Sanctuarul intereselor oneste

Dincolo de situarea geospaţială, parcurile  eco – industriale trebuie să fie perfect  aşezate pe frontiera conceptuală a optimalităţii  Pareto în managementul decizional. Aşezarea aceasta depinde  nemijlocit de  judecăţi de valoare implicând  preferinţe şi compromisuri.

Rezolvarea problemelor  cu obiective multiple, cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă şi situarea pe frontiera optimalităţii  Pareto, cere în oricare etapă  evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta lungă în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză.

Tradeoff principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin reguli  de contrapartidă, cu semnificaţia : „principii de evaluare şi echivalare prin compromis”. A traduce englezescul „tradeoff” prin „troc” probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia Ecologiei Industriale. Iar în capitolul etichetelor ecologice, tradeoff s-ar  tălmăci mai bine prin sintagma troc baroc pe o piaţă hedonică. Sună a preţiozitate, însă  lucrurile se prezintă  fără compromisuri posibile : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică” este ‚preţiozitate’,  atunci şi  expresia „dezvoltarea durabilă” este  ‚preţiozitate’. Sîntem într-un „cul-de-sac” al evoluţiei, sau într –o aculturaţie  caracterizând începutul mileniului ?

Regulile de contrapartidă situează  compromisurile pe o  frontieră de optimalitate  Pareto. Aceasta poate fi  o  curbă de compromis –  unde sunt situate deciziile optime în cazul unei probleme cu  două  obiective conflictuale,   o suprafaţă de compromis –  unde hotărârea optimă a fost luată într-o problemă cu trei obiective conflictuale, sau în general vorbim despre domeniul Pareto – pentru probleme cu  multe obiective conflictuale. În domeniul Pareto,  adevărat „sanctuar” al  intereselor oneste, nicio soluţie de ameliorare pentru unii dintre participanţii  la jocul economic nu constituie un  detriment  pentru alţii.

Terminologia  şi echivalările lingvistice folosite arată necesitatea căutarii unor sinonime, chiar a construirii unui mare  „Dicţionar de sinonime”, – a unui „Thesaurus”–,  în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de putin. De exemplu,  la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală (EMAS II,   ISO 14001) într-o întreprindere mică şi mijlocie, pentru personalul în număr redus al întreprinderii respective,  problemele  imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.

Evident, în  cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria “limbajelor sacre” moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată  numai în stadiul de “vernaculară”, – limbaj  purtător de ’informaţie modică’, cel mult, dacă nu chiar de  informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim–,  cum poţi exploata oferta în cunoaşterea  teoretică,  tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la  producerea unei deplasări de paradigmă ?   

Prin paradigmă, reamintim, se înţelege  percepţia de „corectitudine” într-o anumită epocă istorică. În vechea economie a României, până la impunerea regimului transplantat de U.R.S.S. prin acordurile de la Ialta, succesul „chiaburului”, –ţăranul proprietar perfect adaptat la economia de piaţă a timpului său-,  era unanim recunoscut. „Instituţia chiaburească”  aplica în condiţiile unei economii de exploatare a resurselor locale principiul : „Omul sfinţeşte locul”. Aceea era o paradigmă. Dar vremea acelei economii a trecut. Din păcate, principiul  „Omul sfinţeşte locul” nu mai face parte din paradigma actuală, impusă de globalizare. Deplasarea de paradigmă cere ca locul principiului autarhic să  fie luat de principiul mai general numit „adăugarea  de valoare”. Citite prin lentila tâlcului, cele două paradigme sunt segmente aflate pe aceeaşi linie a discursului economic.

În prima fază a implementării principiului, valoarea adăugată nu este valoare economică ad litteram. Dar este o valoare adăugată  prin muncă. Nu în sensul pe care îl dădea Karl Marx în „Capitalul”. Marx propunea definiţia „valorii prin muncă” folosind ca unitate de măsură  truda  ţăranului român din Principatele dunărene  pe vremea Regulamentului Organic.  Paradigma comunistă, transcrisă în „limbajul de lemn”,  se baza pe  definiţia marxistă a „valorii prin muncă”.  Ţinta noastră centrală este producerea unei deplasări  de paradigmă. Schimbarea de paradigmă de la „omul sfinţeşte locul” la „adăugarea de valoare” este o ‚regulă de contrapartidă’  în condiţiile optimalităţii Pareto.

Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoare”.  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte”, chestiunea limbajului  inteligibil, total diferit de „limbajul de lemn”,  devine factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările  ontologice noi în Limba Româna  sunt  şi  faţete  diverse ale predicatului ‚devenirii întru fiinţă’.  Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană,   este cerută chiar  de principiul de  subsidiaritate. Să ne referim la standardul european EMAS, destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi  comparabilitatea  EMAS II între statele membre în U.E.  sunt  fundamentale  pentru  funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european.  Însă   acordul între statele membre asupra  uniformităţii  criteriilor  aplicative nu poate fi realizat de facto fără  definirea  acestor criterii în fiecare dintre limbile naţionale ale statelor-membre.

Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul  dell’arte   facilitează eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din  România, adaugă  valoare. Specificăm, este în primul rând valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice,  decizia  managerială reuşită se converteşte  într-o  valoare economică adăugată (ad litteram).

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre”,  sunt la ora actuală limba engleză  şi limba franceză. Ele jucând acum acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene greaca şi latina, iar în India Evului Mediu – sanskrita. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa post-colonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza,  arată faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivă de ’know how’ tehnologic în economiile africane, unde ’elitele intelectuale’ au fost formate în primul rând prin imersarea, în perioada studiilor, într-un mediu lingvistic englez sau francez.  Pe de altă parte, sunt   remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică,  incontestabil foarte îndepărtată de limbile în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică în  dezvoltarea industrială  şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how  de la elite,  –formate în Rusia comunistă dar şi în   Occident-,  a fost  rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a  reprezentărilor ontologice privind „high –tech” ori ’tehnologia  de vârf’   exprimate într-o limbă europeană,  urmată de  o transmutare  şi o distribuire  de „instrucţiuni de lucru” scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi !

La crearea ’parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă’ în România,  trebuie să  ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române. Mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, –de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor–, în principate „creşterea limbii  româneşti”  era interzisă de domniile  fanariote, deşi în alte părţi ale Europei vremea aceea se chema  Epoca Luminilor !  Chiar şi Karl Marx exemplifică în filosofia lui conceptul de „alienare”, –de „înstrăinare”–,  prin soarta ţăranului român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală (chiar intelectualistă) liberală adusă în România de „Ideologia Şcolilor Centrale”, de textele unor  ideologi primari precum Condillac,  Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză apoi discutate în limba română,  şi asimilate în limba română, de prodigioşii elevi  Ioan Eliade Rădulescu (primul preşedinte al Academiei Române) şi Petrache Poenaru la şcoala din Schitu Măgureanu, începea să fie creată  Limba Română modernă  ca instrument de lucru  pentru transmiterea şi implementarea ideilor în sensul Instrumentalismului Logic (numit şi Pragmatism în filosofia aplicată).

În cartea de memorialistică  „Echilibru între antiteze”, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, – în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la  Schitu Măgureanu–,  furnizau   în fapt  modelul pe care încercau să-l imite în limba română. Dar în textele blogului nostru folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză ca  referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă,  noi am dat neologismului  „a implementa”,  introdus în limba română după decembrie 1989,  semnificaţia pe care o are în limba engleză expresia compusă  „to carry out”, sau,  în limba franceză,  expresia compusă  „mettre en oeuvre”.

Între cele două radicalisme  în cunoaşterea modernă, reducţionismul şi holismul, optăm în cultura română la arhitectura informaţiei. Al cărei scop este aplicarea principiului identităţii din logică. În anvergura ei  se află  ce este comprehensibil (excludem căutarea “lucrului  în sine”!),  şi ce este necesar pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.

