Posts Tagged ‘1968’

„Cum câştigă cei slabi, războaiele”

iulie 3, 2015

În cartea sa din 2005, „Cum câştigă cei slabi, războaiele” (Cambridge University Press), Ivan Arreguin-Toft invoca drept explicaţie conceptul de conflict asimetric. Dar văd că Arreguin-Toft nu aminteşte deloc rolul jucat de ideologie în rezultatul războiului SUA-Vietnam. În 1968, prima parte din an, când urmam şcoala de ofiţeri de rezervă din Bacău, profesorul de instrucţie tactică, locotenent-colonelul Băisan, ne-a revelat câteva detalii ale rolului jucat de colaborarea între ideologiiile militare din România şi Vietnam în câştigarea acelui război. Amândouă ideologiile naţionale erau variante ale Ideologiei primare (dar în Vietnam, generalul Giap a predominat faţă de interpretarea ideologică a liderului comunist Ho Shi Min). În august 1968, URSS şi câţiva sateliţi obedienţi au atacat Cehoslovacia, dar n-au îndrăznit să atace România ! Rezultatul conflictului între Vietnam si SUA era vizibil. Tacticienii ruşi/sovietici chiar au acordat forţă reală ideologiei naţionalismului românesc ! Ce s-a întâmplat în decembrie 1989, pentru ce a cedat atunci România atât de uşor ? Cred că de vină a fost revoluţia culturală ghidată de belakunism, care a slăbit sentimentul naţional românesc. Alegerea recentă de la SIE ne arată că o situaţie similară se întâmplă şi acum. Căci o ţară, în care serviciile secrete sunt controlate de alogeni, certamente n-are viitor.
Titus Filipas

Reclame

Demonstraţia de cauzalitate contra vaccinării cu Gardasil

noiembrie 30, 2008

Sec intitulată „Prezentarea lucrărilor ştiinţifice – metodologia activităţii autorului”, în 1968 apărea la Editura Ştiinţifică din Bucureşti o carte (scrisă de Barbu B. Berceanu şi Iulian Panaitescu) care incontestabil nu a fost un best-seller.  La pagina 27 se găsea începutul paragrafului 2.3, Elaborarea şi formularea ipotezelor”, iar la pagina 31, titlul „Interpretarea rezultatelor” (experimentale n.n.) anunţa paragraful 2.5. Ceea ce scria acolo este  şi acum relevant pentru  necesara interpretare ponderată, ştiinţifică, a campaniei virulente, grăbite, pernicioase, de vaccinare a fetiţelor românce cu Gardasil,  grăbind pentru ele începerea debordantă a vieţii sexuale şi inducând incapacitatea de a deveni mame.

În ce măsură vaccinarea cu Gardasil are o bază ştiinţifică fără dubii, în ce grad poate invoca în sprijin certitudinea raţionamentului de cauzalitate lipsit de confuzii, cu impecabile demonstraţii prin necesitate şi suficienţă?

Să recurgem la textul din cartea românească. La pagina 36, Barbu B. Berceanu şi Iulian Panaitescu scriau în 1968 :

“În interpretarea datelor furnizate de experienţă, în vederea stabilirii legăturilor cauzale, sunt folosite metode variate. Dintre acestea, cinci metode de bază, stabilite încă de John Stuart Mill (1806-1873), sunt utilizate şi astăzi, sub o formă mai mult sau mai puţin explicită, în toate ştiinţele experimentale.  Iată-le:

  1. Metoda concordanţei […] ”
  2. Metoda diferenţei […]
  3. Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei […]
  4. Metoda variaţiilor concomitente […]
  5. Metoda reziduurilor […]”

Nu am copiat de acolo şi enunţurile. Ele pot fi găsite, pe englezeşte, în mai multe surse, de exemplu în documentul cu valoare educaţională http://polisci.berkeley.edu/courses/coursepages/Spring2005/ps3/0421%20nesssuff.pdf .

