Ştiinţele dure sunt ştiinţe numai parţial cognitive

Ca exemplu quintesenţial de ştiinţă dură vreau să consider mecanica ondulatorie (sau cuantică). Drept criteriu pentru definirea ştiinţelor cognitive, pentru a fi în pas cu timpul, ar trebui poate să recurg la taxonomia propusă de către americanul George Armitage Miller. Îmi reamintesc că în deceniul 1960 la noi, George A. Miller era citat, abundent şi precis, într-un text ingineresc modern alcătuit de absolvenţi şi profesori ai Politehnicii din Bucureşti. Ce vremuri pline de speranţă au fost acelea ! Dar nu voi utiliza aici ajutorul lui George A. Miller, ci voi recurge la un text întemeietor cu mult mai vechi, legat intim de cultura noastră la intrarea în Epistema modernă (începutul secolului XIX). Este un faimos eseu despre cunoaştere compus de filosoful englez John Locke, eseu tradus şi pe franţuzeşte de către Ideologul primar Condillac. Aşa cum a demonstrat cărturarul nostru George Băiculescu, ale cărui texte au fost arse la ordine alogenocominterniste (copiii acelor alogenocominternişti care au dat ordine, extrem de sever aplicate, să fie arse cărţile fondatoare al ideologiei naţionalismului românesc, au revenit la putere după „revoluţia din decembrie 1989”), cărţile Ideologului primar Condillac erau folosite ca Bibliografie în Şcoala de la Sfântu Sava. George Băiculescu a fost mentorul ideologic al academicianului Alexandru Duţu, membru fondator al Fundaţiei Europene Titulescu. În filosofia lui John Locke, intuiţia, demonstraţia şi aprehensiunea erau prezentate drept modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. După cum aserta fizicianul danez Niels Bohr, intuiţia nu trebuie să fie luată în consideraţie în fizica nouă ! Este un prim motiv pentru care trebuie să considerăm că ştiinţa dură chemată mecanica ondulatorie sau cuantică nu are dreptul deplin să fie considerată totalmente o ştiinţă cognitivă. Dar mai există cel puţin încă un motiv. Aprehensiunea ca modalitate de cunoaştere este considerată exclusiv în domeniul fenomenologic. Care se deosebeşte radical de domeniul numenal, acolo unde se aplică îndeobşte mecanica ondulatorie. În fine, rămâne demonstraţia pentru această ştiinţă dură ! Cel de al treilea motiv ce reduce suplimentar intersecţia între ştiinţele cognitive şi mecanica cuantică este faptul că principial trebuie să excludem demonstraţiile de tip ostensiv în ştiinţele dure. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/17/24-de-ani-de-post-revolutie/
Titus Filipas

Istoria exprimată ca Arheologie Culturală

,,Alţii” înseamnă Epistema. Iar „Noi” ne definim în raport cu Epistema. Sunt reguli puse în cultura română de către Şcoala de la Sfântu Sava. Acesta este avantajul nostru imens în Zonă şi în Lume. Dacă atunci Heliad insista pe Gramatica filosofică a lui Condillac şi pe Gramatica Generală a lui Destutt (după George Băiculescu, mentorul academicianului Alexandru Duţu, un membru fondator al Fundaţiei Europene Titulescu), mutatis mutandis acum eu insist pe Semantică şi pe gramatica programelor de computer. Care produc normativitate algoritmică. Pe la Iaşi a fost un psiholog cognitiv deosebit de important, Vasile Pavelcu. A studiat la Sorbona cu Henri Wallon. Tot Ideolog pe linia lui Condillac şi Destutt. Şi acel acquis, Şcoala de la Sfântu Sava l-a pus în cultura română, subliniez Ideea. Dacă nu ne înţelegem Istoria (exprimată ca Arheologie Culturală), nu avem Viitor. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/12/03/ceremonie-la-bruxelles/#comment-194154
Titus Filipas

Cine scrie codurile, stăpâneşte lumea!