Arhitectura informaţiei, forma postmodernă a Principiului Identităţii pentru care pleda la 1904 Constantin Rădulescu- Motru într- o carte despre cultura română, este  construită prin  două abordări complementare : ‘top down’, adică demersul  conceptual descendent,  şi ‘bottom up’, adică demersul  conceptual ascendent. Abordările se racordează prin participarea la proiect.

Întrebuinţarea  elementelor anticipative şi/sau principiale aparţine abordării ‘top down’

Utilizarea unor  indicatori predefiniţi este tipică pentru demersul  descendent în atacarea  problemelor dezvoltării. Factorii cognitivi,  –aşa cum este erudiţia–, sunt de asemenea elemente ce aparţin abordării în stilul ‘top down’. Voinţa ca anticipare e tot element din  categoria abordării conceptuale descendente.

În  abordarea ‘bottom up’ se pleacă de la o bază cognitivă la prima vedere amorfă, şi se caută, creativ şi prin implicare personală,  o structură. Absenţa unor elemente pre-ordonate şi a unor elemente de anticipare este tipică demersului conceptual ascendent.

Observăm că factorii ambientali sunt în general nişte date caracteristice în abordările de tip ‘bottom up’. Antamarea unei probleme pe baza unei mari cantităţi de date brute, de exemplu datele unui inventar al dezastrelor sau ale unui bilanţ al succeselor, ţine  de  abordarea ‘bottom up’.  Abordarea conceptuală ascendentă   începe de la  fundamentele concrete şi tangibile ale unei situaţii ‘de viaţă’,  nu de la principii abstracte.

Construirea unei arhitecturi a informaţiei în limba română este cerinţă fundamentală pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Reamintim că în limba franceză, edificarea unei arhitecturi a informaţiei a fost esenţa programului  Bourbaki de refacere a fondului cultural – ştiinţific după hecatombele războaielor mondiale. Dar câţi dintre dascălii noştri au murit! Este timpul ca un proces de tip Bourbaki să fie iniţiat şi în limba română.

Uniformitatea de nivel de cunoaştere pretinsă  de intrarea  României în Uniunea Europeană cere, pentru a nu rămâne parteneri de rang inferior, şi post-modernizarea Limbii Române, construirea unor reprezentări ontologice de limba română  în toate domeniile, prin combinarea unor abordari ‘top down’ şi ‘bottom up’, deci pornind şi de la necesarele ‘principii abstracte’, cât şi ţinând cont de situaţiile concrete din România. Iar prin respectul ‘situaţiilor  de viaţă’  din România, în domeniul intelectual,  ne referim atât la respingerea dispreţului faţă de influenţa bizantină, caracteristica esenţială a renascentismului în România, cât şi la respingerea dispreţului faţă de influenţa occidentală a Contra Reformei, fondatoare de mari universităţi şi la noi (de exemplu Universitatea din Cluj, ce nu-i ‚ctitorie maghiară’, necum  ‚ctitorie a regelui Ferdinand’, ci o ctitorie a iezuiţilor).

Poate că în locul cerinţei „academice” imperioase pentru construirea unui “DEX vulgar” (ca şi cum ar exista un DEX hieratic, precum şi un DEX eroic, formula lui Giambattista Vico este încă relevantă în privinţa construirii unei civilizaţii) noua revoluţie lingvistică ar fi trebuit începută printr-o cartare cauzală a tuturor cuvintelor dificile însă utile.  Cartarea cauzală  este o procedură folosită în managementul calităţii totale, aceasta fiind valoare pivotală în lumea postmodernă.

Sintagma franţuzească savoir faire cu semnificaţia de modus operandi,  în româneşte „mod de lucru” sau „metodologie”,  a  fost incontestabil folosită de elitele româneşti încă din secolul XIX. Noi o propunem în continuare, dar fără insistenţă şi ostentaţie, ca  alternativă la englezescul know how.

În textele din blogul nostru, ori de câte ori am considerat necesar am redat termenul care a fost punctul de plecare,  cel mai adesea  în limba engleză. Putem afirma că textul blogurilor este şi un Thesaurus pentru dezvoltarea durabilă în România. 

