Isihasmul

Găsim  abstractizarea quintesenţială atât  în isihasmul ortodoxiei bizantine – gândire abstractă care înfloreşte în timpurile împăraţilor Paleologi, cât şi în ştiinţele occidentale moderne. Se ştie că la Universitatea din Constantinopol, Grigore Palamas citea  insistent şi texte seculare de fizică şi meteorologie. Nu doar pe Aristotel. La conciliul de la Ferrara (1438-39), atunci când occidentalii au cerut ca Fizica lui  Aristotel să fie luată drept modelul mişcărilor, un tînăr palamit ripostează că Aristotel este depăşit. Ne putem întreba dacă el nu cumva ştia despre un alt Pseudo Aristotel mai drept în construcţia imaginii fizice despre lume. Oricum, să nu uităm ca Grigore Palamas ne învaţă că este bine să ne întoarcem gândurile asupra naturii. Însă tot el ne avertizează  că  acest tip de cunoaştere nu ne va furniza niciodată cheile pentru realitatea spirituală. Grigore Palamas se bizuia  în primul rând pe scrierile teologilor cappadocieni din secolul IV,  cei care studiaseră filosofia la Academia din Atena. În anul 1330, Ioan Cantacuzino, primul –ministru (‚Megas Domesticos’)  al imperiului  bizantin pe vremea împăratului Andronicos al III-lea, îl  angaja  pe Varlaam din Calabria (anul naşterii nu se cunoaşte, a decedat la 1350) ca profesor de filosofie la universitatea imperială din Constantinopol. Trebuie să precizăm că Varlaam din Calabria venea la Constantinopol chiar din inima renaşterii umaniste  italiene. Sîntem îndreptăţiţi să zicem acestea,  întrucât Varlaam din Calabria  a fost profesorul ce l-a învăţat limba greacă pe poetul Petrarca. Aceasta se întâmpla pentru că provincia Calabria din Mezzogiorno fusese ‚themă’ bizantină, şi influenţa culturală greacă nu dispăruse. Inspirat de umanism, Varlaam din Calabria  introducea ‘transcendenţa’ ca  index pentru  „altă lume”. Alexandru  Paleologu, în celebra sa exegeză „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu“, plasează  romanul  „Creanga de aur”  în transcendenţa varlaamită.  Grigorie Palamas (1296-1359) apără însă unicitatea Absolutului spunând: Nu există „altă lume”. Mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)  va demonstra adevărul acestei aserţiuni a isihasmului ca pe o teoremă,  în marele lui tratat de teologie pozitivă intitulat  „Ştiinţa logicii”. Apoi, însăşi denumirea „Epocii Luminilor” (‚Les Lumières’) este evident inspirată din ‚Triadele’ lui Grigorie Palamas (1296-1359) unde acesta scrie: “Dacă priveşte la sine, vede lumina. Dacă priveşte la ţinta viziunii sale, vede din nou lumina. Iar dacă priveşte la mijloacele prin care priveşte, vede iarăşi lumina.” Isihasmul respinge teza varlaamiană  despre ‚transcendenţa inaccesibilă’. Între partizanii lui Varlaam din Calabria şi cei ai lui Grigorie Palamas disputa părea a se fi încheiat la dezbaterea conciliară din 1341, prezidată de însuşi bazileul Andronicos al III-lea, consilierul său fiind Ioan Cantacuzino. Hotărârea luată atunci a fost în favoarea isihasmului. Însă împăratul va deceda subit la  numai patru zile după  conciliu. Întrucât următorul bazileu îndreptăţit să urmeze la tron, Ioan al V-lea Paleologul, era încă minor, mama lui, Ana de Savoia, devenea regentă. În disputa isihastă, Grigorie Palamas era sprijinit de primul ministru Ioan Cantacuzino. Iar Varlaam din Calabria era sprijinit de patriarhul Ioan Calecas. Ana de Savoia nu poate să impună  multă vreme echilibrul  puterii  între marele demnitar şi marele ierarh. Patriarhul în fruntea  unui  grup de aristocraţi reuşesc să îl alunge pe primul-ministru. Deşi condamnă deschis lovitura de palat, Grigorie Palamas nu îl urmează pe Ioan Cantacuzino. În anul 1343, patriarhul Ioan Calecas îl  acuză pe Grigorie Palamas de erezie. Întrucât Grigorie Palamas refuză să îşi schimbe opiniile asupra isihasmului, el este excomunicat.  Ana de Savoia se temea că Grigorie Palamas i-ar putea deveni inamic politic, însă  îl respecta ca  teolog, şi considera că acţiunea patriarhului Calecas a fost nedreaptă. Poate fi vazută atunci  o scenă de „viaţă bizantină” a cărei descriere îl încânta în secolul XVIII pe maliţiosul Edward Gibbon. În vreme ce Ioan Cantacuzino purta  un război civil împotriva tronului, Ana de Savoia urzeşte o conspiraţie împotriva patriarhului Calecas. În anul 1347, Ana de Savoia convoacă un sinod care îl coboară pe Ioan Calecas din funcţia supremă în biserica ortodoxă. În acelaşi an,  se negociază un armistiţiu cu Ioan Cantacuzino, ce va conduce imperiul în numele copilului Ioan al V-lea Paleologul. Grigorie Palamas a fost consacrat  