Metternich şi Imperiul Otoman

Metternich (prinţul Klemens Wenzel Lothar Nepomuk von Metternich-Winneburg) vedea Imperiul Otoman ca pe o barieră împotriva micilor naţionalisme balcanice, dar şi împotriva imperialismului rusesc.
Titus Filipas

“INOVAŢIA ÎN ACŢIUNE” ?!

Comparaţia Kodak-Instagram / La ora actuală există multă discuţie în America focalizată pe cartea lui Jaron Lanier : “Who Owns the Future?”. Jaron Lanier este inginerul computerist care a făcut comparaţia între firma Kodak (din Vechea Economie), şi germenele de întreprindere Instagram din Noua Economie Numerică. Vechea firmă Kodak avea 140 000 de angajaţi. Instagram are doar 13 angajaţi. Însă firma de socializare Facebook a plătit pentru achiziţionarea acestui start-up denumit Instagram suma de 1 miliard dolari USA în anul 2012. În fine, odată cu Economia Numerică, dispare clasa mijlocie ? Se pare că da. În secolul XX se zicea despre clasa mijlocie americană că este “sarea pământului”. Deci o metaforă biblică şi minerală. Dar Instagram nu mişcă totuşi vreun flux mineral pe circumferinţa Macroeconomiei. Doar subcultură, hai să eufemizez la o “cultură superficială”. Deja Mihai Eminescu, în secolul XIX, spunea că al patrulea flux circular din Macreconomie trebuie să fie cultural. Însă era în viziunea sa un flux numenal, mai curând decât un flux fenomenologic (vedeţi numai cât de frecvent îl cita Mihai Eminescu pe Arthur Schopenhauer !). Pe vremea lui Mihai Eminescu, Omul constituia Interfaţa Naturală. Văd că firma Intel încearcă acum să construiască din componente dure Interfaţa Naturală. Intel are un consultant în antropologie de foarte bună calitate, vorbesc despre australianca Genevieve Bell. Pentru domnia sa, invenţia stiloului de către Petrache Poenaru pare să reprezinte punct pivotal în evoluţia civilizaţiei. De ce ? Pentru că stiloul inventat de către acel fost secretar calemgiu al lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia Naţională românească de la anul 1821 nu-i asociat cu un fenomen de “panică morală”. Cred că “lumea bună” evoluează în acord cu valorile noastre morale. O ultimă evaluare, tot morală, despre Facebook: Este o calamitate ecologică ! Facebook creează premeditat cumplite unde de şoc (faimoasa “lovitură de berbec”!) pe cercul de risc al Macroeconomiei. Inginerul Jaron Lanier se ridică împotriva acestei firme pe care persoanele naive o consideră încă a fi, eronat, chiar “INOVAŢIA ÎN ACŢIUNE” !
Titus Filipas

“Războiul lumilor”

Bănuiesc că doamna Viviane Reding, cu studii de antropologie, l-a citit pe filosoful David Hume. Nu garantez aceasta şi pentru domnii Manuel Barroso ori Mark Gitenstein. Totuşi, la cele trei personaje văd uniformitatea tratamentului faţă de români în condiţiile referendumului din 29 iulie 2012. Au fost ei înfluenţaţi de acelaşi principiu ? Într-adevăr, David Hume zicea: “Săracii predestinaţi la sclavie sunt incapabili de înţelegerea oricăror principii.” Fapt ce a fost confirmat şi de filosoful moral utilitarian englez Jeremy Bentham care traversa Valahia şi Moldova în iarna 1785-86.Ţări ai căror autohtoni tăceau, în grai pierdut, sub oprimarea fanariotă. Despre autohtonii din Valahia şi Moldova, Jeremy Bentham va scrie că aceştia erau nişte „legume” („vegetables”). Dar la începutul secolului XIX, pruncii români quintesenţiali,vorbesc despre Ioan Eliade Rădulescu şi Petrache Poenaru, îl citeau pe filosoful şi economistul Destutt de Tracy, discutau ideile sale chiar înainte de Revoluţia naţională de la 1821 condusă de Tudor. La Revoluţie, Petrache Poenaru a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu. La noi, liberarea din jugul comunist seamănă foarte mult vechii liberări din jugul fanariot. Există o congruenţă între timpuri ? În prima jumătate a secolului XIX, incorporarea ideologiei primare a lui Destutt de Tracy, ca un acquis în ideologia naţionalismului românesc, a permis locuitorilor autohtoni să depăşească stadiul de „legume” în discursul lor. Carenţa de educaţie nu este acum la noi, ci la occidentalii care ne jefuiesc ţara. Prelungind butada sartorială a lui Bernard Shaw, ambasadorul american Mark Gitenstein cerea pentru verificarea situaţiei de cvorum la referendum rezultatul recensământului din 2002, iar nu rezultatul recensământului din 2011. Secesionistă faţă de adevăr, Curtea Constituţională a României a introdus forţat în statistică EROAREA ABSOLUTĂ de 3 000 000 de locuitori. Principiile probabiliste de vot ale lui Condorcet (ideolog primar, matematician şi politolog) discută, corect, numai ERORILE RELATIVE. Votul la referendum a fost monstrous deformat prin cerinţele total ilogice, anti-matematice şi anti-constituţionale impuse de Mark Gitenstein, Manuel Barroso şi Viviane Reding. După gândirea citatelor personaje, vedem ce distorsionat evoluează Lumea. Aceşti străini ne-au forţat să ieşim din condiţiile matematice de corectitudine ale votului, condiţii cerute de către ideologul primar Condorcet ! Le mai reamintesc birocraţilor UE precum şi diplomaţilor americani anti-Jeffersonieni că în România s-a întâmplat o reacţie thermidoriană similară evenimentelor petrecute în Franţa pe data de 9 thermidor anul II (adică 27 iulie 1794). În România, reacţia thermidoriană s-a petrecut pe data de 29 iulie 2012. Dar mai apoi, românii au căzut sub incidenţa postulatului David Hume. S-a mai întâmplat şi în istoria altora. Care au dispărut finalmente, chiar dacă au fost “cuminţi” şi “ascultători”, cum ni se cere acum şi nouă. De aici subiectul pentru “Războiul lumilor”. Nu este anti-occidentalism acesta, ci pur şi simplu fapt cultural. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2012/12/08/ia-de-la-basescu-2/#comment-172503
Titus Filipas