Exemplu revelator  pentru Noua Economie este „Dinamica   fluxurilor de  ‘savoir faire’ (‘know how’, ‘modus operandi’)”. Aceste echivalenţe lingvistice trebuie să fie clare, mai ales că pentru obţinerea unor detalii suplimentare cuvintele pot să fie folosite ca intrări  într-un motor boolean de  căutare pe Internet.   Proiectând  acest fragment al discursului pe axa echităţii  intergeneraţionale, putem aminti, foarte local, că   multe dintre noţiunile abstracte necesare actualmente pentru înţelegerea folosirii unui „motor de căutare”  erau introduse într-un manual de logică aplicată nouă la Colegiul Carol din Craiova cu doi ani înainte de primul război mondial! 

Timpul “heideggerian” al Fiinţei este metafizic şi tehnologic. Sau, dacă vreţi, este secvenţializarea „filosofiei tehnologiei”. Chiar şi în limba engleză actuală se pun acute probleme de limbaj proiectat în timp tehnologic. Metadatele privind dezvoltarea durabilă se prezintă acum pe web ca fragmentele unui meta-discurs  post-modern.

Textele  pe care le  propunem celor interesaţi de tema dezvoltării industriale durabile a României reprezintă reflecţia noastră  asupra  conţinutului informativ al unei vaste bibliografii acumulate până acum pe plan internaţional, precum şi sinteza ideilor acceptate, considerate paradigme, într – un text coherent, o reprezentare ontologică în limba română.

Intenţiile noastre strategice privind construcţia parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă sunt precise, de asemenea ele sunt articulate într- un limbaj clar. Dar rămâne ca această strategie deliberată  să se transforme într- o strategie ideologică asimilată de   o comunitate epistemică. Este necesar şi un orizont de timp pentru câştigarea suportului politic pentru această strategie în Noua Economie din România.  Pentru a putea deveni o strategie ideologică, viziunea noastră asupra parcurilor eco – industriale pentru dezoltarea durabilă trebuie să fie larg acceptată de societatea românească, împărtăşită de lideri politici până la punctul la care această viziune  poate deveni o ideologie. 

Speranţa ce avem în succesul strategiei ideologice a parcurilor eco-industriale pentru dezvoltarea durabilă în România este în anumită măsură teleologică. Se bazează pe credinţa  că fenomenul planificării strategice a parcurilor industriale pentru dezvoltarea durabilă, odată declanşat, se va mişca (spre deosebire de săgeata paradoxului eleat) către ţinta de auto-realizare.