episcop de Salonic. Totodată Ioan Cantacuzino a numit un palamit patriarh la Constantinopol. Această acţiune instituie o tradiţie a predominării spiritului propovăduit de Grigorie Palamas în biserica ortodoxă. Preocupat de strategia unei decuplări între puterea lumească şi puterea spirituală în Romania Orientală,  Ioan al VI-lea Cantacuzino împingea până aproape de  paroxism  politica delocalizărilor practicată de  Mihail al VIII-lea Paleologul. Ioan al VI-lea Cantacuzino menţine alianţa foarte profitabilă cu Genova, dar  angajează mercenari turci (otomani de această dată, nu selgiucizi). Înainte cu un secol, Mihail al VIII-lea Paleologul încredinţase genovezilor sarcina gestionării  strâmtorii Dardanelelor, botezată şi « canalul Sfântul Gheorghe », unde Gallipoli juca aproape acelaşi rol pentru Dardanele ca şi  cetatea Constantinopol pentru Bosfor. Bosforul se află în aşa – numita Romania interioară.  În literatura română au rămas versuri cu  descrieri ale frumuseţii sale aproape halucinante până în secolul XIX. Un sejur prelungit pe malul Bosforului, unde se plimbă, dar şi scrie mult, i-a fost facilitat lui Dimitrie Bolintineanu de familia Ion Ghica.  Găsim fragmente magnifice dintr-un   „Discurs al Bosforului”  în poezia „O noapte de vară” (publicată în 1865) :  “Pe luciul Bosfor / ce treherat  de delfini  revarsă ici şi colo torente de fosfor.”  Din  ghemul  rimelor e despletită şi fraza  psihedelică  :  “Steluţe rătăcite scânteie […] ca hora […] viselor.”. Era vorba de facto, în descrierea lui Bolintineanu,  despre fenomenul de bioluminescenţă. Fizicianul britanic Moseley,   Henry Gwyn-Jeffreys  (1887–1915),  a studiat bioluminescenţa marină în Dardanele, în cel de al doilea război mondial. Romancierul rus Konstantin Gheorghievici Paustovski (1892-1968) scrie despre aceasta în  proza lui marină.  Tînărul Moseley  a  furnizat cea mai solidă justificare experimentală pentru conceptul de număr atomic. Metoda lui Moseley va descifra  identităţile  personale, necunoscute până atunci, ale fiecăruia dintre elementele chimice chemate  generic  ‘pământurile  rare’.  Era suficient pentru a fi obţinut premiul Nobel, dacă nu murea în război. În anul 1353, un puternic cutremur de pământ distrugea zidurile de apărare ale cetăţii Gallipoli. Mercenarii osmanlâi, care au fost mereu nişte predatori  oportunişti,  ocupă cetatea. Otomanii vor schimba numele oraşului  în  Gelibolu. Aici se naşte celebrul cartograf turc   Piri Reis (1470-1554),  care trasează conturul Antarctidei înainte ca acest continent să fie re-descoperit de exploratorii moderni! A folosit Piri Reis o veche hartă  salvată din vreo bibliotecă de la Gallipoli? Nu este o întrebare retorică. Şi cine a comanditat în vechime, probabil după Nehao,  un vechi drum oceanic austral  spre Antarctida? Ce amirali  au condus atunci navigaţia, ce fel de marinari au avut puterea să  reziste  călătoriei în oceanul rece din sudul extrem? Pierderea cetăţii bizantine apărătoare  la Dardanele   provoacă în  1354 o revoltă la Constantinopol,  cetatea de pe Bosfor. Împăratul Ioan Cantacuzino este forţat atunci să facă nişte alegeri. Abdică  în  favoarea  lui Ioan al V-lea Paleologul. Craiul sârb Ştefan Duşan (născut la 1308, decedat la 1355) profită de  perioada  tulbure a transferului de putere, şi atacă atunci oraşul Constantinopol. Statul sârbesc, fondat în secolul XII, atingea apogeul pe vremea acestui Ştefan Duşan. Încă pe vremea împăratului Andronicos al  III-lea Paleologul (1328-1341), Ştefan Duşan ocupase  Macedonia nordică (unde-i şi Prilepul sau Pîrleapul care ni l-a dat pe Nicodim de la Tismana) , precum şi Albania. Profitând de  cearta între Ioan Cantacuzino şi Ioan al V-lea Paleologul, Ştefan Duşan ocupă toată Macedonia, cu excepţia Salonicului. Se proclamă  singur,  împărat al sârbilor şi al românilor din  Macedonia şi Serbia. Imperiul său cel nou, gândea Ştefan Duşan, avea nevoie de cea mai bună locaţie pentru capital. Forţele sale atacă Nova Roma, oraşul Constantinopol. Dar poseda oare Ştefan Duşan ştiinţa logistică să întreţină urbaniismul  la Constantinopol? Nicolae Iorga scrie că Mihai Viteazul a fost pus la un moment dat, prin politica sa de alianţe europene din vremea Contra Reformei care îl accepta,  în faţa alegerii de a ocupa, ori nu, cetatea Constantinopol. Viteazul se înspăimântă de sarcina ce ar fi căzut pe umerii oltenilor, obişnuiţi numai cu „cobiliţa”.  Din fericire, pe sârbii de mare cruzime ai lui Ştefan Duşan,  douăzeci de mii de călăreţi otomani,  floarea  armatei angajate mai înainte de Ioan Cantacuzino, îi alungă de lângă  Constantinopol.  