Escrocheria de la revista Orizonturi

Am găsit pe blogul domnului Dan Culcer, vezi http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2012/12/am-citit-cu-placerea-unui-copil-textul.html , sintagma : “revista Orizonturi, redactată în versiunea ei românească de Mihai Șora”. Cunoşteam bine revista Orizonturi, dar nu cunoşteam implicarea lui Mihai Șora. Am fost dezamăgit când revista a dispărut de la chioşcuri, însă nu ştiam motivele. Mulţi, mulţi ani după, am citit explicaţia într-o revistă franţuzească. Sovieticii, care dădeau banii pentru revista Orizonturi, au descoperit că la Paris se făcea o escrocherie mare cu această revistă şi banii lor dispăreau în buzunarele redactorilor, însă nu erau pomenite nume concrete. Dar este plauzibil că sovieticii s-au adresat direct în România cu plângerea pentru “afacerile culturale” Orizonturi- Mihai Șora (“metodologia” de la Orizonturi a fost preluată şi de Institutul Cultural Român al lui Horia Roman Patapievici), iar statul român a trebuit să le plătească nişte daune mari pentru implicarea lui Șora în escrocherie. “Filozofie” scria Mihai Șora exact ca o cizmă, nu înţeleg de ce Constantin Noica îi lăuda cărţile. Dar o explicaţie am. Textele lui Mihai Șora obturau Ideologia gramaticală centrată pe opera lui Antoine Destutt de Tracy, care a fost folosită de către Ioan Eliade Rădulescu pentru a preda gramatica la şcoala de la Sfântu Sava şi pentru a scrie Gramatica de la Sibiu tipărită în 1828 (care era de fapt gramatica lui Heliad de la Sfântu Sava). Ideologia gramaticală era totodată un acquis de modernizare pentru ideologia naţionalismului românesc, primind acesta cadrul paradigmatic thermidorian sincronic cu jeffersonianismul. În Echilibrul între antiteze, Ioan Eliade Rădulescu, care cunoştea foarte bine evenimentele româneşti de la 1821, afirmă peremptoriu că “şcolerii” de la Sfântu Sava, toţi în pragul vârstei de 20 de ani, au transmis Revoluţiei lui Tudor, la care ei participaseră cu entuziasm, şi germeni ideologici ai naţionalismului românesc. Toţi autorii pre-romantici şi romantici de la noi cunoşteau ideologia naţionalismului nostru, aderau la ea totalmente, şi un critic literar precum Paul Cornea, care scrie despre acele evenimente de început petrecute la noi, le obturează intenţionat, ascunzând acel acquis paradigmatic thermidorian incorporat în ideologia naţionalismului românesc. Sper că nu voi fi acuzat acum de anti-semitism ! Constantin Noica şi Mihai Şora nu sunt prea departe nici ei de linia distorsionantă a lui Paul Cornea. Şi nu-i doar această deficienţă! “Filozofiile” lui Constantin Noica şi Mihai Şora, cei care susţin postulate metafizice obscure în locul filosofemelor clare din Ideologia gramaticală a lui Destutt de Tracy precum şi din Ideologia fiziologică a lui Cabanis (exceptând chestia cu “secreţia” ideilor care-i o alunecare de stil, o abatere singulară de la proverbiala “exactitate ideologică”, Maine de Biran va aduce clarificări, Camil Petrescu îl cunoştea bine pe acest autor, va scrie “Jocul ielelor” în spiritul “inconştientului organic” propus de Maine de Biran şi credea că respectiva influenţă în opera lui poate modifica decisiv poziţionarea sa ca autor în dramaturgia româneasă, vezi discuţia lui cu Nicolae Carandino), marchează un regres cultural la noi în secolul XX chiar şi faţă de începutul secolului XIX. Eu susţin cu încăpăţânare că nu se poate trece peste gramatica filosofică în cultura română!
Titus Filipas

Jugul fanariot

În acea vreme  ce curge până la Tudor,  cum zicea Ion Brătianu:  „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii”.