Titus Filipas

Universitatea din Cluj

Când domnul Cristian Pârvulescu scria în ziarul România liberă din 11 octombrie  2007: ‘În 1860 era înfiinţată Universitatea din Iaşi, urmată în 1864 de cea din Bucureşti şi, în 1872, dar în Imperiul austro-ungar de cea de la Cluj’,  domnia sa arăta fie  ignoranţă crasă, fie se lansa în periculoasă pledoarie abia voalată pentru Kakania, idea care a ucis Hungaria Neoacquistica. Iuliu Maniu  mai percepea încă pozitiv Hungaria Neoacquistica, deşi pentru politicienii  maghiari ideea Neoacquistica fusese eutanasiată în Compromisul de la  1867.  ‘Elita maghiară’ luptase din greu pentru acel Ausgleich ucigaş care instaurase  regimul ‘K und K’,  monarhia  duală pe care scriitorul Robert Musil o numea Kakania. Iuliu Maniu  nu dorea Kakania, ci Hungaria Neoacquistica. După 1867, Kakania  a  înlocuit Hungaria Neoacquistica. În realitate universitatea europeană de la Cluj nu datează din anul 1872,  cum afirma profesorul Cristian Pârvulescu al Universităţii din Bucureşti,  ci a fost creată în Epoca Luminilor. Universitatea europeană de la Cluj a fost ctitorită de iezuiţi, nu de maghiari, necum de regele Ferdinand al României Mari !  Student la colegiul universitar iezuit de la  Cluj a fost cărturarul nostru Petru Pavel Aron. Acela care de  la  anul 1760 la anul 1761  traducea Vulgata într- o vernaculară  românească de excepţie. Petru Pavel Aron refăcea astfel un magnific arc cultural peste timp. Într-  adevăr, puţini  universitari mai ştiu acum că Vulgata a fost pusă  în limba latină de călugarul scit Ieronim, care pe la 381 AD învăţa la Constantinopol  dogma Bisericii Orientale ascultând predicile Sfântului Ierarh Grigore Bogoslovul. Puţini universitari ştiu că acest text al  Vulgatei în limba latină face parte din capitolul de literatură străromână al culturii noastre! Puţini universitari  mai  ştiu că Vulgata  a fost textul care  asigura succesul Contra Reformei promovate de iezuiţi.  Tocmai pentru că era centrat pe ceea ce se cheamă cunoaşterea prudenţială,  eliminată brutal de comunişti prin reforma învăţământului de la 1948,  spiritul  academic iezuit  trebuie resuscitat şi insuflat  nu doar la universitatea din Cluj, ci şi în toate celelalte universităţi româneşti. Mai bănuiesc ca insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viata universitară  şi culturală  din România se datorează exclusiv dorinţei lor egoiste de a reţine numai pentru ei moştenirea întemeierii culturale iezuite. Ca şi cum ar mai fi posibilă  în zilele noastre instituirea unui  apartheid  cultural  în  inima Europei!   În treacăt fie adăugat, cred că un model fiducial  ce ar asigura eficienţa transformării   învăţământului superior în România  ar  putea fi Santa Clara University,  excelenta universitate iezuită postmodernă din Silicon Valley, sau, de ce nu? chiar acea şcoala academică  iezuită înfiinţată la Cluj, unde limba de predare a disciplinelor  din curriculum era latina scolastică a lui Anselme, o limbă unificatoare în Europa intelectuală. Şi  mai întrebăm,  fără vreo umbră de maliţiozitate, nu era chiar acea  veche şcoală academică de la Cluj, iezuită şi latinistă, modelul fiducial din  visul marelui  cărturar  român August Treboniu Laurian ? Bogdan Petriceicu Haşdeu respingea invenţiile lingvistice propuse  de latinişti  pe motivul bine întemeiat ca ele nu ţineau  de un  lexicon generativ, ci de unul macaronic.  După expulzarea iezuiţilor, –forţată de extremismul maghiar–,  şcoala universitară de la Cluj  ajungea macaronică peste noapte. Atât de  macaronică, încât sfârşea  prin a deveni universitate maghiară. Hai să vedem cum era percepută acea  universitate pur maghiară de la Cluj, fondată la anul 1872 dar lăudată şi acum de politologul  Cristian  Pârvulescu. Cum era percepută de către un român inteligent forţat să înveţe la universitatea europeană  barbar desfigurată de aşa-numita ‘elită intelectuală maghiară’?  Poetul George Coşbuc antama la acea universitate  studii de filosofie, însă  renunţă  dezamăgit şi conchide :  ‘Nu cerceta aceste legi, / că eşti nebun când le- nţelegi”. Era concluzia lui George Coşbuc despre falsa calitate  a  textului scolastic în limba maghiară  care îl forţa la alienare.Titus Filipas

