Credibilitatea lui Gitenstein

Jurnalista Simona Ionescu scria pe undeva : + Ambasadorul SUA îşi ia informaţiile din teren! Mark H. Gitenstein crede că românii vor reuşi mai degrabă singuri în democraţie, decât cu ajutorul statului şi al politicienilor. „Sunt unii care cred că stau acasă şi mă gândesc cum să mă amestec în treburile interne ale României”, şi-a început discursul ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark H. Gitenstein la o întâlnire cu reprezentanţi ai societăţii civile. Excelenţa Sa a vrut să sublinieze, astfel, că nu ratează aproape nici o întâlnire de acest gen, unde are prilejul să afle, direct de la sursă, cu ce se confruntă românii, ce îi preocupă, ce piedici li se pun şi cum pot fi rezolvate lucrurile. A povestit auditoriului ceea ce un scriitor francez a descoperit în anul 1830, dupa câteva luni de locuit în America şi care, în cartea pe care a publicat-o, a tras concluzia a ceea ce pentru americani a devenit un mod de viaţă şi de progres: „Americanii formează asociaţii în comunitatea lor. Aşa trebuie înţeles de ce democraţia prosperă în America. Acolo unde asociaţiile comunităţilor se implicau, acolo democraţia funcţiona”, a spus ambasadorul Gitenstein, menţionând că SUA îşi doreşte ca societatea civilă să fie implicată, în România, să facă paşi înainte singură.+ Acel “scriitor francez” (apud Mark Gitenstein) se numea Alexis de Tocqueville (1805-1859), autor pe care Mark Gitenstein consideră că românii nu-l cunosc. În realitate, românii îl aşează pe acest filosof politic francez exact pe acelaşi plan cu Thomas Hobbes, Charles-Louis de Montesquieu, şi Jean-Jacques Rousseau, autori politici pe care românii de asemenea îi cunosc bine în operă. Dar exprim puternice dubii asupra veracităţii celor exprimate de ambasadorul Mark Gitenstein mai departe. În realitate, judecătorul Alexis de Tocqueville a fost trimis de către statul francez în America în anul 1831 (împreună cu Gustave de Beaumont), în mod expres pentru a studia sistemul penitenciar American şi binefacerile sale presupuse. În anul 1832, cei doi publicau raportul lor de observaţie “Du système pénitentiaire aux États-Unis et de son application”. Alexis de Tocqueville era amic de idei cu John Stuart Mill, care avea un foarte mare respect faţă de Ideologia primară a lui Antoine Destutt de Tracy. Într-o continuitate ideologică, Alexis de Tocqueville elabora un discurs legislativ comun cu Victor Destutt de Tracy (fiul celuilalt de Tracy) pentru eliberarea sclavilor. Reamintesc aici faptul că Ideologia primară a lui Antoine Destutt de Tracy era incorporată în ideologia naţionalismului românesc de către primii noştri ideologi romantici (numele cel mai celebru fiind cel al lui Ioan Eliade Rădulescu). Dar Ideologia lui Antoine Destutt de Tracy este incorporată de asemenea în jeffersonianismul American şi în dekabrismul rusesc.
Titus Filipas

Rachel şi Bălcescu

La 1848 Anglia instiga revoluţiile din Europa, „flacăra”   izbucnind din Sicilia, unde exista o puternică reţea de agenţi englezi  constituită pe vremea războaielor napoleoniene. Auzind ştirea despre începutul revoltei în Sicilia, marele politolog  Alexis de Tocqueville anunţa colegii parlamentari în şedinţa din 29 ianuarie 1848 : „Cred că în clipa de faţă dormim pe un vulcan! Sînt profund încredinţat că aşa stau lucrurile!”