Distanţa semantică este o metaforă utilizată pentru “relaţionare” (relatedness). Sincer, nu-mi place barbarismul acesta. Unicul avantaj, pe care l-a propus ideologul eclectic Maine de Biran (ce l-a influenţat pe Camil Petrescu în Jocul ielelor), este că ne scapă –dar nu prea elegant- de grija unei substanţe metafizice. Reamintesc dualismul cartezian Trup şi Suflet care propunea spre grija noastră două substanţe metafizice. În perioada comunistă de la noi, doar filosoful Adrian Rogoz a îndrăznit să vorbească despre dualismul cartezian în CPŞF. Acum, este un termen la modă. Dar şi mai vechi, atunci când românii achiziţionau Epistema modernă la începutul secolului XIX –vezi studiul lui George Băiculescu, mentorul academicianului Alexandru Duţu de care îl desparte doar o generaţie- ei adoptă implicit şi dualismul cartezian. Pentru că Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy credeau sincer în el. Mai tînărul Maine de Biran, care incontestabil aparţinea iniţial aceluiaşi grup de Ideologi primari, are primele dubii. Astfel, Maine de Biran renunţă la Conştiinţă ca substanţă metafizică şi o consideră drept un grup de “relaţionări”. Oricum, concepţia este de mare curaj intelectual şi este folosită azi pentru scrierea codurilor. Iar cine scrie codurile, stăpâneşte lumea ! Trebuie să introducem ideea aceasta –concretizată prin programare- încă din ciclul preşcolar în învăţământul din România.
Titus Filipas

Aforism din psihologia cognitivă

@ Matache Voicu http://nastase.wordpress.com/2013/10/21/albert-bourlon-si-romania/ Vreau să intervin nu corectiv, ci amical. De fapt Kurt Lewin a formulat aforismul : „Nimic nu este mai bun pentru practică decât o teorie bună.” Aforismul ţine de psihologia cognitivă. A fost citat şi de Leonid Brejnev la un congres PCUS. Acum, faptul că l-au însuşit profesori de la Politehnica din Bucureşti mi se pare ceva normal şi legitim. Acolo exista un interes pentru psihologia cognitivă încă de pe vremea profesorului şi ministrului Ion Ghica. Spre deosebire de Ioan Eliade Rădulescu – după cărturarul biograf George Băiculescu acesta fusese influenţat spre psihologia cognitivă prin lecturi din Condillac şi Antoine Destutt de Tracy- profesorul politehnist Ion Ghica îl citise preferenţial pe John Locke (pe care l-a folosit ca sursă filosofică însuşi Condillac!). Ion Ghica a şi tradus masiv din John Locke, tot la fel cum va face, în perioada lui Sămănătoristă, şi George Coşbuc. Dar George Coşbuc se încadra într-o Ideologie nouă, care va conduce la Marea Unire şi la România Mare. Filosoficeşte, poetul George Coşbuc realiza prima sinteză între „filosofia analitică” predominantă în Vechiul Regat, si „filosofia continentală” predominantă în Ardeal. Şi pe vremea comuniştilor, Politehnica din Bucureşti a fost o sursă credibilă, precum şi o putere de influenţă ce lucra pentru propagarea psihologiei cognitive care a construit la noi omul epitomic liberal. Vorbesc despre Seminarul Pedagogic condus de profesorul Stanciu Stoian. A fost un moment glorios totodată pentru România atunci, în finalul vieţii liderului comunist Gheorghiu-Dej. De fapt, o televiziune franceză i-a dedicat atunci o emisiune întreagă de similitudine între cezarismul plebiscitar al lui Charles de Gaulle şi regimul politic pentru care pleda Gheorghiu- Dej în ultimii săi ani. O discuţie personală cu savantul francez Joliot-Curie (al cărui avion fusese forţat să aterizeze pe aeroportul Băneasa de un viscol cumplit) l-a convins să implementeze reforma şcolară Langevin-Wallon (sprijinită de generalul Charles de Gaulle) în România. Pentru aceasta, Gheorghiu- Dej a mobilizat în primul rând Politehnica din Bucureşti. Profesorul Stanciu Stoian l-a desemnat pe Alexandru Duţu, ce aparţinea mişcării culturale ortodoxe Rugul Aprins (ţineau seminarii la Mănăstirea Antim), sa traducă pe româneşte principala carte de psihologie cognitivă a lui Henri Wallon. Asa că, într-adevăr, poate că „au dreptate” duşmanii noştri care acuză acum BOR de colaboraţionism cu fostul regim comunist ! Vorbindu-ne chiar noi, despre noi, de rău, să adaug că academicianul Alexandru Duţu a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Europene Titulescu.
Titus Filipas

