Dana Mihai:Sfârşitul dramatic al Cenaclului Flacăra

„Despre morţi, numai de bine.”(Solon)
+30 de ani de la ultimul concert. Oamenii au fost striviţi de gratiile de oţel. Aici au fost morţi şi sute de victime. Fenomenul numit Cenaclul Flacăra s-a stins într-o noapte furtunoasă la Ploieşti, pe 15 iunie 1985. Concertul susţinut de Adrian Păunescu pe stadionul Petrolului s-a încheiat cu 6 morţi şi 100 de răniţi. Episodul sângeros, trecut sub tăcere de autorităţile comuniste, a dus la interzicerea Cenaclului. După 12 ani de spectacole şi concerte, demarate în 1973, Cenaclul Flacăra a fost interzis în anul 1985. Ultima reprezentaţie, cea care a dus la închiderea Cenaclului de către autorităţile comuniste, s-a desfăşurat la Ploieşti, pe stadionul echipei Petrolul, în ceea ce se anunţa o frumoasă seară de vară, pe 15 iunie. Era spectacolul cu numărul 1.615 al Cenaclului condus de Adrian Păunescu, concerte care ajunseseră la acel moment la nivelul actualelor turnee ale artiştilor străini. Sălile de spectacol şi stadioanele din ţară erau neîncăpătoare şi se vorbea deja despre un fenomen, „Woodstock-ul românesc“. Pe 15 iunie 1985, peste 10.000 de oameni, majoritatea adolescenţi şi tineri, s-au strâns pe stadionul din Ploieşti, aşteptând cu nerăbdare începerea Cenaclului. „Tinerii îl iubeau pe Adrian Păunescu pentru că muzica din spectacolele lui trezea în noi patriotismul. Cenaclul Flacăra oferea spectacol de calitate. Am nostalgia asta. Când se cânta melodia «Dor de Eminescu», urla stadionul“, povesteşte Ioan Popescu, unul dintre cei mai vechi jurnalişti prahoveni, acum în vârstă de 76 de ani. Venise la concert atât ca ziarist, cât şi pentru spectacol, împreună cu fiul său, Decebal, de 6 ani. Spectacolele ţineau opt ore Spectacolele Cenaclului începeau după ora 20.00 şi ţineau, de fiecare dată, peste opt ore. Diverse formaţii au cântat, de-a lungul timpului, în aceste spectacole, dar şi artişti renumiţi, precum Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Tatiana Stepa, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă. Concertele aveau şi un ritual. Adrian Păunescu nu intra de la început. Aştepta să se strângă toată lumea, dar mai ales cei care primiseră invitaţii, printre care şi cei din conducerea locală a Partidului Comunist. Ioan Popescu spune că lui Păunescu îi plăcea să fie aplaudat, „inclusiv de ştabi“ şi intra în spectacol abia după ce era sigur „că are asigurată masa“. La spectacolul de la Ploieşti, scena, cu o copertină kaki, a fost aranjată în faţa tribunei I. Concertul a început pe la ora 21.00 şi dura de câteva ore. Păunescu intrase pe scenă, iar publicul era agitat şi fremăta. „Târziu în noapte, s-a iscat o furtună, combinată cu o ploaie torenţială, trăznete şi fulgere. În această atmosferă, Păunescu se războia cu Dumnezeu, recitând celebra poezie «Doina» lui Eminescu: «De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românu’ plânsu-mi-s-a». Fulgerele brăzdau cerul din ce în ce mai aprig, dar mulţimea era îndemnată să ignore stihiile naturii“, povesteşte Ioan Popescu. Spectacolele de pe stadioane durau până la opt ore. Mai multe variante pentru tragedie. Unii spun că Păunescu a cerut mulţimii să rămână în tribune, alţii spun că le-a cerut să plece şi oamenii au refuzat, dar nu s-a stabilit exact. Ce se ştie sigur însă este că furtuna a fost din ce în ce mai puternică, curentul electric a cedat, iar stadionul a rămas în beznă. „S-a spus că, speriaţi, electricienii ar fi solicitat lui Păunescu întreruperea spectacolului, deoarece sistemele electrice nu aveau împământare, dar nu au fost ascultaţi. La un moment dat, a fost un trăznet