În absenţa unei încoronări la  Nova Roma, Ştefan Duşan se mulţumeşte cu o  încoronare  în 1346 la  Skoplje.  Ştefan Duşan moare la 1355.  ‘Imperiul sârbilor şi românilor’ nu îi supravieţuieşte. După ce abdică  de bunăvoie, printr-o alegere dictată de un proiect personal, Ioan Cantacuzino se călugărea sub numele Ioazaf. El era deja respectat în ortodoxie drept  principala autoritate religioasă. Ioan Cantacuzino  lucrează mult ca să despartă  puterea spirituală a bisericii   ortodoxe   de fragilitatea  « imperiului »  bizantin în puterea sa temporală. Minimalistă.  Prin contrast, acţiunile întreprinse de Ioan al V-lea Paleologul în cea de a doua domnie sunt aproape haotice. Încearcă să se apropie de Occident, merge la pontiful din Roma. La  1369 acceptă profesiunea  de credinţă conformă cu dogma catolică, recunoscându-l pe papa de la Roma drept şeful întregii creştinătăţi. Dar pe drumul de întoarcere   de la Roma, împăratul Ioan al V-lea Paleologul trece prin Veneţia care aplica o politică de fiscalitate neiertătoare. Acolo, bazileul trebuia să plătească nişte datorii considerabile. Indiferenţi la  condiţia lui imperială, veneţienii îl aruncă pe bazileu  în puşcăria pentru datornici. Fiul său, viitorul împărat Manuel al II-lea  Paleologul, strânge suma cerută. Manuel al II-lea  Paleologul vine personal în Cetatea Dogilor ca să-şi elibereze tatăl. Un acord de eşalonare a plăţii restului datoriilor este semnat cu Veneţia la  anul 1371. Eliberarea de sub presiunea datoriilor nu va împiedica totuşi până la urmă căderea Bizanţului. Un text scris de bazileul Manuel al II-lea  Paleologul,  împotriva Jihadului islamic, a produs în toamna anului 2006 profundă tulburare în lumea musulmană,  atunci când o asertare a bizantinului  a fost citată pozitiv de către papa Benedict al XVI-lea. Mecanismul decuplării puterilor spirituală şi temporală în Bizanţ, un mecanism instituit de lucrarea de guvernare a lui Ioan Cantacuzino,  va funcţiona însă perfect la 1453, salvând astfel spiritualitatea romană  din Răsărit. Profesorul de filosofie Ioan Comnen de la Academia înfiinţată la iniţiativa stolnicului Constantin Cantacuzino pe lângă mănăstirea Sfântul Sava, îl compară pe acesta cu  împăratul Ioan al VI- Cantacuzino. Cred că în această comparaţie se ascunde ideea că acţiunea spirituală şi culturală a stolnicului Cantacuzino era ghidată de isihasm. În toiul înnoirii spirituale  isihaste, era prezent la Muntele Athos, martor la evenimente, călugărul macedo– român Nicodim, înrudit cu voievodul Nicolae Aexandru, fiul acelui Basarab I Întemeietorul. La un an după ce vărul său (mai îndepărtat)  Vlaicu-Vodă ajunge la domnie, călugărul Nicodim soseşte în Oltenia, unde prin învăţătura lui metodică propagă isihasmul. Vlahul Nicodim construieşte  perfect discursul religios. Cred că nu există nici cea mai mică primejdie reală  de „supradimensionare”  în  orice  viitoare hagiografie care va încerca  să analizeze „întreaga osârdie ctitoriceascã şi cărturărească”  a călugărului Nicodim,  cu mijloacele cele mai noi create de cultura universală. Şi nu există „exagerare”,  nici cea mai mică doză de  „naivitate”,  în povestirea bine ştiută că  oştile principelui Gabriel Bathori au vrut să „fure moaştele sfântului Nicodim Valahul  din cauza deosebitei preţuiri ce i-o arătau”.Lucrarea  lui Nicodim arată că transcendenţa este posibilă în această lume. Românii au adoptat imediat isihasmul, încapsulat în proverbul: „Omul sfinţeşte locul” . El se integra natural culturii ‘thematice’,  el poate fi şi caracterizare a culturii medievale româneşti. Dar  isihasmul, zicem, credem,  este şi premisă a celei mai îndrăzneţe înnoiri. Renascentismul distinct şi  modernitatea secolului XIX românesc nu ar fi fost posibile fără exerciţiul gândirii abstracte în veacuri  de isihasm. Un observator al secolului XIX românesc, Ion Ghica, remarca într-o scrisoare către Vasile Alecsandri această propensiune a românilor faţă de gândirea abstractă exactă.  Fără Nicodim şi Daniil Sihastrul, nu ar fi existat Mihai Eminescu, dar nici Politehnica din Bucureşti.  În poemul  „Memento mori”, Eminescu ne învaţă normativ  legătura  dintre fierul plugului thematic şi gândirea abstractă isihastă: „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.”  Eminescu ne reaminteşte spiritul culturii thematice, cu valori incorporate în atitudine: neîncrederea declarată faţă de Occident, şi încrederea că isihasmul poate reconstrui Romania. Titus Filipas