Utopiile rezonabile versus turboconsumerism

În anul 1930, studiind tendinţele tehnologice şi economice din lume, gânditorul britanic John Maynard Keynes a prezis că Utopia va fi totuşi instaurată pe Pământ într-un mod predictibil cândva, şi aceasta chiar destul de curând, anume în cea de a doua jumătate a secolului XX ! În deceniul care începea cu 1960, atât în Occidentul capitalist, dar şi la noi, în România (mai ales după anul 1962) se mai credea că acel timp al vieţuirii fericite în Utopia prezisă de către marele John Maynard Keynes a sosit (vezi şi mişcarea absolut tinerească hippie)! De ce nu s-a întâmplat aceasta ? Explicaţia standard ce-i dată astăzi de către neoliberalism rezidă în fenomenul pregnant anti-ecologic al apariţiei turboconsumerismului. Astfel, în loc de a se produce o dezvoltare personală a individului -aşa cum preziceau dintotdeauna Utopiile rezonabile, dar şi teoriile educaţionale credibile dezvoltate din Ideologia primară, citiţi de exemplu cartea marelui psiholog Henri Wallon tradusă la noi de către academicianul Alexandru Duţu aflat în spirit sub semnul mişcării culturale ortodoxe “Rugul aprins”-, s-a întâmplat că, într-un mod colectiv, omenirea întreagă ar fi optat, chipurile, pentru turboconsumerism !
Titus Filipas

Sincretism, bine tratat în DEX

Termenul “sincretism” în sensul cel mai modern, reflectat de scrierile lui Henri Wallon şi Pierre Bourdieu,  este bine tratat în DEX. Să mai adaug că în uzajul modern,  termenul sincretism a fost folosit, -din câte ştiu–,  pentru prima oară de academicianul Alexandru Duţu într-un text românesc din anul 1964, anume în cartea “De la act la gândire”, traducerea unui text franţuzesc de psihologie scris de Henri Wallon. Iar Alexandru Duţu, trebuie să notăm, fusese influenţat de mişcarea culturală Rugul Aprins, expresie a umanismului bizantin. Însă termenul  sincretism are şi două conotaţii mai vechi, ce nu mai sunt menţionate în DEX. Cred, totuşi, că acele conotaţii au deosebită importanţă pentru cultura românilor, pentru istoria culturală a românilor.  Este util de aceea să apelăm la dicţionare  străine. Ce le reamintesc. De exemplu Merriam-Webster : “New Latin syncretismus, from Greek synkrētismos federation of Cretan cities, from syn- + Krēt-, Krēs Cretan / Date: 1618 / 1 : the combination of different forms of belief or practice /2 : the fusion of two or more originally different inflectional forms.”

Or, arta cretană influenţează bisericile Craioveştilor din Oltenia. Îndrăznesc a spune aici că picturile din acele biserici olteneşti transmiteau umanismul bizantin.  Dar ideologia artei cretane influenţează şi pictura lui El Greco. Domenicos Theotocopoulos  creează figure înalte, filiforme, de oameni şi sfinţi în tablouri mult preţuite  de patronii lui din Romania Neoacquistica iberică. Ideologia ortodoxă a Comnenilor şi a Paleologilor era unită de cărturarul cretan Eremia Cacavelas cu ideologia europeană a Contra Reformei, sau ideologia Romania Neoacquistica, într-o sinteză care va influenţa educaţia Domnitorului Dimitrie Cantemir.

Pe vremea antichităţii precreştine, în insula Creta fusese construit Labirintul care ascundea ferocele Minotaur. Dar influenţa cretană asupra noastră, cel puţin asupra Olteniei, a fost cu totul alta decât influenţa Labirintului. După 1204, insula bizantină Creta era ocupată de veneţienii care nu interferă cu ideologia înălţătoare a Comnenilor, după cum îngăduie şi noua ideologie a Paleologilor în teritoriul cretan ce-l vor păstra până la 1669. Astfel observăm în Creta un interval semi-milenar de continuitate ideologică ortodoxă. Este o sursă pentru ideologia bizantină care ne influenţează şi acum. Iconografia cretană a Paleologilor se mai vede la noi în pictura din bisericile Craioveştilor, experţii au scris doveditor. După cum ideologia legăturii dintre spaţiul ceresc şi spaţiul pământesc, adică ideologia Comnenilor, este incorporată în Coloana fără Sfârşit. Constantin Brâncuşi declara în mod explicit care este semnificaţia complexului sculptural lucrat de el la Tîrgu Jiu : ‘Stâlpul Nesfârşitului este negarea Labirintului.’