Să mai reamintesc că John Stuart Mill era atent studiat în universităţile din România Mare (România din perioada interbelică). Excepţie făcea studentul comunist Manea Mănescu, tovarăş de luptă încă de pe atunci cu Nicolae Ceauşescu. Pentru infatuarea lui stupidă şi înclinaţia spre delaţiune, Manea Mănescu a primit o pereche de palme peste obraji de la un student sorocean (altminteri „miel blând”) la Drept şi Academia Comercială în Bucureşti.

Ideile lui John Stuart Mill erau folosite atât în investigaţii medicale (vezi cazul Nicolae Paulescu, felul cum acesta a folosit principiile de cauzalitate pentru descoperirea insulinei), cât şi  în studii economice şi de asemenea în analizele manageriale. Fireşte, nu s-ar putea aserta peremptoriu că în România de atunci chiar se dezvoltase o autentică mişcare culturală de mase intitulată „Aplicarea ideilor lui John Stuart Mill”. Dar unii dintre intelectualii formaţi în acel spirit vor supravieţui în poziţii manageriale puternice în perioada comunismului. Dramaturgul Aurel Baranga a folosit un asemenea model foarte real pentru a crea personajul principal din piesa Mielul turbat. Un aspect pe care Aurel Baranga nu îl relevă în piesă, –poate  nu îl ştia, l-am aflat şi eu abia în anii din urmă–, este faptul că acel maestru român al managementului  ajustase cadrul normativ al economiei comuniste astfel ca mama doamnei Marie-Rose Mociorniţă să fie plătită pentru lucrările de artă meşteşugărească prin care asigura subzistenţa familiei Mociorniţă (aici este vorba despre familia lui “Mociorniţă cel mare) în anii Teroarei împotriva capitaliştilor. (Pe la 1960, profesorul de istorie Piscati de la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova ne explica edificarea capitalismului în România prin exemplul “întreprinderilor Mociorniţă”.)

Revenind la discuţiile prezente despre cauzalitate, să amintesc că recent am fost neplăcut surprins de impertinenţa şi infatuarea ignară dovedite de un înalt funcţionar guvernamental de astăzi!, anume dr. Cristina Vladu, aflată pe funcţia de Director General Adjunct la Direcţia Generală Politici, Strategii şi Managementul Calităţii în Sănătate (Ministerul Sănătăţii), în “argumentele” cu profesorul universitar dr. Pavel Chirilă, la o emisiune “Interviurile Europa FM” moderată de Marian Voicu. Deşi în general a dovedit aproape mereu că el este un excelent profesionist din mass media, de data aceasta domnul Marian Voicu a fost incapabil să îl sprijine pe doctorul Pavel Chirilă prin revelarea aspectelor de cauzalitate, necesitate şi suficienţă din demersul său. Ar fi fost util pentru domnul Marian Voicu şi ascultătorii săi dacă domnia sa ar fi revenit integral la tradiţia intelectuală românească, tradiţie în mod expres anticomunistă dacă ne referim la perioada România Mare, de recunoaştere şi respect faţă de John Stuart Mill. Pentru că filosofia lui de lucru este valabilă încă şi eficientă.  În schimb mi s-a părut a fi mai mult decât o gravă carenţă profesională şi deontologică persiflarea permanent la care un Director General Adjunct la Direcţia Generală Politici, Strategii şi Managementul Calităţii în Sănătate (Ministerul Sănătăţii), în speţă doamna dr. Cristina Vladu, l-a supus pe universitarul Pavel Chirilă. Care dovedea necesara  onestitate intelectuală. Chiar dacă universitarul nu amintea în mod expres şi numele lui John Stuart Mill, pentru mine era totuşi evident faptul că profesorul Pavel Chirilă recurgea direct la metodologia de cauzalitate statuată încă din veacul XIX de către cunoscutul reprezentant şi continuator al iluminismului scoţian fără hiatus, un iluminism fără “deconstrucţia revoluţionară” impusă iluminismului francez. Reamintim că iluminismul scoţian a influenţat şi funcţionarea societăţii ieşene Junimea.