Academicianul Alexandru Duţu şi spiritul lui Condillac

Cred că academicianul Alexandru Duţu –care îl citează frecvent în opera lui pe Fernand Braudel–, a fost unul dintre cei mai oneşti, şi fericiţi! intelectuali români din perioada comunistă. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică:  “Un succedaneu popular pentru  Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Trebuie să amintim în mod expres faptul că academicianul Alexandru Duţu  fusese marcat în formarea sa intelectuală de  spiritul mişcării culturale ortodoxe române Rugul Aprins. Această mişcare culturală ortodoxă a demonstrat  că patriarhul  Bisericii  Ortodoxe Române,  –chiar şi în cele mai aspre condiţii politice–,  a îndeplinit funcţia de locţiitor al catedrei episcopale din Cezareea Cappadociei, aceea  de a  permite condiţiile  legăturii celei mai fertile  între gândirea filosofică şi teologie.

Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că  spiritul abatelui  francez Bonnot de Condillac  influenţase ideologic şi formarea  Partidei Naţionale a primilor liberali  români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960,  iată cum şi  comuniştii naţionalişti  români realizează importanţa educaţiei, precum  şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era   promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti  intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau  ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice  autentice.

Tot la fel,  ministrul culturii din guvernul  patronat de Charles de Gaulle, scriitorul André Malraux (1901-1976),  un simpatizant al cauzei comuniştilor şi în războiul civil din China, şi în războiul civil din Spania, şi în lupta Uniunii Sovietice împotriva lui Adolf Hitler,  demonstra totuşi  că era tensionat de Absolut  atunci când pronunţa  fraza scolastic- anselmiană: « Le XXIe siècle sera religieux ou ne sera pas. » („Secolul XXI  va fi religios ori nu va fi deloc”). Era  poate îndemnul lui Malraux la o nouă Contra Reformă. Iar mesajul lui nu era exprimat în ‚langue de bois’.  Să mai observ că ‚limbajul de lemn’ este destinat să blocheze lucrul  gramaticii generative naturale. În materie de educaţie, comuniştii francezi aveau pregătit, încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug  ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie  umplut.”-  „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este de fapt din François  Rabelais. Prin  expresia criptică : „un feu à allumer”, trebuie să înţelegem  “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica  naturală ”. Folosindu-se limbajul figurativ, acelaşi mesaj era deja înscris şi în picturile  bisericeşti  exterioare de pe volumul Moldoviţa al Marii Enciclopedii româneşti din secolul al XVI-lea.

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871 pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată  la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are  dreptate   să  caracterizeze  urmările  uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!,  a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette. În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai  propice de restaurare,  sinceră şi larg  acceptată,  a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal  foarte iubit de  popor. Aceasta pentru bunul motiv  că Henric al IV-lea  dorea ca fiecare familie franceză  să  aibă duminical o găină grasă  în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege  doar  dintr – un simplu capriciu personal. El  nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera  cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă  baniera  cu florile de crin  va fi votată  ca drapel  naţional  de către  cetăţenii  Quebec-ului modern !

Paul Langevin,  –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele–,  a fost savantul francez  care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog  francez  mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind  specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului francez Henri Wallon (1812-1904),  acela care  observa  după zdrobirea Comunei din Paris  că Republica franceză  nu avea legitimitate, şi   propunea un apendice legislativ cunoscut ca  ‘amendament Wallon’. Amendamentul  înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Acelaşi parlamentar Henri Wallon  din secolul XIX  are  şi  ideea  septenatului prezidenţial. Îl va inspira  mai târziu  pe generalul Charles de Gaulle  pentru textul instituţional la  crearea celei de a V-a  republici franceze.

În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi, trăia modest ca  profesor meditator particular  – maître libre,  pentru  citire şi  scriere, însă la înălţimea spirituală  a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră–strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942). Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil  ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană).  Bine, acum este necesar să precizăm că Henri Wallon se simţea  comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale lui Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de el, se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.  

În limba română, textul lui Henri Wallon despre psihologia formării gândirii copilului plecând de la actele sale în interacţiunea cu lumea,  va fi tradus de academicianul Alexandru Duţu. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român de astăzi se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii  veniţi de la Universitatea  din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel,   extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei  copilului mic”  de către un viitor ofiţer. Capitolul principal în ‘Psihologia copilului’ este ‘Personalitatea copilului’, ce tratează despre felurile în care infantul alege acţiunile sale. În prima parte din „Mémoires de guerre”, generalul Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă   contează extraordinar de mult felul în care combatantul  selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior  a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa.

Cu atât mai mult este necesară înţelegerea „Psihologiei copilului” în secolul XXI. Accentul exagerat  pus la noi pe  ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei  triada  „Pleşu, Liiceanu,  Noica”, a obliterat din cultura română influenţa  lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Pentru Gabriel Liiceanu, această  desconsiderare a textelor într-o Limbă Română perfectă,  ce aparţin lui Alexandru Duţu, l-a condus spre afirmaţii extreme. Citez din „Uşa interzisă”: „După  ce am  scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat „ce este viaţa”. Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca „sursă  a libertăţii noastre”. Mă  chinuisem, ce-i drept, să  înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la capătul drumului”. Din păcate, textul domnului Gabriel Liiceanu este  contagios. Găsesc pe un forum electronic (sau pe un weblog?)  în limba română un ecou la frazările sale: „Despre cum visez/  Publicat de Deea Syra la 19/02/2005. […]  Liiceanu m-a învăţat, în “Despre limită”, că eu mă compun dintr-un “eu primit” şi un “eu construit”. Tot el spune că înainte de a-mi da formă sau de a da formă la tot ce mă înconjoară,  pot-sau pot să nu fiu- în acord cu setul de limite primit şi pot să-mi construiesc viaţa în armonie sau în intim dezacord cu tot ce  mi s-a dat.” Doamne, ce ni s-a dat? întreb eu. Mărturisesc că nu ştiu, de aceea mă grăbesc să parcurg în fuga lecturii eseul  “Despre limită”.  Şi găsesc în lucrarea filosofului Liiceanu nişte fraze ce mă îndeamnă la suicid: „Determinaţiile cu care orice fiinţă  umană  porneşte la drum şi care fac parte din zestrea ei, ca „limite“ pe care nu ea le-a ales, dar dinlăuntrul cãrora se înalţă şi se exersează  propria noastră  putinţă  de alegere, au fost numite „fondul intim străin“. Noi existăm ca fiinţe libere în măsura în care rămînem să „atîrnăm“, să depindem de tot ceea ce vine de dinaintea alegerii noastre şi care în felul acesta, fără  să  ne aparţină  propriu zis,  ne constituie în chipul cel mai intim”. Cu alte cuvinte domnul Gabriel Liiceanu îmi spune  ca eu sînt o insectă, adică sînt complet determinat de „fondul intim străin“, sînt complet determinat de un ‘set de valori’ primite, şi nu pot să mă construiesc pe mine însumi decât plecând de la acel set. În contextul lumii de azi, trebuie să ascult mereu de o normare externă ce nu poate fi altfel decât una „politiceşte corectă”. Cu alte cuvinte, setul de valori corecte este impus lumii de azi de un ‘popor dominator’. Întrucât noi, românii, nu sîntem un ‘popor dominator’, este clar că „atârnăm” –zice Gabriel Liiceanu–, de ‚străini’ (este vreun cuvânt mai potrivit?). Ceva mă trimite să recitesc „Doina” lui Mihai Eminescu, de unde reţin: „Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”. Adică  nu mai poţi cunoaşte ‚setul de valori’ al propriului tău popor, ci trebuie să adopţi setul valorilor ‚poporului dominator’. Se subînţelege că atât eu, cât şi orice om  căruia i se impun prin educaţie ‘valorile politiceşte corecte’, va munci toată viaţa, chiar fără să ştie, întru sporirea puterii ‘poporului dominator’, pentru că exact aşa ceva se întâmplă atunci când respecţi şi urmezi valorile sale. Părinţii americani sunt primii care s-au conformat, şi îşi execută copiii, împuşcându-le creierii cu artileria chimică a medicamentelor inventate pentru a fi „politiceşte corecţi”.