puternic, lumina s-a stins, copertina scenei a căzut, iar stadionul a rămas în beznă. Mircea Vintilă şi Ducu Bertzi, aflaţi pe scenă, au început să ţipe, panica lor transmiţându-se şi în tribune. Cei de la tribuna I au sărit în teren sau s-au înghesuit spre unica ieşire din arenă, respectiv pe un gang îngust de circa un metru, aflat lângă tribuna oficială, cel pe unde intrau jucătorii la meci“, spune Ioan Popescu. Spectatorii au murit striviţi. Oamenii au dat năvală să plece de pe stadion, dar porţile mari era închise. În plus, se deschideau spre interior. În îmbulzeala generală, aceştia au dărâmat porţile, care s-au prăbuşit peste ei. „Am alergat spre gang, cu copilul pe umeri, dar din tunel am fost catapultat în spatele tribunei oficiale. Afară era măcel. Oameni care încercaseră să scape pe gangul strâmt fuseseră călcaţi în picioare. La porţile mari, oamenii au fost striviţi de gratiile oţel sau au fost prinşi între ele. Aici, la aceste porti, au fost morţi şi sute de victime“, spune Ioan Popescu. Foto Cenaclul Flacăra Cert este că cinci sau şase tineri au murit zdrobiţi, iar aproape 100 au fost răniţi în busculadă. Ambulanţele au urlat toată noaptea în Ploieşti, iar la Spitalul Judeţean, medicii nu mai făceau faţă răniţilor. Episodul a fost muşamalizat de autorităţile comuniste, dar a reprezentat principalul motiv pentru care Cenaclul Flacăra a fost interzis după baia de sânge din 15 iunie 1985 de la Ploieşti. „Ancheta de după tragedie n-a reuşit să găsească nici un vinovat în carne şi oase. Nimeni din conducerea de partid central şi locală nu a dat vreo explicaţie. Ca şi la Revoluţie, morţii au fost vinovaţi şi atunci“, încheie Ioan Popescu. Amintirile unui martor ocular anonim Sub protecţia anonimatului, un „martor ocular“ poveşteşte pe internet experienţa, din perspectiva „puştanului de 17 ani“ pe care îi avea la spectacol. „Am fost pe stadion atunci. La tribuna a doua era întuneric şi lume puţină, răzleaţă, sau cupluri care se îmbrăţişau şi se sărutau. (…) La un moment dat, a început o vijelie năprasnică ce a smuls cortul care acoperea scena unde se ţinea spectacolul, undeva pe gazon în fata tribunei întâi, la mijlocul terenului. Vijelia a fost extraordinar de puternică şi s-a întrerupt şi curentul. Păunescu nu a încetat să vorbească şi să recite poezii. Încerca să ţină lumea în priză, sperând că o să înceteze vântul şi spectacolul o să continue. Dar nu a fost aşa. Ne ţineam de barele de metal de pe ultimul rând să nu ne ia pe sus vântul. Era întuneric beznă şi vântul scotea zgomote puternice, parcă urla“, povesteşte fostul fan al Cenaclului Flacăra. „Eu am rămas în tribună până când s-a terminat vijelia, apoi am plecat acasă şi am trecut pe lângă porţile dărâmate, văzând totodată şi cadavrele tinerilor trase lângă poarta de acces“, mai spune „martorul ocular“. Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai buni oameni din câţi am cunoscut vreodată. Când se uita la tine, nu te privea, ci te examina, cu căldură şi îngrijorare, ca să înţeleagă repede în ce stare te afli şi ce se mai întâmplă cu sufletul tău. Dacă aveai un necaz, te ajuta atunci, pe loc, nu pierdea timpul cu o retorică a compătimirii. Iar dacă observa că iradiezi bucurie, se bucura de bucuria ta. Astăzi, fostul poet şi om de cultură Adrian Păunescu ar fi împlinit 70 de ani. + SURSA http://adevarul.ro/locale/ploiesti/sfarsitul-dramatic-cenaclului-flacara-30-ani-ultimul-concert-oamenii-fost-striviti-gratiile-otel-fost-morti-sute-victime-1_557d78d3cfbe376e35461c9c/index.html?ref=yfp
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Atitudinea lui Gabriel Liiceanu evaluată pe blog şi ziar