Subliniez că domnul profesor universitar doctor Pavel Chirilă a venit cu o serie de argumente bine construite, argumente extrem de pertinente, pentru a pune sub semnul întrebării cinstite excesiva grabă a politicului aflat acum la putere de a implementa vaccinarea cu Gardasil, deşi  concluziile finale vor fi expuse de către grupul de experimentatori abia în iunie 2009. Cel de al doilea argument pertinent al profesorului universitar doctor Pavel Chirilă se referă la faptul că nu au fost făcute decât nişte extrapolări extreme de dubioase cum că un vaccin făcut unor fetiţe la  vârsta  de 9 ani protejează efectiv contra formei de cancer de col uterin care înregistrează un peak la femei mature în care înregistrază un  peak (vîrf sau maxim de manifestare) abia la femei mature aflate la vârsta  de 50 de  ani! Puteţi citi mai multe în excelentul interviu realizat de jurnalista Oana Antonescu, aici http://www.jurnalul.ro/articole/139531/prof.-dr-pavel-chirila:suntem-rezervati-in-privinta-vaccinului-care-previne-cancerul-de-col . În fine, ceea ce scrie ziaristul Victor Roncea la adresa URL http://victor-roncea.blogspot.com/2008/11/vaccinul-anti-cancer-bun-sau-ru-pentru.html , anume: “Punerea pe acelaşi plan a vaccinurilor care previn bolile copilăriei cu un vaccin ce se presupune că ar preveni o boală care apare doar după începerea vieţii sexuale (mai ales în condiţii de libertinaj), denotă o grabă nejustificată, de neînţeles pentru cei preocupaţi cu adevărat de soarta copiilor noştri, cu atât mai mult cu cât nu au fost comunicate şi informaţiile privitoare la efectele nocive.”, mi se pare de asemenea că se înscrie pe calea abordării corecte a noţiunii de cauzalitate.