Am văzut pe canalul TV  Discovery emisiuni unde apar părinţi inconştienţi ce declară: „Copilul meu este normal. Însă vreau ca el să fie perfect integrat în viaţa societală,  şi să exceleze”. Iar pentru aceasta îşi dopează copiii  cu droguri ce influenţează „pozitiv” metabolismul serotoninei. Numele drogurilor pe româneşte este acela de „medicamente antidepresive”. Orice copil visător, eventual un copil „melancolic” cum a fost un Blaise Pascal infantil care desena cercuri, este obligat de părintele lui american să ingurgiteze cantităţi de medicamente SSRI (Selective Serotonin Reuptake Inhibitors). Or, este un fapt medical recunoscut la ora actuală, că aceste droguri produc modificări în morfologia creierului. Unii dintre copii vor excela poate la capitolul ‘integrare societală’. Dar vor mai fi şi încăpăţînaţi ce se vor sinucide după alungarea din melancolia lor prin  medicaţia  ciclonică prescrisă de medic.

Nu cunoşteam în mod concret  până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva,  bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui  Henri Wallon despre „psihologia copilului mic”  traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român,  însărcinat de comuniştii naţionalişti cu  traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din  „Jurnalul fericirii” ţinut  de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg  de facultate cu Albert Einstein!):    „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui   Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă  adresez  (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt  capăt al  firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de  tot, numai  crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii  Slatina, călugăr de  origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar   acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare  gestul acesta de firească  smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3.  Dacă cel ce stă  la  picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr,  simplu, vorbitor înlesnit, cu privire  blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare  serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă,  dar şi cu vădită  atenţie, reflectând îndelung.  Codin Mironescu [Alexandru  Mironescu], Todiraşcu  [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile  Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi   ascultă  răpiţi şi se cunoaşte că au parte  de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii  studiază  teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da,  ăştia n-ar  pleca întristaţi de la Domnul.”  

