Posts Tagged ‘Alexandra Laignel-Lavastine’

Prima victimă a “consensului de la Washington”

iunie 22, 2009

Sfârşitul anului 2001 şi începutul lui 2002 ne-au arătat prăbuşirea finanţelor Argentinei. Chiar dacă se află la antipozi, acea cădere ar putea fi un izvor de învăţăminte pentru noi. Manifestaţiile de stradă ale reprezentanţilor disperaţi, -cu fizionomii la fel de serioase ca şi ale păgubiţilor români de la FNI-, ai clasei mijlocii din Republica de Argentina, o ţară fabulos de bogată, a cărei natură şi ai cărei oameni o aduseseră până la un PIB de 8000 de dolari pe cap de locuitor, dar în care, timp de mai bine de un deceniu, reglementările de fier impuse de FMI au forţat întregul sistem bancar al ţării să se comporte ca un imens F.N.I. de la noi, banii clasei mijlocii argentiniene fiind transferaţi,- printr-un foarte convenabil ‘efect de sifon’ financiar descris atât de bine de unul dintre ‘oamenii preşedintelui’ John F. Kennedy, laureatul Nobel pentru economie în 1981, James Tobin-, spre alte ţări. Bineînţeles, F.M.I. neagă orice vină in declanşarea crizei monetare argentiniene. Totuşi decizia luată în 1991 de Argentina de a lega moneda naţională de dolarul american printr-o paritate strictă de unu la unu a fost lăudată de experţii de la F.M.I.. Ce însemna respectarea strictă a parităţii? Obligaţia de a dispune realmente de echivalentul aceleeaşi sume în dolari, pentru orice emisie nouă de bilete de bancă în peso. Astfel a putut să fie învinsă hiperinflaţia ce domnea în ţară, când în magazine etichetele cu preţuri trebuiau schimbate din oră în oră. Stricteţea respectării parităţii a redus inflaţia la zero, dar a atras nenumărate sacrificii pentru cea mai mare parte a populaţiei, plus o surpriză a sifonării dolarilor. În tot acest timp, guvernarea Argentinei a primit nenumărate elogii din partea F.M.I.. Domnul Horst Kohler, directorul general al Fondului, declara în septembrie 2001, când primele semne ale crizei se conturau, că ‘argentinienii nu sunt singuri’ şi Fondul Monetar Internaţional ‘îi va sprijini’. Totuşi, pe data de 5 decembrie, consiliul de administraţie al F.M.I. refuza un vărsământ de 1,2 miliarde de dolari către Argentina, bani promişi în august! În felul acesta, într-un mod premeditat, F.M.I. a încetat să mai sprijine guvernarea argentiniană democratic aleasă, sprijin ce era aşteptat chiar la momentul  ei cel mai critic. Atunci a dispărut credibilitatea sa faţă de populaţie, faţă de investitori, imprimându-se micul impuls necesar debaclului ce a urmat. Se poate vedea din analiza crizei argentiniene faptul că F.M.I. -ul nu-i altceva decât un gigantic Boa Constrictor pe care finanţele internaţionaliste oculte îl folosesc pentru a sugruma diversele identităţi naţionale ce îndrăznesc să devina prea independente. Argentina a plătit poate un preţ pentru că a început războiul Malvinelor. Este amuzant că atunci când acest Constrictor a încercat să înghită şi Rusia, ea s-a dovedit prea mare pentru puterile lui, astfel ca în 1998 domnul Michel Campdessus, directorul de atunci al Fondului, şi-a cerut scuze în mod public. Cred că-i prea puţin probabil ca F.M.I. să repete acelaşi gest faţă de Argentina. Însă e o certitudine că Fondul Monetar Internaţional nu îşi va cere vreodată scuze pentru politica incorectă pe care o practică acum faţă de România. Pentru ce trebuie doborâtă România? Pur şi simplu pentru că numele acestui stat este România, principala stâncă rezistentă a Latinităţii Orientale. Ştiam, iar până la un anumit punct chiar înţelegeam, că românofobia e specifică Răsăritului Kievan ori Moscovit. Mult mai primejdioasă pentru noi este românofobia Occidentului. Fondată de Voltaire şi continuată în secolul XX de Hannah Arendt, iar acum de Alexandra Laignel-lavastine şi Robert D. Kaplan. În cartea acestui  reporter de la ‘The Atlantic Monthly’, intitulată „Spre răsărit, către Tartaria„, se insinuează ideea perfidă şi devastatoare că sursa răului ce se află în români este faptul că ei „Vorbesc o limbă latină, spre deosebire de popoarele din jur” . Domnul Robert D. Kaplan practică, într-adevăr, o cultură a cinismului.