Scrisul ca reprezentare ontologică

Sînt un scriitor de tutoriale, un technical writer pentru dezvoltarea durabilă în România. Rezolvarea problemelor cu obiective multiple, aşa cum este într-un mod special dezvoltarea durabilă, cere în oricare etapă evaluări-şi-echivalări-optime-prin-compromis, sintagma aceasta în limba română se scrie pe scurt tradeoffs în limba engleză. Englezescul Tradeoff Principles se traduce, în buna şi vechea limbă română, prin „reguli de contrapartidă“, cu semnificaţia: „principii de evaluare şi echivalare prin compromis“. Numai în domeniul electronicii de consum de la noi, existentă in România chiar de la momentul următor invenţiei lui Marconi, depanatorii foloseau cuvântul „compromis“ în cel mai adecvat sens modern, atunci când înlocuiau cu improvizaţii funcţionale piesele şi montajele dintr-un aparat de radio stricat. A traduce cuvântul englezesc tradeoff prin troc, probabil că este corect în oricare domeniu, cu excepţia ştiinţei dezvoltării durabile, în special într-acel capitol care se referă la etichetele ecologice, unde tradeoff s-ar tălmăci mai bine prin „troc baroc pe o piaţă hedonică“. Sună ca o preţiozitate, însă lucrurile se prezintă fără compromisuri : dacă „troc baroc pe o piaţă hedonică“ este preţiozitate, atunci şi expresia „dezvoltare durabilă“ este preţiozitate.   

Terminologia şi echivalările lingvistice folosite în frazele precedente arată necesitatea căutării unor sinonime, chiar a construirii unui mare Dicţionar de sinonime, a unui Thesaurus, în proiectul românesc al dezvoltării durabile. Chestiune superfluă ori chiar fără legătură cu dezvoltarea economică ? Câtuşi de puţin. De exemplu, la implementarea voluntară a unor sisteme de gestionare ambientală într-o întreprindere mică şi mijlocie (proverbiala IMM), pentru personalul în număr redus al întreprinderii, problemele imense legate de complexitatea limbajului tehnic al standardelor europene şi internaţionale pentru managementul ambiental conduc la ora actuală, de ce să nu recunoaştem?, la dificultăţi aproape insurmontabile în diviziunea muncii şi folosirea timpului.   

Evident, în cadrul unui stat naţional unde există o limbă dominantă, dar care nu intră în categoria „limbajelor sacre“ moderne, contemporane, chiar post-moderne, deci aflată numai în statutul de „vernaculară“ – limbaj purtător de informaţie foarte puţin relevantă pentru lumea post-modernă în care trăim — cum poţi să exploatezi oferta reală a „masei critice“ în cunoaşterea teoretică, tehnico-productivă şi în cunoaşterea prudenţială până la producerea unei deplasări de paradigmă în societate ? O naţiune devine bogată numai când stăpâneşte perfect cele trei tipuri de cunoaştere: ştiinţa dezvoltării durabile este situată la intersecţia lor.   

Dintr-o parcurgere rapidă („răpede privire“) a bibliografiei domeniului, devine limpede că ştiinţa dezvoltării durabile face apel la o multitudine de concepte, într-o agregare de mare rafinament intelectual. Asemenea tipuri de gândire constituie privilegiul unor perioade de pace, conjugate cu o criză societală reală. Ştiinţa dezvoltării durabile propune căi de stopare a degradării mediului, soluţii ideologice primare care pot să fie credibil înscrise pe o listă de alternative aflate dincolo de „globalizarea“ pe care economistul Joseph Schumpeter (1883-1950) — care a predat la universităţile din Cernăuţi şi Harvard –, o numea „distrugere creativă“. În principiu, alternativele la „distrugerea creativă“ pot fi alese ca enunţuri decizionale cu valoare adăugată într-o democraţie participativă reală. Deci trebuie să înţelegem „cum se adaugă valoarea“. 

  Chestiunea înţelegerii „pe româneşte“, chestiunea limbajului inteligibil, total diferit de „limba de lemn“, devine astfel un factor esenţial pentru dezvoltarea durabilă în România. Căci reprezentările ontologice noi în Limba Română sunt şi faţete diverse ale predicatului „devenirii întru fiinţă“. Construirea de reprezentări ontologice pentru toate standardele europene, în limbajul fiecăreia dintre ţările membre ale statului post-modern Uniunea Europeană, este cerută chiar de principiul de subsidiaritate.   