Dânşii aparţin aceleeaşi organizaţii non-guvernamentale (GDS). Domnul Vladimir Tismăneanu sare în apărarea domnului  Gabriel Liiceanu prin postarea de blog http://tismaneanu.wordpress.com/2009/06/30/grota-se-reintoarce-in-piata/ . Citesc : +Linguşitorul de serviciu al lui Nicolae Ceauşescu îl insultă pe Gabriel Liiceanu într-un limbaj greu de reprodus aici.+ Gabriel Liiceanu este patronul editurii Humanitas, vechea Editură Politică privatizată extrem de dubios (cred  că o particică din patrimoniu îmi aparţine, dar, în fine, faţă de câtă avere am pierdut din cauza lui Lioncik Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, aceasta nu înseamnă mare lucru). Şi ce-a spus Adrian Păunescu despre Gabriel Liiceanu ca patron de editură ? Pe legătură ad hoc ajung la http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/tinichigiul-licheleanu-la-intersectia-bd-caragiale-cu-fund-basescu-512851.html . “Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, […] negustoraş de hârtie tipărită.”,  scrie Adrian Păunescu.  De ce este frazarea “greu de reprodus” pe blogul domnului Vladimir Tismăneanu? Adevărul acesta supără chiar într-atâta ? Totuşi, totuşi, realizez că Adrian Păunescu nu îl insultă pe domnul  Gabriel Liiceanu din motive de patrimoniu, ci din alt motiv, pe care îl declară tranşant : +Licheleanu este neruşinatul pervers care a cerut după 1989 ca „Doina” lui Eminescu, „De la Nistru pân’ la Tisa”, să rămână în umbră, pentru că promovarea ei ar putea să ne îndepărteze de Europa. Nici tanchistul de ocupaţie din al doilea război mondial nu îndrăznise o asemenea ticăloşie.+ Acum, dacă Vladimir Tismăneanu îi ia apărarea din acest motiv domnului Gabriel Liiceanu, totul arată că Vladimir Tismăneanu nu se dezice de alegerile de valoare şi de acţiunea politică a tatălui său, acela care în perioada 1940-1941 a adus Gulagul peste Basarabia, i-a strâns pe urmaşii răzeşilor pentru a fi exterminaţi de ruşi în Siberia. În plus,  dacă domnul Vladimir Tismăneanu este de acord cu atitudinea lui  Gabriel Liiceanu faţă de „Doina” lui Eminescu, aceasta demonstrează că Vladimir Tismăneanu este un ignar. Noi cunoaştem infinit mai bine decât Vladimir Tismăneanu problemele româneşti. Sigur, le cunoaşte şi domnul  Gabriel Liiceanu, pentru a lupta împotriva intereselor româneşti.Imediat după loviluţie, politrucul cominternist Silviu Brucan l-a numit pe Gabriel Liiceanu ca patron la fosta Editura Politică. De bine de rău, în perioada Nicolae Ceauşescu, Editura Politică devenise românească. Gabriel Liiceanu a îndreptat-o spre o politică opusă intereselor României. Şi eu ţintesc aici în mod special spre semnificaţia publicării cărţii lui Keith Hitchins:  „Românii 1774-1866”, carte recomandată în programa şcolară la noi. Keith Hitchins este un istoric american, profesor de istorie la University of Illinois (Urbana-Champaign), şi membru de onoare al Academiei Române (din 1991). Nu sînt eu primul ce afirmă că universitari americani cu mediatizate prezenţe în România sunt de fapt agenţi pro-Rusia. Am citit cu atenţie, în original, Introducerea cărţii lui Keith Hitchins mai sus amintite. Se ştie ce semnificaţie are anul 1774 : semnarea păcii de la Kuciuc Kainargi. A fost un tratat prin care puterile occidentale, în primul rând Britania, au acordat Rusiei nişte drepturi imense, pe care aceasta nici măcar nu le ceruse. Dar, în acelaşi timp, pacea de la Kuciuc Kainargi ştergea o capitulaţiune de mare valoare pentru noi. Vorbesc aici în mod expres despre Capitulaţiunea de la Constantinopol din anul 1740. Prin acea Capitulaţiune de la 1740, Franţa absolutistă garanta în mod expres frontiera răsăriteană a Bogdan-ului (principatul moldovenesc) pe rîul Bug. Or, dacă era un om de ştiinţă fără interese oculte, onestitatea intelectuală îl obliga, repet: îl obliga!, să amintească, măcar în Introducerea foarte sumară a cărţii „Românii 1774-1866”, Capitulaţiunea de la 1740 care a fost ştearsă prin tratatul internaţional de la 1774.  Keith Hitchins tace. De ce tace Keith Hitchins, care altminteri vorbeşte despre evenimente petrecute la începutul secolului XVIII ? Pur şi simplu pentru că obturarea memoriei despre  Capitulaţiunea de la 1740 convine Rusiei ! “Vai de biet Român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, scria Mihai Eminescu în Doina. Există o conspiraţie împotriva românilor ? Se pare că da. Voltaire, care era plătit de ţarina Caterina cea Mare a Rusiei, organizează în Franţa un lobby care duce la încheierea tratatului din 1774 de la Kuciuc Kainargi. Voltaire putea scrie enormitatea : “Armatele Rusiei au omorât mai puţini oameni decât focurile de artificii la nunta  regelui cu Marie-Antoinette.” Acel tratat din 1774 anula Capitulaţiunea din 1740 care garanta frontiera  noastră răsăriteană pe Bug. Pacea de la 1774 constituia premisa pentru viitoarea trădare de la Yalta (prin care Roosevelt şi Churchill îi dădeau  România lui Stalin).