Titus Filipas

Familia spirituală Eliade

decembrie 10, 2007

Secolul XIX românesc este pentru noi mai mult decât un timp. Este exemplul nostru fiducial pentru dezvoltarea printr-o gramatică generativă a civilizaţiei. Doamna Alexandra Laignel-Lavastine nu ţine cont de aspectul acesta atunci când „analizează”, desigur, un fel de a spune, în cartea „Cioran, Eliade, Ionesco : l’oubli du fascisme”, ceea ce dânsa crede a fi realitatea românească. Alexandra Laignel-Lavastine are în fond despre români, aceia care ştiu din amintirile de familie că erau români şi înainte de 1800, o atitudine de neglijare. De exemplu, doamna Alexandra Laignel-Lavastine neglijează existenţa altui mare intelectual legionar român: Vasile Lovinescu. Este dreptul ei, deşi desconsiderarea culturii româneşti de către Alexandra Laignel-Lavastine nu-i altceva decât o formă de rasism cultural. Diavolul se ascunde în detalii, poate că în acest sens sîntem noi, românii, « diabolici ». Institutorul Albert Camus (1913–1960), cel care l-a strivit cu dispreţ absolut pe românul Emil Cioran (1911-1995), ne învăţa, da, şi pe noi! că „Mal nommer les choses, c’est ajouter du malheur au monde”, ori, pe româneşte, „Dacă dai nume greşite lucrurilor, înseamnă să adaugi nenorociri în lume”. Un detaliu, pe care sursele din care se inspiră Alexandra Laignel-Lavastine îl uită, s-ar referi la necesitatea explicitării şi explicării unui cuvânt nume propriu întrebuinţat în chiar titlul cărţii : « Eliade ». Doamna Alexandra Laignel-Lavastine preferă să-şi menţină cititorii francezi într-o ignoranţă totală asupra semnificaţiei româneşti a cuvântului, dacă nu cumva ignoranţa aparţine autoarei. Ceea ce eu nu cred. Este vorba pur şi simplu despre faptul că scriitoarea, despre care bănuiesc că-i mereu în căutarea obiectivităţii, -„obiectivitate” şi „politiceşte corect” sunt totuşi principii ce se exclud reciproc-, s-a lăsat p ână la urmă furată de latura tendenţioasă a curentului gherist din cultura română. Să spunem noi aici ceea ce Alexandra Laignel-Lavastine a uitat să treacă în carte. Bineînţeles, Eliade este numele lui Mircea Eliade (1907-1986), Alexandra Laignel-Lavastine nu-l lasă pe cititorul străin chiar într-o at ât de mare ignoranţă. Dar uită să vorbească despre „familia spirituală Eliade”. Gheorghe Lazăr şi, mai ales, Ioan Eliade Rădulescu au luptat, cu un succes total credem noi, -deşi Ioan Eliade Rădulescu avea, spre sfârşitul vieţii, rezervele şi îndoielile sale asupra chestiunii -, pentru restaurarea limbii române, concedem că într-un statut minimalist, erau oameni şi ei, cu puteri limitate. Ioan Eliade Rădulescu are însă pentru noi profilul unui gigant pentru că ne-a arătat principiile, ele erau şi sunt un acquis european, o Ideologie. Cei care cunosc, şi mai cred în ele, aceste principii atunci când sunt spuse pe româneşte, fac parte din „familia spirituală Eliade”. Dincolo de gândurile proprii, Mircea Eliade a fost puternic format întru simţirea rom ânească de mediul familial. Mircea Eliade era al doilea fiu al căpitanului Gheorghe Ieremia. Din admiraţie pentru opera de rom ânism înfăptuită de Ioan Eliade Rădulescu, căpitanul Gheorghe Ieremia simte că trebuie să îşi schimbe numele de familie în Eliade. Ne-am fi aşteptat ca Alexandra Laignel-Lavastine, înverşunată în blamarea numelui de familie Eliade, să sublinieze şi sursa raţionalismului francez în naşterea acestei familii spirituale, repet, spirituale. Dacă ar fi fost creştină, prin această uitare tendenţioasă Alexandra Laignel-Lavastine ar fi comis cel mai mare păcat. Întrucât nu este creştină, problema „păcatului” nu se pune pentru autoarea cărţii amintite. Titus Filipas