Titus Filipas

Vasile Paraschiv în anii 1946 şi 1968

septembrie 28, 2008

A existat, incontestabil, o manipulare sovietică în România anilor 1946 şi 1968, vezi un studiu de caz  aici: http://www.ziua.ro/display.php?data=2008-09-27&id=243279 . Vasile Paraschiv a avut roluri de jucat, în folosul sovieticilor, şi în  1946 şi în 1968. Numai că jigodia care poartă pe nedrept titlul de “dizident anticomunist” este acum floare dalbă. Se uită responsabilitatea  muncitorului Vasile Paraschiv la instaurarea reprimării comuniste în România. Titlul unei cărţi publicate de Vasile Paraschiv la Editura Polirom era : “Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist”. Cartea a fost bine primită de public. Iată un comentariu scris de domnul Adrian Neculau, în periodicul X din februarie 2006: “Am auzit mai demult de muncitorul Vasile Paraschiv şi de obsesia lui de a milita pe căi legale, în statul totalitarist comunist, pentru o organizaţie sindicală autentică, care să apere drepturile muncitorilor, să nu fie o curea de transmisie pentru partid.” Cum se poate explica obsesia tovarăşului Vasile Paraschiv de a milita pe căi legale în statul totalitarist comunist ? Citim o explicaţie în ziarul Y : “Vasile Paraschiv s-a înscris în PCR în 1946 din convingere.” Articolul respectiv nu elaborează intensitatea ori moralitatea convingerii, nici nu insistă pe timing-ul înscrierii lui Vasile Paraschiv în partidul comuniştilor din România la anul 1946. Să explicăm noi. Folosim informaţii publicate pe situl Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aici intâlnim şi citatul: “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie. (Ana Blandiana)”  . Foarte frumos zis. Anul 1946 a înregistrat legitimarea de jure prin alegeri libere a victoriei comuniştilor internaţionalişti asupra României, sprijiniţi de cozile de topor din România, o victorie deja obţinută de facto la 6 martie 1945 de către comuniştii internaţionalişti veniţi în România pe tancuri sovietice. “Alegerile din 19 noiembrie 1946 au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă”, scrie pe situl mai sus amintit. Ceea ce este perfect adevărat. Dar, mai departe, vocea memoriei, în care doamna Ana Blandiana ne spune să avem încredere, păcătuieşte printr-o minciună prin omisiune. Să redăm mai întâi pasajul: “Un aparat administrativ agresiv, dublat de Armata Roşie, a fost mobilizat pentru a promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica opoziţia să-şi organizeze o campanie eficientă.” Lipseşte aici ceva extrem de important. Să deschidem, ca pe o cutie de conserve, şi fraza următoare: “Poliţia şi alte oficialităţi au împiedicat distribuirea ziarelor de opoziţie şi a materialelor de propagandă  ale acesteia”. Nu am redat până aici decât prima parte a frazei. Nici măcar până acum, situl patronat de doamna Ana Blandiana nu spune nimic despre chestia principală, care nu avea legătura cu administraţia, cu Armata Roşie, ori cu poliţia: mardeiaşii electorali comunişti, echipele de tineri muncitori care cooperau activ, chiar pro-activ, cu Armata Roşie. Este drept, mai departe fraza pune o enigmă într-un văl atunci când spune: “echipe speciale au spart adunarile national-taranistilor si liberalilor”. Ei bine, acele echipe speciale nu erau formate din terorişti arabi desantaţi din elicoptere, ci erau tineri muncitori îmbarcaţi în camioane care circulau cu mare viteză prin localităţile şi pe drumurile României. Cine plătea benzina? Ruşii? Nu cred. Oficialităţile româneşti? Probabil.  Însă care a fost forul cel mai înalt care încuviinţa hotărârile ce vor stabili soarta Europei de Est şi a României pentru o jumătate de veac ? Americanii, care plătiseră  complet până şi instruirea, echiparea şi hrănirea diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan. Este păcat că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei trece sub tăcere aceste aspecte esenţiale în instaurarea regimului comunist în România. Din acele “echipe speciale”, –ador eufemismele!–, făcea parte şi Vasile Paraschiv care intrase în partid la vîrsta de doar 18 ani, în 1946. Tovarăşul Vasile Paraschiv avea suficiente amintiri personale să scrie o carte cel puţin la fel de veridică precum aceea prezentată mai sus, dar purtând de astă dată titlul: “Terorismul politic organizat de statul comunist pentru care am luptat si eu”. În autoritatea sa de mardeiaş electoral comunist, Vasile Paraschiv a contribuit cu muşchii lui de om tînăr la mânuirea bâtei de cealaltă parte. Mult mai târziu –din păcate–, Vasile Paraschiv a primit şi el nişte bâte. Efect de boomerang, s-ar putea chema aceasta. Ori răsplata, ce bine ar fi fost! pentru ceea ce făcuse pe vremuri. Şi nu i-a plăcut. Există un lanţ cauzal uşor detectabil. Vasile Paraschiv nu a fost bătut de cărturarii protocronişti români, aşa cum minte Raportul Tismăneanu. Vasile Paraschiv a suferit numai rigorile unei reglări de conturi de la inşi din gaşca al cărei membru fondator a fost. Tocmai acţiunea unora ca Vasile Paraschiv în 1946 a ajutat punerea pe roate a instituţiei de represiune Securitatea.

Titus Filipas

Există „succesul politicii prezidenţiale”? *

iulie 16, 2008

Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă  de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic  românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam :

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al “dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.

Celălalt atelaj, să-i spunem al “republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că “monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ’standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.

Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza “Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În “Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : “Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ‘89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : “Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.

Titus Filipas

*am reactualizat acest post, pentru că tag –ul Radu Chesaru nu îl mai prinde

Amuzant acest Tom Gallagher!

iunie 5, 2008

Citesc în ziarul România liberă din  19 Mai 2008, articolul domnului Tom Gallagher, chiar aici http://www.romanialibera.ro/a124889/lumea-pierduta-a-epocii-68.html .

În general din toate articolele semnate de Tom Gallagher, răzbate confidenţa suficientă că autorul frazelor  înţelege deplin complexa realitate românească. Şi din înţelepciunea lui, foarte generos, dă  românilor  fărâmituri despre România. Evident,  Tom Gallagher a venit în România cu un bagaj cultural câştigat din Marea Britanie la şcoală, iar eu am achiziţionat cultura numai citind din cioturi de cărţi interzise, fără coperţi şi fără primele pagini, pentru a nu putea fi identificate la percheziţii.