Personalitatea academicianului Alexandru Duţu  influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o  mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a  părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu  se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982,  “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: «  … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Psihologia înseamnă, cum scria Victor Hugo, în primul rând:  „Conduite de l’homme vis-à-vis de lui-même”. Dacă  în poemul cu acelaşi  titlu, Victor Hugo simte că este absolut necesar  să amintească, poate influenţat   prea mult de spiritul modern promovat de  Montesquieu,  ipocrizia bizantină a lui   Cantemir şi Bossuet: „Le jour où du milieu des vivants il sortit ; /Ô honte ! on trouvera toujours, grand ou petit, / Un homme pour verser ces pleurs de crocodile ;/ Ce sera Cantemir, si ce n’est Chalcondyle, /Si ce n’est Karamsin, ce sera Bossuet.”  Era invocată în versuri deriva  epistemică,  într – adevăr de dimensiuni continentale, prin care  Victor Hugo îi exila, deja!, pe Dimitrie Cantemir şi pe episcopul Bossuet, departe, departe, pe continentul cunoaşterii prudenţiale, devenit de atunci „Lumea dispărută”, precum aceea căutată de Arthur Conan Doyle. Când arhitectul Ioanid  îl întreabă pe tînărul Filip, pretendent la titlul de împărat  de Romania : « -Tinere, ai citit cărţi de istorie ? Care e cartea cea mai importantă pe care ai studiat – o ? », primeşte răspunsul care îl uluieşte : “Discours sur l’histoire universelle de Bossuet.” Dar măsura  efortului  cerut pentru a înainta  « contra curentului » pe cascada  înaltă şi violentă care se scurge  pe tepuiul Kaieteur nu mi se pare a fi  o scuză suficientă pentru lenea mintală. Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient numai sursele de armonie pentru individul uman, într-un text ce aminteşte pagini din  „Logica rezonanţei” a lui Ştefan  Odobleja: „Ritmurile  scandează  activitatea noastră  psihică, marchează momentul  propice   unei  diversiuni  fortuite,  unei  asociaţii  oportune,  unui ocol  necesar,   unei schimbări a punctului de  vedere,  unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile  diferă de la un individ la altul. Ele  diferă de asemenea cu vîrsta.”  Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile  sunt una dintre  cauzele ce îl  sustrag acţiunii obiectului,  favorizând   distracţiile sale.  În  activitatea sa,   influenţele  succesive au predominanţă  asupra  scopurilor….În oricare moment, activitatea  senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între  incitaţiile  organice interne, şi  cele exterioare, obiective.”  Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon  constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă  palatabilă şi convenientă  atât  la psihanaliza occidentală, .cât şi la psihologia hedonică pe  care se bazează logica „agentului raţional” din economia  de piaţă liberă.  Psihanaliza occidentală era supărătoare şi pentru că ea se construieşte ca “discurs despre discursul pacientului”. Jacques Lacan spunea chiar că nu există „l’Inconscient”– „Inconştientul”  ca stare de fapt, în exteriorul  acestei analize. Asertare de mare profunzime, ce îl  atrage pe Henri  Wallon  către  un anumit grad de   reconsiderare pozitivă a psihanalizei;  totuşi pentru el   Condillac va rămâne  totdeauna infinit mai important decât Sigmund Freud.  Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu părintele Ilie Cleopa (1912-1998).  Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români. Fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă  la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare. Spiritul cărţii ‚De la act la gândire’ este apropiat de spiritul Instrumentalismului pragmatic american. Numai datorită lecturii cărţii ‚De la act la gândire’  am putut imediat înţelege  Instrumentalismul  lui John Dewey  care completează Pragmatismul american, dar este tot atât de apropiat spiritului culturii româneşti.  Dacă anii,  şapte la număr,  deschiderii culturale a Primăverii Bucureştilor ar fi continuat, fără îndoială că Instrumentalismul ar fi fost integrat culturii noastre tehnico- productive, şi revoluţia industrială ar fi triumfat în România.  Dar, în mod neaşteptat, FMI -ul aprobă, iar Banca Mondială acordă sume exorbitante regimului Nicolae Ceauşescu pentru blocarea revoluţiei tehnico –ştiinţifice din România,  o revoluţie corectă, în spiritul raţionalităţii instrumentale. Însăşi apariţia cărţii comunistului  francez Henri Wallon într-o vitrină pariziană la 1942 ca  noutate editorială absolută era ceva  neobişnuit. Opera psihanalitică a  lui  Sigmund Freud  producea în cultura secolului XX   dihotomia majoră între ‚fiducial’ şi ‚falic’. Henri Wallon şi Jacques Lacan preferă să rămână pe drumul fiducial, pavat cu ‘legile  fatale’. Cartea lui Henri Wallon fusese  favorizată de autorităţile germane  de ocupaţie pentru că germanii cunoşteau opoziţia sa  la ideile lui Sigmund Freud, şi pentru că vroiau  să arate ostentativ cu acea expoziţie de cărţi noi: „Iată, aceasta e  calea intelectuală demnă de urmat!”. Peste două decenii, marcată de ritmuri ascunse, la fel de neobişnuită a fost alegerea traducătorului cărţii lui Henri Wallon de către comuniştii naţionalişti români.  Cărturarul  selectat într-un mod special de comuniştii români care deţineau deja puterea efectivă în România, învingându-i,  –temporar, doar până în decembrie 1989–,  pe comuniştii internaţionalişti instalaţi la 1944 de tancurile sovietice,  provenea din cercurile de laici care studiau la modul cel mai temeinic cu putinţă teologia ortodoxă,  însă  nu pentru a o combate, ci pentru a crede în ea.  Traducerea  românească  oferită  nouă  de cărturarul Alexandru Duţu, îndrumat spiritual de părintele Cleopa,  este tot atâta de bogată în sensuri ca şi originalul cărţii în Limba Franceză. Pe pagina de titlu a cărţii lui  Wallon  era  precizat în mod expres:  „Lucrarea a apărut sub îngrijirea prof.dr. Stanciu Stoian, membru corespondent al Academiei R.P.R.” Înainte de venirea comuniştilor la putere, Stanciu Stoian fusese învăţător, avea chiar o carte publicată în seria „Cunoştinţe folositoare” despre învăţătorul Ion Creangă. Seria „Cunoştinţe folositoare” era editată în spiritul ideologic primar, oferind texte foarte utile pentru îndoctrinarea ‚dăscălimii’ în direcţia apărării intereselor pur româneşti. Dacă privim la ea „politiceşte corect”, trebuie să spunem că era aproape  îndoctrinare pentru Romania Neoacquistica, o îndoctrinare  certamente anti-voltairiană. După venirea comuniştilor în fruntea ţării, Stanciu Stoian se ocupă simultan de Pedagogie şi de ‚Culte’. Se pot spune oricât de multe lucruri foarte rele şi negative despre activitatea de atunci a lui Stanciu Stoian, însă alegerea pe care a făcut-o pentru a fi traducătorul  cărţii lui Henri Wallon a fost providenţială.  În varianta lui Alexandru Duţu este un text de psihologie pe româneşte frumos, dificil, tulburător.  Aş spune că se încadrează în spiritul seriei „Cunoştinţe folositoare”. Nu se poate nega faptul că naţionaliştii comunişti români au favorizat şi chiar încurajat reflecţia, dar nu depindea totul numai de ei! Textele din Epoca Luminilor  scrise de abatele Condillac pentru educaţia Micului Prinţ (Infantele de Parma) conţin  reprezentări ontologice şi pentru psihologie, şi pentru introducere în doctrina economică neoclasică. Astfel, ele devin  texte esenţiale şi pentru educaţia Micului Capitalist din Noua Economie. Unde  arta identificării  şi definirii valorii   economice (să reamintim, sunt tot atâtea doctrine economice distincte câte definiţii ale valorii economice există!),  psihologia alegerilor individuale şi psihologia grupurilor  de oameni organizaţi în comunităţi epistemice ce lucrează sinergic la economia de piaţă sunt  abilităţi esenţiale pentru succesul durabil. 

