Ştampila de absenţă

Andrei Pleşu a împrumutat un titlu de la Adorno. Nu trebuie acuzat pentru împrumut. Însă l-a împrumutat din motive foarte venale. Şi pentru asta îl înţeleg. Dar a degradat nepermis, în ochii străinătăţii, condiţia de intelectual român. Lui Pleşu i s-au acordat nişte facilităţi în Occident   pentru a face o muncă precum cei de la Praxis*. Iar pentru cei din ţară care mai ştiu câte ceva, Andrei Pleşu a lansat legenda cu celebra lui “lene”. Doamne!, de nu era “lenea”, îl întrecea pe Slavoj Žižek** ca filosof balcanic. În fond, dacă n-a spus nimic, Andrei Pleşu a “rămas filosof”, nu-i aşa ? Pentru cei din ţară. Problema este că pentru străinătate a creat o ştampilă de   absenţă gânditorilor români. Altminteri sublimi 🙂

Titus Filipas

*http://en.wikipedia.org/wiki/Praxis_School

**http://en.wikipedia.org/wiki/Slavoj_%C5%BDi%C5%BEek

Deontologia lui Andrei Pleşu

Andrei Pleşu a împrumutat titlul cărţii sale, Minima Moralia, de la Adorno. Fără să menţioneze aceasta, necum să mulţumească ! Din ce în ce mai mulţi “intelectuali de elită” consideră că nu este necesară o deontologie în cultura română. Domnul Andrei Pleşu interzice chiar şi termenul “deontolog” în cultura română!

Nu prea ştiu din ce motive.  De teamă că va fi bănuit de posesorii unici ai cuţitului şi pâinii  că a intrat într-un cuib de legionari,  Andrei Pleşu refuză “cuibul” cuvintelor?  Spre convingere, vezi articolul* de la adresa URL http://www.adevarul.md/articole/plesu-despre-deontologia-antenei-3/pagina-2.html . Andrei Pleşu refuză să pună în acelaşi cuib cuvintele deontologie şi deontolog. Andrei Pleşu risipeşte timp într-o demonstraţie anti-feministă, fără să explice măcar ce înţelege prin deontologie! DEX  propune conotaţiile: “1. Parte a eticii care studiază normele şi obligaţiile specifice unei activităţi profesionale. 2. Teorie despre datorie, despre originea, caracterul şi normele obligaţiei morale în general.” “Teoria ca teoria, practica te omoară”, zice proverbul. Deci cum se aplică deontologia? Filosoful polonez Alfred Korzybski  (1879 – 1950) spune că fundamentul în aplicarea normelor deontologice trebuie să fie, mereu, dubiul. Andrei Pleşu are numai categorice asertări. Niciodată dubii.  Bun, să punem atunci întrebarea : Are “filosoful” Andrei Pleşu respect pentru deontologie? 

*Constat, pe 22 noiembrie 2009, că documentul acesta nu mai poate fi accesat. Cine se teme, şi de ce ?

