  Să prezentăm aici spre substanţiere numai excerptul:   “Cine realmente l-a citit pe Stăniloae, nu poate să nu constate o involuţie a acestuia din tinereţe până la moarte, care se poate explica, parţial, prin semiizolarea culturală în care a fost condamnat să trăiască după 1950.  Last but not least, Stăniloae nu trebuie uitat pentru volumul publicat, sub Ceauşescu, împotriva Bisericii greco-catolice, desfiinţată dictatorial de regimul comunist. Nimic nu poate scuza un asemenea gest, josnic în contextul respectiv. Cine încearcă   să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, este un citat de ameninţare copiat de noi din articolul publicat de cotidianul bucureştean ZIUA pe data de 20-10-2007. Există lucruri în aparenţă elementare, dar care se află mai presus de noi, mai presus de presa cotidiană, chiar mai presus şi este aproape blasfemic ce spun –desigur glumesc– decât  ameninţările  acestea de ridicol extrem proferate de  Cristian Bădiliţă ! Deşi conform injuncţiei impuse scrisului nostru de către  Cristian Bădiliţă, “Cine încearcă  să-l apere se discreditează şi ca om, şi ca istoric.”, noi suntem chemaţi în primul rând să apărăm logica elementară în construcţia textului românesc. Este aceasta o lecţie bine învăţată de noi, şi pe care o respectăm cu dreaptă credinţă. Astfel că noi categorisim injuncţia –altminteri obraznică–   pronunţată de către  Cristian Bădiliţă  doar ca pe o ambuscadă de dialog, de genul tacticii mereu uzitate  şi de tovarăşul Mircea Dinescu în apariţiile sale publice pe treptele CNSAS,   alături de fruntaşul în construcţia socialismului şi capitalismului, veşnicul  onorat cu funcţii Constantin Ticu Dumitrescu. Cu mai mult respect pentru reflecţie, Cristian Bădiliţă ar fi înţeles poate şi viaţa reflexivă păstrată într -o intensitate magnifică “din tinereţe până la moarte” a cărturarului Dumitru Stăniloae. Cum poţi  plasa epitetul de “involuţie” –how can you tag as involution, ca să spunem lucrurilor şi pe englezeşte– peste gândirea teologului Dumitru Stăniloae! Reperele  de timp sunt decelabile în frazele citării din ziar. Noi le vom folosi. Pentru a demonstra aici cât   de vie şi cât de aprinsă a fost mereu puterea de cugetare a teologului ortodox Dumitru Stăniloae, un cărturar  şi un teolog  român pentru toate timpurile. Se ştie că Nicolae Ceauşescu a preluat puterea în anul 1965. Dar anul acesta este foarte important pentru biserică şi teologie! La Conciliul Vatican II, în anul 1965, se decidea renunţarea la Messa Tridentină, într- o tentativă de aşa zisă modernizare a bisericii catolice.  Să înţelegem că   prin mutaţia de cod teologic  produsă la Conciliul Vatican II, totodată  şi uniatismul  greco- catolic  românesc îşi pierdea orice legitimitate şi justificare. Făcând zadarnică, inutilă,   jertfa supremă a martirilor greco – catolici din temniţele comuniste. Astfel Conciliul Vatican II a lucrat chiar mai eficient decât Stalin,  ce ura în general uniatismul  greco- catolic, şi în mod special pe   cel   malorus,  adică uniatismul  din Ucraina, pentru detronarea gloriei martirilor uniaţi. Deci studiul  teologic al părintelui Dumitru Stăniloae,   cu opinii exprimate clar împotriva  uniatismului  greco- catolic,   era după anul 1965 perfect justificat  de evenimentele istoriei de atunci. Pentru că, iată !   o neplăcută surpriză  ulterioară  a pontificatului a fost să constate pierderea elanului bisericii catolice de facto prin acea mişcare  aproape sinucigaşă de la Vatican II. Messa tridentină   pe care o denunţă  şi la care renunţă catolicismul prin hotărârea conciliului Vatican II fusese adoptată de conciliul de la Trent pentru Contra Reformă, din secolul XVI. Textul esenţial după   care se conduce messa tridentină este Vulgata Sfântului Ieronim, unul dintre călugării sciţi, iar teologia incorporată de acesta în Vulgata este chiar teologia Bisericii Orientale din secolul IV. De fapt, tînărul călugăr scit care avea să devină  Sfântul Ieronim, autorul Vulgatei, asculta cu devoţiune la Nova Roma predicile Sfântului Ierarh Grigore Teologul (Bogoslovul). Aşa numita ‘modernizare’ a catolicismului făcută la Vatican II prin renunţarea la messa tridentină era motivată de facto de ’spălarea’ de influenţa Bisericii Orientale în Occident. Dar catolicismul ar trebui să renunţe simultan şi deschis la dogma Sfintei Treimi, care este o creaţie a teologilor filosofi cappadocieni din secolul IV. După cum Occidentul   ar trebui să renunţe şi la ’softul’ anselmian  care se bazează pe dogma Sfintei Treimi. Toată civilizaţia de calitate a Occidentului este doar un acquis universalist căpătat din Romania Orientală, deci împrumutat din Biserica Orientală sau ‘biserica ortodoxismului’, cum se mai numeşte acum. Cristian Bădiliţă mai  scrie de asemenea dispreţuitor şi cu suplimentare accente de condamnare  despre părintele Dumitru Stăniloae : “Părinţii latini nu-l interesează deloc! Singura excepţie o constituie Laurenţiu de Novae, un sfânt “proto-român” din secolul VI sau VII, căruia i-a consacrat o introducere din raţiuni… patriotice.” Cristian Bădiliţă este aşa de nullum  la istoria noastră  pentru situarea unuia  dintre importanţii cărturari   străromâni pe scala timpului  cu atâta incertitudine ? Ironia este amplificată de circumstanţa că teologul ortodox Cristian Bădiliţă pare a se fi integrat perfect lumii francofone, dar  totodată el nu a găsit “timpul material” să citească studiul în limba franceză intitulat  ’Laurentiu de Novae et la nouvelle conception du temps’,     elaborat de cărturarul  N. Zugravu încă din anul 1993. Mulţi dintre  Părinţii latini ţin de Nova Roma, o idee mare, o idee cu atracţie imperială, o idee încapsulată în discursul creştin al Bisericii Universale de la anul   381. Conciliul ecumenic ce a avut loc în Constantinopol  la 381 AD este totodată şi punctul cel mai vizibil de ancorare pentru teritoriul Latium Novum (de unde este şi Laurenţiu de Novae )  în mirabila civilizaţie ariană din Romania Orientală. Civilizaţie  care se creează în secolele IV, V, VI,  şi la care noi participăm prin « cărturarii   sciţi ». Ale căror scrieri, într- o  latinească aspră dar clară,  formează capitolul  din cultura noastră care se cheamă acum literatura străromână. În acest capitol putem adăuga şi Vulgata lui Ieronim, text care asigură succesul Contra Reformei dar este respins de Conciliul Vatican II din anul 1965. Abia pe parcursul lucrărilor îndelungatului  conciliu din Trent (1545- 1563), în biserica apostolică occidentală s – a recunoscut în modul cel mai explicitat faptul că textul Bibliei Sfântului Ieronim, Vulgata, constituie cea mai limpede traducere a Cuvântului Divin. Însă nici măcar la acel faimos conciliu tridentin,   în Europa occidentală nu se recunoaşte încă importanţa învăţăturilor Sfântului Ierarh Grigore Teologul la făurirea spiritului  de  luciditate şi de reflecţie al traducătorului Bibliei în limba latină. Probabil de aceea domnul Cristian Bădiliţă  nu a reţinut nici acum  informaţia de esenţă  că  marşul Contra Reformei catolice înspre victorie a fost extraordinar de mult facilitat de incorporarea textului unui călugăr balcanic latinizant, “proto- român”  cum îi spune el folosind ghilimelele dispreţului,  un călugăr format spiritual în civilizaţia din Romania Orientală unde au fost generate  premisele civilizaţiei din Europa modernă. În acest sens, putem spune că pregătirea Contra Reformei avea câte   ceva din trăsăturile protocronismului actual de la noi. Geniul călugărului  scit  Eusebiu Sofronie Ieronim a fost mai important decât geniul lui Wallenstein pentru câştigarea victoriei uneia dintre  bisericile  creştine apostolice împotriva protestantismului. A  fost  o neplăcută surpriză pentru papă şi cardinali  să  constate pierderea elanului bisericii catolice prin acea mişcare de la Vatican II  petrecută în anul 1965. Astfel că printr – o epistolă Motu Proprio din anul 2007, papa Benedict al XVI anunţă  episcopii bisericii catolice despre faptul că pregăteşte revenirea la spiritul Contra Reformei prin  îngăduirea Messei Tridentine. Este mult prea târziu. Mai ales că într- o mişcare contraparalelă cu spiritul   oarecum promiţător afişat în  Motu Proprio, papa Benedict al XVI- lea  îşi anunţa   abdicarea de la  îndatorirea sacră de exercitare a funcţiei  de Patriarh al Occidentului. Această funcţie a fost conferită episcopului Romei de către Biserica Orientală pe vremea când această Biserică era încă  Universală.  Şi să adăugăm aici, concluzie la o teorie culturală,   faptul că Declinul Occidentului,  –  Der Untergang des Abendlandes-, întrevăzut de filosoful  german Oswald Spengler (1880 –1936), înseamnă declinul civilizaţiei occidentale care îşi refuză noi lecturi din   marea Vulgata a civilizaţiei europene, adică îşi refuză asimilarea unor valori generate în Romania Orientală.Titus Filipas

PS. O parte din acest text a fost postat si pe blog la patratosu  http://patratosu.wordpress.com/