Este bizar că în Wikipedia, sursa numărul 1 a informaţiilor despre academicianul Alexandru Duţu este un scurt necrolog, –ce acoperă maximum o pagină–, scris de americanul Keith Hitchins. Faptul că profesorul Keith Hitchins răstălmăceşte istoria noastră, este chiar dezinformant prin omiterea unor elemente esenţiale despre istoria noastră (vezi „Românii 1774-1866”, traducerea originalului în limba engleză The Romanians, 1774–1866, New York), este arătat şi de circumstanţa că textul  despre Alexandru Duţu a fost publicat într-o revistă de studii slavice!  Titus Filipas

Natura culturală a timpului

« Few discoveries are more irritating than those which expose the pedigree of ideas. »

Lordul Acton

Revitalizarea catolicismului prin Vulgata, injecţie în Occidentul Europei  a învăţăturilor unui Sfânt Ierarh din biserica orientală care  modelează  spiritual traducerea latinizantă a Bibliei, reuşea  mai mult decât lansarea intelectuală  a Contra Reformei. În  secolul XVI al erei creştine, Vulgata  cea veche a călugărului Ieronim  modifică  natura culturală a timpului din Europa occidentală. În locul Renaşterii  cu accentul pus  pe artele vizuale,  o Renaştere când  Divina Commedia era considerată operă ştiinţifică  nu operă literară,  după Cinquecento vine un secol al marilor descoperiri ştiinţifice. Aducând intensitatea noutăţii cognoscente şi speranţe  de optimum care nu vor fi depăşite  în vreunul din veacurile următoare.  Contra Reforma punea un accent deosebit pe acurateţe. În dedicaţia la cartea De revolutionibus orbium coelestium – Despre mişcarea orbitală a corpurilor cereşti  (tipărită în anul 1543),  Nicolae Copernic menţionează necesitatea unei reforme a calendarului iulian. Legislaţia calendaristică a fost propusă lumii din jurul Mediteranei de către dictatorul quintesenţial Iulius Cezar, la sfaturile astronomului egiptean Sosigenius. Calendarul iulian defineşte o divizare astronomică  a  timpului  calendaristic, anul calendaristic iulian măsurând  365 de zile şi încă  un  sfert de zi medie. O zi care ne este dată de  soare, de măsurarea umbrei pe care o lasă un obiect luminat, iar nu de trecerea stelelor peste linia meridianului dintr –un loc geografic. Ultimul proces de modernizare a calendarului iulian a fost întreprins de călugărul scit Dionisie Exiguus (470 – 544, fiecare dintre aceste două date trecute aici, a naşterii  şi a morţii,  este afectată de incertitudini istorice). Singurul text biografic succinct dar complet  credibil despre  Dionisie cel Mic ori Exiguus a fost scris de Cassiodor, secretar al gotului ‘socii’ – alizat Teodoric,  care din cetatea Ravenna guverna cu înţelepciune peninsula italică. Ameliorarea adusă de călugarul scit Dionisie cel Mic calendarului iulian se referă numai la o gradare*. Pe rigla timpului, civilizaţia este separată în două zone : timpul necreştin, înainte de naşterea  Mântuitorului nostru Iisus Christos, şi timpul creştin, unde fiecare an calendaristic este considerat a fi an al erei creştine, sau an al Domnului,  numărul anului fiind urmat de notaţia  AD, iniţialele  sintagmei  Anno Domini. Dionisie cel Mic mai adăuga un tabel cu datele sărbătorii zilei de Paşte din fiece an calendaristic iulian. Această dată a sărbătorii  pascale se precizează cu ajutorul calendarului selenar:  prima Duminică  urmând primei faze de Lună  plină care soseşte după echinocţiul de primăvară. Dar pe termen lung,  problema se complică din cauza fenomenului astronomic al precesiei echinocţiilor. Acurateţea tabelelor lui Dionisie cel Mic pentru  data pascală fiind pierdută din cauza unui fenomen astronomic ştiut de la Hipparc, dar şi din pricină că anul real diferă de anul convenţional iulian, era necesară reforma calendaristică. Este finalizată în anul 1582. De către mişcarea intelectuală  afiliată Contra Reformei. Dar nu a fost acesta singurul  succes ştiinţific al Contra Reformei.    Prin făţişa  îmbrăţişare  spirituală  a  Vulgatei   creată  în spiritul teologic din  Romania Orientală, Contra Reforma are  meritul  că stârneşte intelectualilor din Europa Occidentală interesul pentru  texte  din  Romania Orientală create în epoca de civilizaţie a excelenţei din  secolele IV, V, VI.  Ochiul omului postmodern  care îmbrăţişează spiritul  Contra Reformei este focalizat mai ales  pe ‘Discorsi e Dimostrazioni Matematiche, intorno a due nuove scienze’ (Discursuri şi demonstraţii matematice despre două ştiinţe noi),  unde Galileo Galilei (1564 – 1642)   prezenta ‘o ştiinţă  foarte nouă  care tratează  un subiect foarte vechi’. Acest subiect,  – noi îl numim acum Dinamica–,  era tratat pe cale corectă de Galileo. Dar prima indicaţie a direcţiei pentru Galileo Galilei era un  subiect teologic. Subiect  de ‘teologie negativă’, spunem anticipând un pic explicaţia. În secolul IV al erei creştine, Părinţii Cappadocieni ai bisericii universale  înfăptuiau o remarcabilă  exegeză  a Sfintei Scripturi, bazându -se pe ideile filosofiei greceşti. Aceşti Părinţi Cappadocieni erau Sfântul Vasile cel Mare (ca. 330 – 379 A.D), Sfântul Grigore Teologul  (329-389) care a influenţat  nemijlocit şi  mijlocit Vulgata,  precum şi Sfântul Grigore de  Nyssa (c. 330-c. 395), fondatorul antropologiei moderne.  