Să ne referim de exemplu la standardul european destinat gestionării problematicii ambientale a întreprinderilor/organizaţiilor din U.E. Coerenţa şi comparabilitatea între documentele statelor membre în U.E. sunt fundamentale pentru funcţionarea corectă a schemei de gestionare şi audit ecologic european. Însă acordul între statele membre asupra uniformităţii criteriilor aplicative nu poate fi realizat de facto fără definirea acestor criterii în fiecare dintre „limbile naţionale“ ale statelor-membre. Regulile postmoderne de construire a textelor în stadiul dell’arte facilitează  şi eforturile vernaculare româneşti de asimilare a standardelor internaţionale. Nu este o exagerare să spunem că aceste reprezentări ontologice noi în Limba Română care servesc, incontestabil, bunei funcţionări a întreprinderilor (organizaţiilor) din România, adaugă valoare. Este în primul rând o valoare adăugată pentru facilitarea procesului decizional într-o lume postmodernă. Iar pentru întreprinderile economice, decizia managerialã reuşită se converteşte într-o valoare economică adăugată (ad litteram).   

Depozitarele majore de informaţie cu semnificaţie antropică, societală, umană, aşa-numitele „limbaje sacre“, sunt la ora actuală limba engleză şi limba franceză. Jucând acelaşi rol pe care-l aveau în antichitatea civilizaţiei mediteraneene „greaca“ şi „latina“, iar în India Evului Mediu — „sanskrita“. Însă dezastrul economic şi societal observat în Africa postcolonială, unde noile state care şi-au declarat independenţa folosesc în mod preferenţial, ca limbă oficială, engleza ori franceza, demonstrează ostensiv faptul că utilizarea lor nu a provocat, ca o consecinţă naturală, implementarea masivã de know how tehnologic în economiile africane, unde elitele intelectuale au fost formate în primul rând prin imersarea într-un mediu lingvistic englez sau francez în perioada studiilor. Pe de altă parte, sunt remarcabile succesele economice şi industriale înregistrate acum de China, care foloseşte o limbă cu scriere hieroglifică, incontestabil foarte îndepărtată de limbajele europene  în care au fost redactate iniţial tratatele şi codurile de practică pentru dezvoltarea industrială şi dezvoltarea durabilă. Dar chiar în China comunistă, problema transmiterii de know how de la elite — formate în Rusia comunistă dar şi în Occident! — a fost rezolvată printr-o divizare epistemologică extrem de ingenioasă şi de reuşită a reprezentărilor ontologice pentru tehnologia de vîrf  exprimate într-o limbă europeană, urmată de o traducere şi o distribuire de instrucţiuni de lucru scrise cu hieroglife pentru muncitorii chinezi!  

Pentru succesul dezvoltării durabile în România trebuie să ţinem cont de realitatea concretă a Limbii Române, şi mai ales de faptul că în secolul XVIII, când Occidentul formulează intelectual condiţiile pe care se bazează tranziţia la o lume tehnologică, – de exemplu folosirea infiniţilor mici, a derivatelor şi integralelor —, în Principatele Dunărene creşterea limbii româneşti era interzisă de domniile fanariote, deşi în Europa Occidentală, vremea aceea se chema Epoca Luminilor! Chiar şi Karl Marx exemplifica în filosofia lui conceptul de alienare,—- de „înstrăinare“ —, prin acea soartă individuală a fiecărui ţăran român sub regimul fanariot. Abia după revoluţia intelectuală liberală adusă în România de Ideologia Şcolilor Centrale, mai specific de textele în limba franceză scrise de Condillac, Destutt de Tracy şi Volney, texte citite în franceză, apoi discutate în limba română şi asimilate în limba română de prodigioşii elevi Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru la Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu, începe să fie creată Limba Română modernă ca instrument de lucru pentru transmiterea şi implementarea ideilor noi.   

În cartea de memorialistică „Echilibru între antiteze“, Ioan Eliade Rădulescu mărturisea că textele perfecte din limba greacă veche, — în care imersau copiii români inteligenţi din şcoala de la Schitu Măgureanu —, furnizau modelul fiducial pe care vroiau să-l imite în limba română. Dar în textul tutorialelor noastre pentru dezvoltarea durabilă în România folosim în permanenţă limba engleză şi limba franceză în stadiul lor actual ca prime referenţiale lingvistice pentru post-modernizarea limbii române. De pildă, am dat neologismului „a implementa“, introdus în limba românã după decembrie 1989, semnificaţia pe care o deţine în limba engleză expresia compusă „to carry out“, sau, în limba franceză, semnificaţia expresiei „mettre en oeuvre“.   