Atunci când Tom Gallagher aplică acele şabloane culturale  peste realitatea concretă din România, în general ele nu sunt deloc off topic, pentru că România era, şi este,  ţară profund integrată în cultura europeană. De exemplu, eu şi alţi cititori am putut să apreciem felul iscusit în care domnia  sa, Tom Gallagher,  aplică şabloanele culturale care îndeobşte se spun despre Art Nouveau, în comentariile sale privind arhitectura vechiului oraş Brăila.  

Totuşi, în  articolul  Lumea pierdută a epocii ’68, nu pot să nu remarc incongruenţa flagrantă dintre  textul lui Tom Gallagher, pe de o parte,  şi realitatea românească din anul 1968, pe de altă parte.

De exemplu, atunci când profesorul universitar  din Marea Britanie, Tom Gallagher, vorbeşte românilor despe paleta evenimentelor anului 1968, domnia sa uită complet, şi total regretabil,  să spună românilor  tineri că anul evenimentelor notabile  începea cu marea ofensivă Tet a comuniştilor din Vietnam. 

Iar ofensiva aceea a fost extrem de costisitoare. Atunci URSS a forţat România, şi alte ţări socialiste, să contribuie cu sume enorme! La indicaţiile lui Nicolae Ceauşescu, ofiţerilor români de rang decizional li s -a făcut o informare onestă despre acele costuri. Au fost invitaţi la acea informare şi unii profesori de la şcolile de ofiţeri. Eu mă găseam atunci, după terminarea facultăţii de fizică, la cea mai dură şcoala de ofiţeri de rezervă din România. Lectorul nostru de la instrucţia tactică, un locotenent -colonel extrem de inteligent, ne- a prezentat succinct şi clar acele informaţii despre succesul de necontestat al ofensivei Tet,  bineînţeles  la  o lecţie despre tactica războiului din Vietnam. Eram TTR- ist, şi am fost liberat exact înaintea invaziei sovietice de la Praga. Ce se întâmplase atunci în fostul stat socialist Cehoslovacia ?

Praga nu se răsculase de fapt  pentru principia, ci din acele veşnice motive pecuniare care ne macină pe toţi oamenii simpli. Cetăţenii cehi, dacă nu şi cetăţenii slovaci, cred că şi ei, sunt extrem de sensibili şi  acum la toate chestiunile pecuniare, vezi recentul articol foarte edificator  la adresa  http://www.guardian.co.uk/travel/2008/jun/05/croatia.czechrepublic .

URSS a intervenit în august 1968  la Praga alături de contingente  simbolice  ale armatelor din câteva ţări socialiste. Dar  nu au intervenit atunci deloc trupe,  sau măcar simbolici  ofiţeri de Stat Major,  din România.

Cetăţenii din Bucureşti, marea majoritate funciarmente anti-comunişti, s-au adunat spontan şi sincer în faţa clădirii Comitetului Central al partidului unic. Însă repet, puţini erau comunişti. Toţi, exceptând spionii sovietici,  erau  naţionalişti români, unii dintre ei legionari, PNL- işti, PNŢ- işti  eliberaţi în anul 1964 din puşcăriile comuniste,  cerând plini de speranţe clarificări de la Nicolae Ceauşescu.

Liderul comunist  român va anunţa  politica desprinderii de URSS. Dintre toţi comuniştii români, numai Vasile Paraschiv s-a opus. Îndrăcitul mardeiaş electoral comunist de la alegerile din  anul 1946,  ce bătuse atunci cu sete liberali şi ţărănişti, şi-a depus imediat carnetul de partid după celebrul discurs pronunţat de Nicolae Ceauşescu în august 1968.  Dar iată că acum, acel Vasile Paraschiv a fost declarat erou anti-comunist!

Ar fi poate amuzant, de n- ar avea uitări interesate şi sinistre, acest britanic Tom Gallagher!