Folosind mijloace filosofice bine stabilite până la acel moment al culturii, Părinţii Cappadocieni  reuşiră o reconciliere logică între doctrina Sfintei Treimi şi concepţia dogmatică  a divinităţii monoteiste ca Unul Absolut. Doctrina Părinţilor  Cappadocieni despre Sfânta Treime a fost condensat exprimată în limba latină de către filosofii religioşi ai secolului XIII de la  Chartres, France, prin formulele alternative şi echivalente  Unitas Trinitate  şi   Trinitas Unitate.  Spre disperarea filosofilor analitici de astăzi, teologii cappadocieni au folosit definiţia negativă  a conceptului de Absolut.  Astfel, Părinţii Cappadocieni  au iniţiat o cale apofatică  a  discursului  teologic sau ‘via negativa’.  Acest tip de discurs mai este numit ‘teologie negativă’. Pot fi identificate  stadii mijlocii la  trecerea acestei tradiţii apofatice sau ‘teologii  negative’  din Biserica Orientală în  Biserica Occidentală.  Prima fază este marcată prin existenţa unui teolog şi filosof anonim din Biserica Orientală a secolului V, foarte probabil un călugăr scit care este cunoscut sub pseudonimul Pseudo-Dionisie Areopagitul, un pseudonim acordat de posteritatea recunoscătoare.  Unii filosofi occidentali  îl consideră pe altminteri anonimul călugăr scit a fi ‚părintele teologiei negative’.  Pe mai multe căi, scrierile sale ajungeau în Occident. Prima dată o parte din scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  ajung la Roma în secolul VII. Nu se ştie dacă  au fost traduse atunci din elineşte în latină. Probabil că  nu. Apoi, în secolul IX, doi dintre împăraţii dinastiei bizantine pre- Macedonene trimit manuscrisele greceşti ale lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  împăraţilor occidentali ai dinastiei carolingiene. Exista convingerea că Sfântul Martir Denis  al Parisului, Dionisie Areopagitul  amintit în Faptele Sfântului Apostol Pavel,  şi teologul Pseudo-Dionisie Areopagitul  erau una şi aceeaşi persoană.  Abia Pierre Abélard (1079–1142) va distinge personajele. Cei doi bazilei care vor trimite în Occident manuscrisele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  au fost Mihail al II-lea Amorianul  (820-829),  şi  Mihail al III-lea Amorianul (842-867).  De ce s -au întâmplat toate aceste bizare expedieri de cărţi în timpul medieval ? Pentru că bazileul Mihail al II-lea Amorianul  reflectase profund impresionat de o cerere a califului mutazilit Al Ma’mun ibn Harun din Bagdad. Acesta îi solicita să accepte în marile biblioteci ale Romaniei Orientale copişti arabi pe hârtie ai cărţilor de ştiinţă şi filosofie greceşti scrise pe suport de  pergament. Ştiind despre mai vechea legătură epistolară a lui Charlemagne cu Harun al Rashid,  Mihail al II-lea Amorianul  trimite urmaşilor carolingieni copii ale cărţilor solicitate de urmaşul lui Harun. În Occident a existat o primă traducere nereuşită  din  elineşte în latineşte, apoi s -a impus o traducere fericită,  realizată  la Academia Palatină de  călugărul de origine irlandeză Ioan Scotus Eriugena (ca. 815–877). De atunci, scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul  traduse pe latineşte se cheamă Corpus Areopagiticum.  Acest profund gânditor şi extraordinar om de duh,  care a fost Ioan Scotus Eriugena, rămâne de asemenea cunoscut ca fiind primul adept al teologiei negative în Biserica Occidentală. Însă cel mai remarcabil reprezentant al teologiei negative în Biserica Occidentală a fost  cardinalul  Nicolae din  Cusa (1401– 1464).  Cardinalul Nicolae din  Cusa sau Nicolaus Cusanus a exemplificat modul de gândire în ‚via negativa’ considerând cazul unei bile perfecte de  marmoră mişcându -se pe o masă orizontală plană,  infinit de netedă. Nicolaus Cusanus a asertat că în absenţa oricărei influenţe din partea altor corpuri, ce sunt pur şi simplu absente într -o abordare conceptuală  ‚via negativa’, această bilă de marmoră trebuie să se mişte indefinit pe o linie dreaptă  şi cu o viteză constantă. Galileo Galilei ştia prea bine despre acele scrieri ale lui Nicolaus Cusanus, le citise şi reflectase profund asupra conţinutului textelor. Galileo Galilei a incorporat  aserţiunea aparţinând  lui  Nicolae din Cusa,  cardinalul, în formularea principiului inerţiei. Există deci o cale de gândire care conduce de la Părinţii Cappadocieni ai bisericii,   la Galileo Galilei şi  la fundamentele teoretice ale lumii  moderne. De altminteri chiar Sfântul Ierarh Vasile cel Mare punea bazele conceptelor fizice moderne de spaţiu şi timp care vor fi utilizate apoi de Albert Einstein într -o abordare conceptuală descendentă sau top- down approach, în ‚top’ fiind ideile filosofului cappadocian Vasile cel Mare despre spaţiu şi timp.Titus Filipas

*Această gradare presupune implicit că Dionisie cel Mic a inventat Zero-ul înaintea indienilor sau arabilor.