Paleologii sunt prima dinastie bizantină cu herb  : Vulturul Bicefal. Nu ar putea fi considerat Stâlpul Nesfârşitului  ca un simbol heraldic pentru Comneni ?

Prin sincretism, da.

Titus Filipas

La mulţi ani – Colegiului Naţional “Sfântul Sava”

Titlul este împrumutat de la postarea http://nastase.wordpress.com/2008/12/05/la-multi-ani-colegiului-national-%e2%80%9csfantul-sava%e2%80%9d/ , unde am comentat.

Introducerea culturală a secolului  XIX  românesc, ostensivă şi agresivă  cât a trebuit, a fost   « Şcoala de la Sfântul Sava ». Despre care Ion Ghica mărturisea:  „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu  Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu  şi cu mulţi alţi  tineri din şcoala grecească.”  Ion Ghica  povesteşte despre obrăznicia  pegrei împotriva intelectualităţii româneşti „in statu nascendi”.  Istoria  renaşterii naţionale româneşti,   spusă de Ion Ghica,   sprijină  titlul cărţii lui Fernand Braudel (1902-1985):  « Gramatica generativă a civilizaţiilor », ‘Grammaire des civilisations’, în fapt un  manual de istorie a  civilizaţiilor. Teoria gramaticilor lui Condillac şi Destutt de Tracy a fost  pusă în practică de „romanticul paşoptist” Ioan Eliade Rădulescu în lecţiile cu elevii sârguincioşi de la şcoala Sfântu Sava. Gramatica de la  Sfântu Sava  era tipărită în anul 1828 la Sibiu. „The good time will come”, era înscrisul profetic indefinit de pe  inelul romanticului  englez  Percy Bysshe Shelley (1792-1827). Romanticii pleacă  de la un  ingenium al limbajului, ori de la codul sursă, cum s-ar spune în terminologia  programatorilor de azi. Academicianul Alexandru Duţu avea dreptate: Sîntem romantici pentru a fi într-o continuitate românească, pentru a fi  şi pentru a rămâne într-o stare naturală de drept. Romanticul nostru întemeietor Ioan Eliade Rădulescu  explica  rosturile  „gramaticii româneşti” într-o scrisoare către Costache Negruzzi (1808-1868): „Am vrut mai întâi, să-mi fac şi să-mi hotărăsc mie o limbă prin care să mă exprim şi să înţeleg aceea ce gândesc ; am vrut să-mi fac vocabularul termenilor tehnici şi m-am apucat de traducţii ; am început mai întâi gramatica şi nu ca să pui la locul lor zicerile unei limbi ce nu o cunoşteam, ci ca să trec prin tipii limbii şi ca să pot pune pe vocabularul meu termenii cei mai gramaticali şi să-mi formez limba gramaticei. Pe urmă am făcut sau am cules o geografie, am tradus cursul de matematică al lui Francoeur, logica lui Condillac şcl., câteva lecţii de literatură sau de poetică şi retorică. Prin urmare, eu a trebuit, vrând şi nevrând, a trece prin toţi termenii trebuincioşi în aceste ştiinţe, a-i boteza într-un fel, bine sau rău, şi a-mi îmbogăţi vocabularul meu.”  „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să mă pot folosi dintr’însa cugetând de mai multe ori asupra unui objet ce-am cugetat odată, m-am făcut apostat din casa părintească, care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiverniseli şi m’am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţtiva leuşori pe lună, înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărâţi şi fanatici în prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început lecţiile mele de la gramatică până am sfârşit cu dânşii un mic curs de matematice cu geografia împreună în limba naţională, în vreme de şase ani, fără să mă întrebe nimeni ce fac, fără  să vie cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de nicăiri, fiecare şcolar aducea câte un lemn de pe unde găsea, care abia era în stare să încălzească  preajma unei sobe sparte ce umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă  ce vijelia îi repezea  pe ferestrele cele sparte. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas şi pe cretă, ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre, care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotărârei”. În dezvoltarea limbii româneşti,  efortul educaţional şi gramatical depus de  Eliad  este catapultat  de modelul rugăciunilor create, păstrate,  de biserica română ortodoxă, în care elementul laic şi elementul ecleziastic se contopesc. Era şi racordarea ideologiei româneşti din secolul XIX, când „boierii deveneau rumâni” printr-o alegere hotărâtă de ei,  la tradiţia românească din „prima epocă de renaştere culturală  la noi – epoca lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu.” (apud  P.P. Panaitescu), când înceta „boscorodeala” slavonă a  popilor, îngăduiţi de acum să vorbească frumos româneşte.  La lecţiile de gramatică generală, şcolarii de la Sfântu Sava repetau şi texte  paradigmatice de rugă pentru cultură, precum: „Fie binecuvântată toată tinerimea, coboară-se mila şi fericirea Cerului peste dânsa ; slăvească-se naţia Românească, înmulţească-se cei ce o apără şi o ajută; stingă-se numărul celor ce voiesc să o derapene; stingă-se cu sunetul numele lor din cartea pomenirii şi a vieţii; păşească  cu repeziciune sfânta filozofie şi ştiinţele de la marginile pământului până la celelalte, întinză-se,  înmulţească-se şi în nenorocita noastră Patrie; fie bine primite ca să rămâie şi să se vecineze între noi!”, ori „Dea Domnul ca să sporească râvna culturii între Români şi să înceteze toate împotrivirile,  coboară-se pacea şi fericirea Cerului peste mult suferitoarea noastră patrie; fie lacrimile şi năcazurile ei cele îndelungate şi pline de deznădăjduire auzite de Cer, şi vază de acolo mângâiere; împărăţească sfânta unire în braţele ei cele ostenite şi dreptatea însoţească toate pasurile şi săvârşirile Românilor, ca să fie ei toţi fraţi şi toţi să se bucure de drepturile pământului lor celui blagostovit, fie! fie! fie!… „  Nu era bigotism. Era sublinierea faptului că Limba Română, chiar  standardizată gramatical după sfaturile lui Condillac şi de Tracy, continua  să ofere  calea  spre Absolut. Prin încorporarea rugăciunilor, această carte de gramatică româneasca din 1828 construia o punte de retro-compatibilitate până în secolul XVII.  Să ne reamintim bine că în lipsa evidentă a unui Paradis pământesc,  Nichita Stănescu  revendica ontologiile scrise în Limba Română drept Patria sa! Instinctiv şi intuitiv, Poetul Naţional Nichita recunoştea naşterea unui Imperiu cultural neolatin. Imperiu ale cărui frontiere livreşti  se extindeau după gramatica de la 1828, când  explodau numeric, într-o „lege a marelui J” (graficul exponenţialei în dreapta zeroului seamănă cu litera J mare), tipăriturile  româneşti  sub forma periodicelor  şi cărţilor!
Titus Filipas

Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac

Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu  fusese marcat în formarea sa intelectuală de  spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat  că patriarhul  Bisericii  Ortodoxe Române,  –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–,  a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea  de a  permite condiţiile  legăturii celei mai fertile  între gândirea filosofică şi teologie.

Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că  spiritul abatelui  francez Bonnot de Condillac  influenţase ideologic şi formarea  Partidei Naţionale a primilor liberali  români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960,  iată cum şi  comuniştii naţionalişti  români realizează importanţa educaţiei, precum  şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era   promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti  intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau  ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice  autentice.

Tot la fel,  ministrul culturii din guvernul  patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976),  un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler,  demonstra totuşi  că era tensionat de Absolut  atunci când pronunţa  fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI  va fi religios ori nu va fi deloc”). Era  poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’.  Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François  Rabelais. Prin  expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile  bisericeşti  exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată  la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are  dreptate   să  caracterizeze  urmările  uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!,  a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai  propice de restaurare,  sinceră şi larg  acceptată,  a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal  foarte iubit de  popor. Aceasta pentru bunul motiv  că Henric al IV-lea  dorea ca fiecare familie franceză  să  aibă duminical o găină grasă  în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege  doar  dintr – un simplu capriciu personal. El  nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera  cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă  baniera  cu florile de crin  va fi votată  ca drapel  naţional  de către  cetăţenii  Quebec-ului modern !