Titus Filipas

Ternova

Există surprinzător de multe cuvinte în limbile bulgară şi serbo-croată ce sunt cu toată evidenţa de sorginte latină, dar care nu se reîntâlnesc în limba română! Focalizând pe  limba bulgară, unul dintre aceste cuvinte este „agneşco”. Însemnând pe româneşte miel, dar care în mod evident este diminutivul bulgăresc pentru cuvântul latinesc  agnus. Prin această prismă, ne permitem să reinterpretăm latineşte numele oraşului Ternova din Bulgaria (Veliko Tarnovo, îi spun bulgarii). Pentru acest nume au fost propuse o mulţime de etimologii, printre care şi una ungurească! Este foarte justificată, nu din punct de vedere lingvistic, ci din punct de vedere istoric, propunerea lingvistică ungurească. Pe vremea lui Manuel I  Comnenul, Hungaria era vasală Romaniei. Drepturile sale de stăpânire legitimă  asupra Hungariei – 1 erau uşor demonstrabile. Mama lui era Vasilisa Piroşca de Hungaria, fiica acelui Laslău Craiul despre care scriau  Simion Dascălul şi Miron Costin. Manuel I Comnenul îi învinge pe acei puţini maghiari care îi contestau drepturile. Cavalerii maghiari în armură sunt  ad litteram zdrobiţi  pe data de  8 iulie 1167, de trupele  romane  conduse de generalul Andronicus Contostephanus. Un important contingent de români  autentici fusese integrat în armata lui Contostephanus.  În bătălie se dovedi atunci că ghioaga romană ghintuită spărgea uşor  armurile maghiare. Termenii păcii încheiate arătau că Nova Roma poate dispune  imediat de coroana Ungariei. Această stipulaţie va fi efectiv folosită la anul Domnului 1172. În felul acesta, pe vremea lui Manuel I Comnenul, Hungaria – 1 devenea efectiv o parte din Romania Orientală.  Manuel I Comnenul era un  împărat ce dorea să refacă Oikumena lui Justinian I. Termenul Ungrovlahia este un rest virtual din proiectul său de Oikumenă. Tatăl lui Manuel I  Comnenul  fusese marele împărat Ioan al  II-lea  Comnenul (1118–1143),  a cărui amintire se păstrează în folclorul românesc  cu numele Caloianul, ori, alternativ, Scaloianul.