Titus Filipas

Există „succesul politicii prezidenţiale” ?

decembrie 31, 2007

Caut cea mai bună metaforă pentru România de acum, aşa cum rezultă ea din multitudinea de comentarii plictisitoare, lozinci răguşite într-o piaţă a violenţei verbale, programe politice aparent generoase dar ascunzând totdeauna interese de grup, expresii ale dorinţelor egoiste ce vor să ne convingă  de altruismul lor, încercări abile de ştergere a istoriei şi de uitare a crimei, absenţa analizei într-un spaţiu al exorcizării metodice, şi nu găsesc altceva decât o chinuitoare fractură în această naţiune. Este oare fenomenul politic  românesc de astăzi comparabil vidului dintre faimoasele emisfere de la Magdeburg, întru despărţirea cărora se încordează două echipaje ecvestre contrare?

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam : 

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al „dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.


Celălalt atelaj, să-i spunem al „republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că „monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ‘standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.
Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.


Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În „Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie
susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel
puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : „Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ’89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : „Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.
Titus Filipas

Mărturia unui intelectual intelectualist

decembrie 13, 2007

În acelaşi articol de unde  am preluat un excerpt vorbind eu despre mardeiaşul Vasile Paraschiv, domnul Adrian Neculau îşi permitea chiar adăugarea unei minciuni prin comisiune  despre „intelectualii informaţi şi rasaţi”, la minciuna prin omisiune despre tînărul muncitor comunist cu muşchii tari ce a făcut parte din „echipele speciale” care băteau populaţia românească  anti-comunistă din cumplitul an 1946: „M-a impresionat profund evoluţia acestui personaj absolut  fascinant: de la soldatul activ şi conştiincios al partidului la duşmanul de moarte al regimului comunist, regim care a încercat în mai multe rînduri să-l extermine, după o bună tradiţie şi practică în a-şi devora adepţii. E pur şi simplu fascinantă trezirea sa din anestezia iniţială la care a fost supus şi căutarea independentă  a unui drum al demnităţii şi afirmării de sine, într-un context social care nu-i oferea nici repere şi nici alternative. Un autodidact, un idealist şi un luptător cum rar întîlneşti. Îl compar tot timpul cu evoluţia unor intelectuali informaţi şi rasaţi, care nu prididesc acum să-si acopere tăcerile sau complicităţile de atunci, prin discursuri justificative.”  Dacă Vasile Paraschiv ar fi fost sincer în demersul anti-comunist, cred că ziua cea mai potrivită să-şi dea demisia din P.C.R ar fi fost 20 noiembrie 1946. Putea să plece apoi la partizanii anti-comunişti din munţi. Gest care, certamente, i-ar fi salvat sufletul românesc (presupun că mama lui l -a născut cu suflet românesc). Dacă Vasile Paraschiv tace în cărţi asupra faptelor anti-româneşti din trecutul său, domnul Adrian Neculau n-avea voie să uite distincţia relevantă dintre comuniştii internaţionalişti pro-sovietici, şi comuniştii nationalişti anti-sovietici. „Însă a demisionat în 1968, în semn de protest faţă de politica partidului”, găsim scris în documentul http://www.cotidianul.ro/index.php?id=5691 . Era atunci, cred eu, – şi nu doar eu–, momentul cel mai nepotrivit să demisionezi din P.C.R. După celebrul discurs public al lui Nicolae Ceauşescu împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia, până şi unii dintre foştii luptători anti-comunişti s-au înscris în P.C.R.! Este limpede că tovarăşul Vasile Paraschiv a părăsit partidul comuniştilor români  pentru că nu era de acord cu turnura hotărât anti-sovietică pe care o dobândise politica acestui partid la anul de graţie 1968. P.C.R.