Agenţii englezi  din Trinacria stăpâneau, direct ori prin interpuşi,  clădiri comerciale de interes public, aflând de exemplu în hoteluri, chiar şi prin pereţi, ultimele zvonuri din şoaptele oamenilor. Toate metodele de spionaj politic ale vienezului Metternich (1773-1859) erau practicate şi de  englezul Palmerston (1784-1865):   „Hat der Teufel einen Sohn / Das ist sicher Palmerston!” („De-ar avea Dracul un fiu/Este sigur Palmerston!”), ţinea să ne reamintească Dan Amedeo Lăzărescu (singurul dintre liberalii români de după 1989 capabil să conferenţieze despre Destutt de Tracy; mai există vreunul în viaţă?) politica englezească într-un studiu despre „revoluţia intelectualilor” de la 1848.  La  „sfatul” imperativ al  lordului Palmerston, s-a organizat   chiar şi celebra întâlnire dintre revoluţionarii paşoptişti  Kossuth şi Bălcescu, amândoi fiind masoni şi agenţi englezi. Nicolae Bălcescu purta numele conspirativ „Conrad”.  Dimitrie Bolintineanu  îl  dezvăluie  într-un  titlu de  operă  literară  al cărei conţinut a fost parodiat de G. Călinescu în anii   şaizeci. Dar  în vremuri recente,   Ioana M. Petrescu (de  ce este atât de puţin publicată ?) evaluează  poemul „Conrad” într-o   frază  frumoasă : « O muzică a lumii se face simţită în acest poem al eternei rătăciri. »

Iată cum îl  zugrăveşte Bolintineanu pe Bălcescu: „Cotind pe Cornul d-Aur, ieşia în Propontide / Un vas spărgând cu peptul tărâmele lichide. / Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat ? E trist sau este mândru ? mai mulţi au întrebat. / Un servitor răspunde cu oarece sfială : / Că Ţara Românească   e ţara sa natală. /Conrad e al  său nume ; că este exilat, / El pentru libertate, poporu-a rădicat. / Proscris din a sa ţară, el fără ţel se duce / Oriunde îi surîde un cer senin şi dulce ”.  În „Memento Mori”, Eminescu va cânta integrala ciclurilor de civilizaţie care au trecut peste lumea noastră, reluând temele antice  din poemul „Conrad” al Bolintineanului. 

Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche  de căutare a fregatelor francezului Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza  în primul rând tema călătoriei mediteraneene  din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus!”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. 

Cum ajunsese Bălcescu agent  englez ? Recrutarea lui Nicolae Bălcescu pentru a lucra în serviciul Imperiului Britanic a fost  mijlocită probabil de  actriţa  franceză  Rachel (1821-1858). Egeria  pozase  ca  model  al  celebrului bust  cu bonetă frigiană:  „Marianne”,  simbolul Republicii franceze. În nuvela  ‘Iubita lui Bălcescu’, aflăm numai despre abstracţiunea chemată România,  ca şi cum G. Călinescu s –ar fi  temut  să elaboreze tema frumoasei Rachel.  Dar nici în piesa de teatru  „Bălcescu”, dramaturgul Camil Petrescu nu o foloseşte pe Rachel, această Marianne I a Franţei republicane,  ca personaj principal ori măcar expediată pe un rol secundar.  

Agentă engleză,  inteligenta  actriţă Rachel fusese şi amanta  acelui Theophile Gautier care  influenţase  Junimea şi cultura română atât prin ideologia ‚artei pentru artă’,  cât şi prin „ideologia cărţilor cochon”.

Nicolae Bălcescu o cunoscuse  pe  frumoasa Rachel în revoluţia de la  1848 din capitala Franţei. Să mai notăm ca în anul 1842 se confirmase declanşarea ftiziei  lui Bălcescu, de care el va muri exact peste zece ani, la Palermo, şi să facem un calcul.  Dacă Rachel a  murit din  cauza aceluiaşi bacil la  1858, devine plauzibil că l-a căpătat în 1948.  Dar în acel an, mesajul imperios al lordului Palmerston de conciliere româno-maghiară  fusese  transmis de alt  mason paşoptist, Christian Tell, care ţinea foarte mult să asiste personal la discuţiunea,  în toate privinţele istorică,  dintre  Bălcescu şi Kossuth. Masonul Ludovic Kossuth   favoriza politica „Divide et Impera”,  şi astfel creează o diversiune,  prezentându-le  junilor munteni  pe frumoasa lui nepoată. Al  cărei joc de „nehotărâre” în alegere va determina declanşarea unui duel între Christian Tell şi Nicolae Bălcescu, cei doi tineri uitând  jurământul solemn de fraternitate pronunţat la societatea „Frăţia”.

Titus Filipas