Ternova emerge cu pasiune şi violenţă  în istoria aşezărilor urbane de excelenţă pe noul drum roman construit la ordinul împăratului bizantin Manuel I Comnenul. Se mai ştie  prea bine că de asemenea, în secolul XII, reapare bizar harta cu vechea infrastructură a drumurilor romane din Balcani (Tabula Peutingeriana).  Explicaţia raţională poate fi aceea că Tabula Peutingeriana, –pe care apărea şi numele Pelendava pentru actuala  Craiova–, era folosită ca un  termen  de analiză  comparativă a  infrastructurii plănuite de Manuel I  Comnenul, pentru drumurile romane noi în Balcani. Putem explica numele Ternova ca o aglutinare din  ‚terra nova’, ce desemna noul drum, vechile drumuri romane fiind desemnate pe vremuri printr-acel   pavimentum, devenit acum   pămînt.

Drumul era destinat  să lege pe uscat cetatea  Constantinopol de provincia Ungrovlahia din proiectul de Oikumenă ungrovlahică al lui Manuel I Comnenul. Acel drum  a fost, de fapt, şi primul proiect parţial de  itinerar  Orient-Expres  consemnat de istorie. Şi nu întâmplător în România, primul tronson de cale ferată se înscria atât pe drumul pentru Ungrovlahia proiectat de Manuel  Comnenul, după cum va fi, şi primul tronson pentru Orient-Expres. Ipoteza originii numelui oraşului Ternova din aglutinarea sintagmei  ‚terra nova’  fusese lansată de unul dintre acei eminenţi profesori de Limba Română care au predat la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova. Ipoteza fusese expusă de profesorul craiovean  într –o carte păstrată de Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Bineînţeles, cartea se afla şi în biblioteca liceului Fraţii Buzeşti din Craiova, bibliotecă  arsă din ordinul politrucului cominternist Celac, primul prefect  comunist al Doljului. Dacă nu o mai găsiţi acum nici măcar în Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, înseamnă că se afla printre cărţile arse în focul aprins intenţionat la revoluţie, pentru a se pierde memoria noastră scrisă. Ministru în acel prim guvern de după 1989 era şi unul pe nume Sergiu Celac. Ei,  da, chiar fiul prefectului cominternist de la Dolj.  Iar Mariana Celac, fiica prefectului ce aduse comunismul peste olteni, deveni  apoi membră fondatoare a Grupului pentru Dialog Social, GDS.

Înainte de 1989, Adrian Păunescu, care fusese pentru un an de zile elev la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova, aflase cumva despre acea idee, şi o inserase –vezi anafora “Oltenia, eterna Terra Nova!”–   în Imnul echipei de fotbal Universitatea Craiova, cântat de Gabriel Cotabiţă şi formaţia sa din  vremea echipei Craiova  Maxima!

Titus Filipas

Întrebare pentru Ion Iliescu şi Adrian Năstase

Văd că Dumneavoastră şi domnul Adrian Năstase  aveţi  blogul lui  Adrian Păunescu pe blogroll.  Demagogia lui  e percepută apodictic de popor ?

Titus Filipas

Trei jurnalişti Old Boys

Eu am văzut emisiunea TV specială, în direct, din 23 august 2007. Când lui Tudor Octavian i-a “scăpat porumbelul”  despre faptul că a fost martor ocular  la momentul zilei de 23 august 1989, moment doveditor că dictatorul Nicolae Ceauşescu nu mai deţinea puterea supremă  în România. Bineînţeles, ulterior acelei  dezvăluiri pe canalul Realitatea TV, ziaristul  Tudor Octavian a încercat să mai “dreagă busuiocul”.