Paul Langevin,  –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–,  a fost savantul francez  care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog  francez  mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind  specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904),  acela care  observa  după zdrobirea Comunei din Paris  că Republica franceză  nu avea legitimitate, şi   propunea un apendice legislativ cunoscut ca  ‘amendament Wallon’. Amendamentul  înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon  din secolul XIX  are  şi  ideea  septenatului prezidenţial. Îl va inspira  mai târziu  pe generalul Charles de Gaulle  pentru textul instituţional la  crearea celei de a V-a  republici franceze.

În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca  profesor meditator particular  – maître libre,  pentru  citire şi  scriere, însă la înălţimea spirituală  a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră–strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil  ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană).  Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea  comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.  

În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea,  va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.

Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această  desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă,  ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După  ce am  scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă  a libertăţii noastre”. Mă  chinuisem, ce-i drept, să  înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este  contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?)  în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/  Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […]  Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară,  pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce  mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul  “Despre limită”.  Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă  umană  porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează  propria noastră  putinţă  de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără  să  ne aparţină  propriu zis,  ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune  ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică  nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om  căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.

Am văzut pe canalul TV  Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală,  şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii  cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin  medicaţia  ciclonică prescrisă de medic.

Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg  de facultate cu Albert Einstein!):    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând:  „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă  în poemul cu acelaşi  titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar  să amintească, poate influenţat   prea mult de spiritul modern promovat de  Montesquieu,  ipocrizia bizantină a lui   Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.”  Era invocată în versuri deriva  epistemică,  într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care  Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid  îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat  de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura  efortului  cerut pentru a înainta  « contra curentului » pe cascada  înaltă şi violentă care se scurge  pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi  o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din  „Logica rezonanţei” a lui Ştefan  Odobleja: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.”  Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”  Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.  Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul”  ca stare de fapt, în exteriorul  acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl  atrage pe Henri  Wallon  către  un anumit grad de   reconsiderare pozitivă a psihanalizei;  totuşi pentru el   Condillac va rămâne  totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud.  Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut imediat înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Dacă anii,  şapte la număr,  deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România.  Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România,  o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului  francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca  noutate editorială absolută era ceva  neobişnuit. Opera psihanalitică a  lui  Sigmund Freud  producea în cultura secolului XX   dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile  fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese  favorizată de autorităţile germane  de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa  la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau  să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e  calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români.  Cărturarul  selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i,  –temporar, doar până în decembrie 1989–,  pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice,  provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă,  însă  nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea.  Traducerea  românească  oferită  nouă  de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa,  este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui  Wallon  era  precizat în mod expres:  „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape  îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare  certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul  cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială.  În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător.  Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor  scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin  reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin  texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde  arta identificării  şi definirii valorii   economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!),  psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor  de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt  abilităţi esenţiale pentru succesul durabil. 

Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul  despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice!  Titus Filipas

Umbrela lui Vigotski

Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Comuniştii români realizează importanţa educaţiei şi revenirea la modelul cultural francez  promovat cu mare acurateţe de intelectuali din Partidul Comunist Francez. Alexandru Duţu  a sprijinit  revenirea la modelul cultural francez în educaţie.  Comuniştii francezi aveau formulat  „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este din François  Rabelais, şi prin  expresia „un feu à allumer” înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa. Din cauza aceasta este  importantă studierea ‘Psihologiei copilului’ pentru un viitor ofiţer. Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, pe o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de Nicolae Steinhardt :    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’.

În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucureşti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964. ».

 Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient sursele de armonie pentru individul uman: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.” Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea.  Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”   Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.   Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români, fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Cultura română scrisă  era controlată subtil în perioada comunistă  prin “psihologia formării conştiinţei” instrumentată de  mediaţia semiotică a lui  Lev Semenovici Vigotski (1896-1934). Acea  psihologie fusese  în mod expres incorporată în funcţionarea unor instituţii impuse nouă de către Uniunea Sovietică. O asemenea instituţie de “formare a  conştiinţei” a fost în mod special Uniunea Scriitorilor. Operele scrise ori declamările de cenaclu  ale unor Dan Deşliu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, se aflau, încă se află, sub umbrela  lui Vigotski. 

Titus Filipas