Titus Filipas

Arhetip gastronomic samoied

Domnul Aurel Mateescu scrie despre canibalismul rusesc în postarea : http://aurelmateescu.wordpress.com/2008/09/23/adolescenti-ucisi-si-mancati-de-satanisti/ . Am comentat: Aşa cum povesteşte Alexandru Soljeniţîn în cartea Arhipelagul Gulag, unii dintre ruşii ţinuţi în lagăre mâncau din când  în când carne de om. Omul ales să fie mâncat era un adolescent – trufanda numit de comeseni „karova” (vacă). Dar această informaţie sumară este constrânsă de Alexandru Soljeniţîn cu nenumărate judecăţi de valoare.  Unii nu cred în acel canibalism al ruşilor din lagăre. Alţii, şi anume chiar urmaşii acelor samoiezi, sunt mândri. “Bunică-miu a fost nevoit să prizoniereze la maica rusie, mâncând carne de cal şi din când în când de om.”, citesc pe blogul lui urdumheit. Observaţi continuitatea în frază, –neîntreruptă de ghilotina lui Hume–, între consumul cărnii de cal şi consumul cărnii de om. Dacă primul tip de consum îndeplineşte o funcţie, satisfacerea nevoii de proteine pentru organismul uman, cel de al doilea tip de consum nu mai poate fi justificat prin acelaşi demers, prin niciun demers, de fapt. Un tip virtual civilizat trebuia să intercaleze acolo o judecată de valoare privind canibalismul bunicului său, nu doar o informaţie privind satisfacerea nevoii de proteine a bunicului său. Mărturisesc că eu nu am putut mânca trei zile după acea lectură de blog! Culmea, dar comentatorii  nu adaugă vreo judecată de valoare despre această informaţie macabră. Ba, mai mult, unuia chiar i se face foame: “pe iulie 27, 2008 at 12:00 pm17  e. […] oh iti scriu mai incolo epistola . acum mie foame !”. Care a fost, şi care este,  marele secret al URSS – ului pentru români ? Au existat acte de canibalism comise de soldaţii sovietici* prezenţi în România, cazuri care au fost muşamalizate de poliţia şi  justiţia română. De multe ori, atunci când dovezile duceau direct la sovietici, erau organizate episodic “revolte populare” împotriva unor “canibali capitalişti români”,   proprietari de fabrici de mezeluri şi de restaurante. De asemenea Teohari Georgescu, omul de casă al sovieticilor, a mai organizat pentru publicul naiv românesc şi setos de “noua dreptate”, tot bâlciul sângeros al împuşcăturilor comisarului Alimănescu. Este păcat că regizorul Sergiu Nicolaescu nu a dovedit curajul să facă un film arătând adevărul pe tema secretă şi sensibilă. După plecarea trupelor sovietice din România, cazurile de canibalism nu s-au mai înregistrat. * Cazurile  de canibalism ale soldaţilor sovietici au constituit sursă de inspiraţie pentru o piesă din dramaturgia lui Barry Collins (autor născut în anul 1941). Din câte ştiu, o reprezentaţie a avut loc şi la Teatrul German din Timişoara, în regia  lui Alexander Hausvater.

Domnul Aurel Mateescu mi-a răspuns  :

+Blogideologic, randurile dvs ma fac sa cred – sau cel putin asta este impresia cu care raman, ca este un fel de filosofie a rusilor sa ma schimbe din cand in cand meniul…Oribil.+

@ Aurel Mateescu

Da, este un vechi “arhetip cultural samoied” al slavilor răsăriteni. Varegii, adică vikingii răsăriteni care au fondat Rusiile pe istmul baltico-pontic, s-au forţat tot timpul să stîrpească această “gastronomie de samoied” printre slavii răsăriteni, după ce i-au obligat să se creştineze. Reforma dură a lui Petru Velikii de europenizare a Rusiilor se explică tot prin această politică a varegilor creştinaţi şi civilizaţi de Bizanţ, de eradicare a barbariei printre slavii răsăriteni. Chiar şi Adorno explică politica lui Stalin drept continuarea politicii lui Petru Velikii de iluminare a Rusiilor.

Titus Filipas

Rugul Aprins nu mai este ‘o taină’

Discutăm iarăşi „Adevărata călătorie a lui Zahei (V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins)”, din

http://www.romanialibera.ro/a128221/v-voiculescu-si-rugul-aprins.html .

‘Adevărata călătorie a lui Zahei’ este ceea ce a hotărât  Vasile  Voiculescu să fie, prin tropii cei mai potriviţi. Nu ceea ce stabileşte criticul (istoricul) că este ‘adevărul’. Adevărul  este  ca  pielea de sagri,  se reduce în permanenţă.  La noi se vede dispreţul măreţ al unor  Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu faţă de Jacques Derrida. Care, totuşi, ne cerea, –şi nouă, rumânilor!–,  să îl recitim atent pe Bonnot de Condillac. Ioan Eliade Rădulescu, Petrache Poenaru şi prima generaţie de elevi de  la Sfântu Sava foloseau manualele scrise de Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (principele de Parma). În filosofia existenţialistă a lui Jacques Derrida, veridicitatea, identitatea, şi autenticitatea  sunt înlocuite de Signatură, iar cauzalitatea de Diferanţă. În fine, paralela –deşi spun că omotetia este neavenită–, între  Zahei şi Vasile Voiculescu putea fi analizată folosind Diferanţa. Oricum, nu poţi face o comparaţie între puşcăria din Belle Époque şi represiunea comunistă, decât recurgând la Adorno. Nu am citit cartea lui Marius Oprea, însă predefinit clamez că referinţa Adorno nu este prezentă între  coperţile semnate de Marius Oprea.

Taina Rugului Aprins nu mai este demult ‘o taină’, mişcarea culturală Rugul Aprins, protejată de patriarhul BOR ca locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei,  a fost  un curent de renaştere rumânească a primului umanism bizantin.

Titus Filipas