Constat că este bizar comportamentul acestei triade de vechi jurnalişti :

(i)                 Tudor Octavian (se spunea că el conducea şi realiza de facto revista Flacăra a lui Adrian Păunescu, investit acolo direct de  Nicolae Ceauşescu, astfel indirect şi domnul Tudor Octavian avea foarte multă putere);(ii)                Cornel Nistorescu (a fost coleg cu Tudor Octavian la redactarea unui ziar studenţesc; Tudor Octavian povestea cu amuzament şi admiraţie despre Cornel Nistorescu cum şi-a bătut joc de un plutonier de miliţie absolut paşnic, care până la urmă s-a speriat de el, miliţianul acela avea simţul  corect că Nistorescu poseda  putere ori/şi  protecţie); (iii)              Ion Cristoiu (el şi Cornel Nistorescu au fundat ziarul Evenimentul Zilei care a creat atunci atmosfera publică lipsită complet de bun simţ din România, cei doi ziarişti Old Boys  poartă o responsabilitate imensă, cineva îmi spunea că ei au ascultat şi urmat doar un ordin). Apoi, eu personal sînt convins că Ion Cristoiu a jucat un rol în conspiraţia pentru “eutanasierea patriarhului Teoctist”. Cu 10 zile înaintea operaţiei patriarhului, ziaristul Ion Cristoiu   i-a luat un lung interviu acelui chirurg Sinescu, prezentat drept una dintre somităţile ştiinţei româneşti, şi în ce ditirambi!  Coincidenţe de genul acesta nu sunt chiar întâmplătoare.

Succesul iniţial înregistrat de  partidul PNG al patronului Gigi Becali s -a bazat pe  faptul că Partidul Noii Generaţii se prezenta publicului drept  necesară  mişcare de redresare morală în România de atunci, opusă categoric imoralităţii promovate de ziarul domnilor  Cornel Nistorescu  şi Ion Cristoiu.

Ulterior, este evident din care motive,  dar nu bănuiesc măcar la ordinele cui, domnul Cornel Nistorescu s -a simţit dator să îl atace dur pe politicianul Gigi Becali. Întreb, oare trebuiau puse  ghilimele la politician ?

Trebuie  să recunosc că unele dintre atacurile publice puse la cale împotriva “politicianului” Gigi Becali au fost extrem de inteligente.

Amintesc generarea canularului despre Împăratul Becali (sic!).

Citez aici dintr -un număr  mai vechi  al ziarului  bucureştean Ziua:

+ Gigi Becali îsi cauta stramosul împarat al Bizantului. Gigi Becali afirma ca este posibil sa se traga din familia unui fost împarat al Imperiului Bizantin, Fernando Becali, informeaza Rompres. „Este vorba despre un împarat al Imperiului Bizantin din anul 1413. Istoricii l-au descoperit si m-au informat despre acest lucru. Nu stiu, dar poate este posibil sa am o legatura cu el, asa ca i-am rugat pe istorici sa cerceteze”, a spus Becali.+

Realitatea bine documentată  este aceea că la anul 1413 puteau clama,  justificat, titlul de împărat al Bizanţului numai două personaje istorice perfect bizantine :

(a) Manuel al II-lea Paleologul, care domnea la Constantinopol;

(b) Manuel al III-lea Comnenul, domnind la Trebizonda (Trapezunt), acest împărat  a fost strămoşul Mariei de Mangop.

Nu există deci vreo nişă, la anul 1413 în dinastia Comnenilor (mai veche), ori în dinastia Paleologilor (mai nouă, dinastie de “uzurpatori”), unde ar putea fi eventual plasat un bizar, hilar,  ipotetic „împărat Becali”.

O cercetare mai atentă dezvăluie totuşi că ar putea exista o nişă istorică relativă pe intervalul 1413 – 1414.

Nu pentru titlul de „împărat al Bizanţului”, ci pentru acela de „voievod al Romaniei veneţiene”. Într -adevăr, datele arată prezenţa istorică reală a lui Michele Steno, doge al Veneţiei (adică voievod al Romaniei veneţiene, cu alţi termeni), de la 1400 la 1413, precum şi  prezenţa istorică a unui doge Tommaso Mocenigo, voievod al Romaniei veneţiene de la 1414 la 1423. Cu un hiatus istoric între ei.