Adaug că ştiinţa dezvoltării durabile poate fi realmente implementată numai dacă piratează codurile culturii populare. Întrucât faconda stereotipurilor din cultura populară degenerează frecvent în dihotomia maniheistă cu inventar existenţial clasificat în Bun şi Rău, etichetele ecologice şi gestionarea ecologică a organizaţiilor încearcă să producă o congruenţă de semnificaţii între adjectivele Ecologic şi Bun. Dar etichetele ecologice sunt justificate prin reprezentări ontologice riguros construite. Iată cum reprezentările ontologice şi cultura populară se ating.Titus Filipas

Mitologia voluntaristă a fraternităţii

Somnul « viteazului din poveste » al lui Alexe Mateevici a fost  aproape amneziant.  Trezindu-ne din coşmarul fanariot,  întrebăm :  « Ce-i alienarea ? ».  Dincolo de textele lui Karl Marx, în  textul ‘Timp şi fiinţă’,  Martin Heidegger admite că  alienarea (Entfremdung) constituie  potenţialul  condiţiei umane în genere.  André Malraux (1901-1976), ce a scris romanul  ‘Condiţia umană’, definea arta, în mitologia voluntaristă a fraternităţii, ca pe o revoltă împotriva destinului care duce la alienare. Atenţia predatorului  ideologic Karl Marx pândea constant spaţiul şi temele  istoriei moldo-valahe. Extrăgând de aici chiar  o  definiţie a valorii economice.  Între variantele de semnificaţii  pe care  ideologia lui Karl Marx le insinuează în  conceptul de alienare a omului de pe această planetă  în general,  se strecoară, « Surprise, surprise ! », condiţia ţăranului român din principatele dunărene pe vremea exploatării fanariote. Când se revoltă, ţăranul din vremurile oprimate de Fanar devine haiducul baladelor populare. În literatura cultă va genera  personajul umil, fulgurant înălţat la demnitate de către Ion Creangă şi Vasile Lovinescu:  « Porcul Prinţ ».  Uneori cuget că  toată literatura rumână din veacul XIX  izvorăşte din revolta împotriva destinului nostru  de  neam şi de  ţară. Când  povesteşte cum ‘porcul’, –ţăranul român sărac şi cumplit de ignar din epoca  fanariotă–, s-ar putea  transforma în  Făt Frumos,  Ion Creangă  ne transmite despre alienare  o înţelegere  emoţională. Echivalentă până la un punct frazărilor lui  Marx si  Heidegger despre alienare. Vasile Lovinescu,  un autor legionar ezoteric puternic influenţat de dimensiunea psiho-spirituală din sufism, arată  cât de importante sunt asemenea basme pentru cultura română. Şi poate că ideea în general nu  este valabilă  doar pentru cultura română. În romanul Arme pentru America, scriitorul evreu Lion Feuchtwanger afirma foarte net că   „Trebuie să te pricepi să fii când zeu, când porc.”   Era mărturisirea unei  alienări  simulate, ori a unei alienări  autentice? În textele sale de magnificenţă absolută a Limbii Române,  Vasile Lovinescu întreprinde mai mult decât ideologizarea zoologică.  Prin insistenţa lui pe sufism, unde muzica joacă rol de stimul ezoteric pentru gândire, Vasile Lovinescu leagă un stil dovedit în  cugetul  românesc al veacurilor XVIII, XIX,  XX,  stil dovedit  la un Dimitrie Cantemir, la un Nicolae Filimon, la un Dimitrie Cuclin, şi la un Alexandru Bogza, de gândirea metafizico-muzicală. În cultura românească din ultimele trei secole, gândirea  metafizico-muzicală este poate unirea firească dintre un Trivium şi un Quadrivium ale culturii universale.Titus Filipas