-ul începea politica sa deschisă către intelectualitate. Eu terminasem facultatea de fizică a Universităţii din Bucureşti în anul 1967, fusesem repartizat ca profesor de fizică şi chimie la liceul economic nr.2 din Craiova, şi am ales să predau matematica în locul chimiei. Liceul funcţiona într-un sediu central din oraşul Craiova, şi un tovarăş activist P.C.R., care nu mai lucra la acel moment în învăţământ, dar care vroia să-şi dea un examen de grad didactic, doreşte să îmi ia orele de matematică. Urmează înscenarea unei inspecţii şcolare, destinată să mă declare incompetent. Chestia cu incompetenţa cade, totuşi mi se iau orele de matematică. Sînt trimis să preiau nişte ore de astronomie la liceul pedagogic din Craiova. Nu mi se dă voie să predau Astronomia la liceul pedagogic din Craiova, direcţiunea şcolii îmi rîde pur şi simplu în nas: „Te pricepi dumneata la astronomie?”, favorizând acea persoană apropiată lor care lua nişte bani la „plata cu ora”. Merg atunci la inspectoratul şcolar din Craiova, şi reclam patetic : „Aveţi obligaţia morală să mă ajutaţi.” Mi se răspunde cu maxim cinism: „Ce înseamnă ‘obligaţie morală’?”. Peste o lună plecam în armată, aşa că nu am continuat demersul meu de restatuare a drepturilor oferite de competenţele mele pe piaţa muncii din România. Mai târziu, am scris mai multe cărţi de astronomie, din care am publicat doar trei, pentru că pe 22 decembrie 1989 la TVR a venit Mircea Dinescu, promovând activ pentru România altă etică a muncii. Când m-am întors din armată, viziunea acelei persoane din Comitetul Judeţean P.C.R. se schimbase radical. Am fost chemat de la liceul economic din Craiova la o discuţie „ca între domni” în cabinetul său, şi mi-a spus să mă înscriu la facultatea de ştiinţe economice, să citesc cât mai mult „management economic”, căci „partidul mă va susţine” pentru o carieră universitară în acest domeniu! Arhetipul cultural de familie îmi interzicea să colaborez cu P.C.R. –ul, aşa că nu am dat curs demersului. Acum regret. Căci tocmai cu managementul ecologic al I.M.M.-urilor în contextul doctrinar al Noii Economii mă ocup eu acum. Şi declar public că dacă nu aş fi un intelectual intelectualist, vedeţi, supralicitez blamarea adresată de Adrian Neculau, nu aş fi priceput aceste lucruri. Vă asigur că sînt bine plasat cu picioarele pe o planşă navigând pe acel val cultural pe care se situează Analiza şi Evaluarea pe ciclul de viaţă în industrii (Life Cycle Assessment). Dacă nu aş fi intelectualist, nu mi-aş menţine echilibrul dinamic cerut de fascinantul surfing pe acest val cultural realmente foarte cool. Discutam exact în ziua când prima navă spaţială cu echipaj uman se rotea în jurul Lunii (24 decembrie 1968, Apollo- 8, echipaj: Frank Borman, Jim Lovell, Bill Anders), cu un bătrân avocat ţărănist din Craiova interesat de astronomie, un fost deţinut politic anti-comunist, care vedea numai în Nicolae Ceauşescu salvarea. „De ce nu credeţi în speranţa pe care o va aduce un viitor non-comunist al României?”, l-am întrebat cu mare mirare. „Înainte de a prelua comuniştii puterea,  m-am întâlnit într-o seară cu şeful jandarmeriei din Craiova. Care era profund tulburat. Fusese chemat la comandamentul sovietic, unde rusnacul bolşevic de la NKVD i-a spus dispreţuitor : ‚Vezi lada aceasta?’, arătând către o cutie uriaşă de lemn căptuşită cu tablă galvanizată. ‚Este plină cu delaţiuni ale românilor împotriva românilor. Eu nu pot să le citesc. Îmi fac scârbă. Trebuie să iei toată lada. Faci ce vrei. Dacă nu te opreşte inima, le citeşti şi le dai curs. Dacă vrei să le pui pe foc fără să le citeşti, ai voie.”  Omul care îmi povestea acestea, Domnul Boiangiu, avocat ţărănist cu un doctorat în ştiinţe juridice, profund cunoscător al doctrinei lui Constantin Stere, nu avea niciun motiv să mă mintă. Dar, fireşte, oricine este liber acum să creadă tot ce doreşte.Titus Filipas