Nu pot să nu admir inteligenţa inventatorilor canularului, probabil nişte „Old Boys” care scriau în presa studenţească românească dinainte de 1989. Cine dintre aceia care au supravieţuit avea interesul direct să monteze canularul prin care “politicianul” Gigi Becali a fost discreditat total ? Eu îl bănuiesc pe ziaristul Cornel Nistorescu, cel care avusese cu Gigi Becali un conflict televizat în “Miezul Problemei”, emisiunea domnului Mădălin Ionescu. Dar este numai o „ipoteză de lucru”, sper să nu fiu dat în judecată pentru aceasta. Şi lista „ipotezelor de lucru” rămâne deschisă pentru oricine.

Din care fragmente de presă a fost încopciat acel canular despre  “împăratul Becali”?

În ziarul Jurnalul Naţional http://www.jurnalul.ro/articol_62922/toreador_becali___vot_romanesc_la_localele_din_spania.html, am găsit mai întâi fragmentul: „Becali are multi sustinatori în Peninsula Iberica”, apoi fragmentul „Asociatia Românilor din Coslada si San Fernando”, printre care s – ar fi putut  găsi şi eventuali  susţinători ai partidului  PNG.

Titus Filipas

Mistificarea perfectă

Să nu ne facem iluzii. Poezia lui Adrian Păunescu nu a însemnat vreodată altceva decât un cuţit bine ascuţit pus pe beregata Limbii Române. Textul „DIMINEŢI CU POEZIA LUI ADRIAN PĂUNESCU”, publicat de domnul conferenţiar universitar  Dr. Constantin Mălinaş în revista electronică Agero :

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/DIMINETI%20CU%20POEZIA%20LUI%20ADRIAN%20PAUNESCU%20de%20Malinas.htm,

poate să fie caracterizat  cel mai bine de excerptul:  „Şi acum îmi este viu în suflet, cum a vuit peste Oradea unda de cântec, care venea de la stadion şi plutea peste tot oraşul. Acolo erau tinerii, copii noştri, iar adulţii ascultau acasă, din balcoane. Se propaga extraordinar cântarea în comun, sub aripile nopţii osianice.”

Căci „aripile nopţii osianice” înseamnă mistificarea perfectă,  ‚hoax’  în limba engleză, „farce, blague, canular, fraude, arnaque”  în limba franceză,  „una broma de mal gusto” în limba spaniolă. Iar să reţii şi să asertezi o valoare culturală imensă mistificării notorii a scoţianului James Macpherson (1736 – 1796) mi  se pare o lipsă  flagrantă de elementară onestitate intelectuală.  Absenţa egregioasă de spirit critic  este greu de suportat mai ales acum, când avem atâta nevoie de valorile intelectuale  splendid construite  de  reprezentanţii Iluminismului scoţian. Se poate  cita un Panteon de nume ilustre acolo! Apoi,  Junimea se afirmă ca far de valori pentru cultura română,  doar pentru  că urmează programul  cărturarului scoţian Thomas Carlyle (1795–1881) de tranziţie de la Iluminismul secolului XVIII cu  idealuri liberale,  la spiritualitatea dinamică a secolului XIX,  ilustrată prin  cultura germană.

Sub aripile „nopţii osianice”,   poetul  Adrian Păunescu ucidea firavele noastre tentative  de a crea şi de a face publice fragmentele discursului în limba română. Aţi numărat vreodată câte  alte reviste din România a ucis publicarea  săptămânală a periodicului  Flacăra ?

Ca tînăr refugiat basarabean  adus de soartă în Craiova, am încercat să leg un dialog cu „marele bard” de la Bîrca. Am fost întîmpinat  numai de tăcerea superioară a lui Adrian Păunescu. Care nu era o tăcere de Sfinx. Este greu să vorbeşti despre iubirea lui  Adrian Păunescu faţă de basarabeni. Uciderea lui Ion Aldea Teodorovici şi a Doamnei Doina  Aldea Teodorovici ar putea să figureze în literatura de specialitate ca  exemplul crimei  perfecte.

Titus Filipas