Elanul cultural fanariot în Principate nu a respectat preceptul  „Primum non nocere”. După veacul  fanariot, de două ori  nenorocit pentru că era şi turcesc şi rusesc, –grecii jucau „la două capete„–, Limba Română rămâne slăbită, este  bolnavă  şi acum. Ideologii internaţionalişti  văd  lucrurile altfel. Să  cităm  numai din Encyclopaedia Britannica,  într-o  ediţie foarte recentă : „It is necessary, however, to credit the Phanariots  with a quite genuine devotion to the cause of learning and education, which they alone were able to provide inside the oppressed Christian ghetto. The advantages they obtained from the Porte (the Turkish government) for building schools and for developing Greek letters in the Romanian principalities of Moldavia and Walachia that were entrusted to their rule came to play a substantial role in the rebirth of Greece.” Deci regimul fanariot nu a lucrat pentru binele românilor, ci al grecilor, iar asta se afirmă laudativ  chiar în Britannica de-acum. În esenţă, este  acelaşi spirit imperialist  britanic ce a susţinut şi Eteria la 1821, o mişcare pro-rusească,  ţaristă,  al cărei  duh se putea caracteriza   prin termenul anti-România. Cu o continuitate seculară ce îl anima în cel de al doilea război mondial pe Winston Churchill, forţând nepăsător peste gâtul  nostru  jugul  comunist,   similar jugului  fanariot.

Titus Filipas

Nevoia de „dascăli de Românie”

Pe pagina a doua a ziarului România liberă din 4 iulie 2002, la rubrica VITRINA / Cărţi  de învăţătură, era   prezentată lucrarea filosofului Gheorghe Vlăduţescu, intitulată „Neconvenţional, despre filozofia românească”, propusă  cititorilor în limba română  de editura Paideia. Din textul neutru de prezentare, semnat cu iniţialele N.P.,  aflam despre carte că „este o lucrare care propune o privire nouă asupra gândirii  filozofice româneşti. Profesorul Gheorghe Vladuţescu identifică  patru secţiuni ale filozofiei româneşti : „Cele trei începuturi” : Dimitrie Cantemir, Samoil Micu şi Titu Maiorescu ; apoi „Direcţia nouă. Maiorescienii” : P.P.Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici şi Mircea Florian ; „Noua spiritualitate” : Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Emil Cioran, Constantin Noica şi Vasile Băncilă ; şi, în sfârşit, „Independenţii” : Vasile Conta, Camil Petrescu, I.D. Gherea, D.D. Roşca şi Lucian Blaga”.

Referitor la filosofia românească,  e greu să afirmi şi că există,  şi că nu există, domnul N.P. avea dreptate să se menţină neutru asupra cărţii. Căci filosofarea nu-i  doar o filo-implicare şi dezbatere asupra altor filosofi,  ceea ce fac îndeobşte „filosofii români” ; ea presupune originalitate conceptuală, atacarea unor teme noi, ori a unor teme vechi cu tehnici noi. Nici una dintre alternative nu-i  remarcabil de prezentă  în spaţiul filosofic românesc, dar nu această abordare a problemei este esenţială pentru viaţa  culturală de la noi din ţară, ci doar măsura în care un filon de filosofare autentică devine sursă pentru acţiunea intelectuală în arealul limbii române. Chiar şi domnul Zigu Ornea se ridica împotriva celor care încercau  să trateze dispreţuitor, – dacă  nu chiar să elimine total, aşa cum face profesorul Gheorghe Vlăduţescu -, „literaturo-centrismul” atunci când analizează istoria filosofării româneşti : „Să observ că acest literaturo-centrism e o stare de fapt generalizată, practic, în lume, peste tot avînd preeminenţa acei cugetători care creeaza şi în spaţiul literaturii sau au contingenţă cu ea”.  Or, aici observăm că domnul profesor Gheorghe Vlăduţescu dă dovadă de acea „înţeleaptă” reţinere pe care o arată orice universitar român cu  mare grijă  pentru succesul carierei sale academice : teama constantă de a nu părea, şi de a nu se transforma, într-un cărturar român ! Îl  putem asigura că nu trebuie să-şi facă vreun fel de griji în privinţa aceasta : în nici un moment al discursului său, incluzând  şi  textele altor cărţi mai vechi semnate de domnia-sa, profesorul Gheorghe Vlăduţescu nu riscă  să pară ceea ce nici nu este de fapt, adică un cărturar roman. Nu, pur şi simplu domnul Gheorghe Vlăduţescu este un universitar de mare succes în viaţa academică superficială din România. 

De-ar fi fost cu adevărat şi cărturar român, atunci când editează  în anul de graţie 2002 o carte purtând un asemenea titlu, ar fi fost tentat să scrie măcar o pagină despre filosofia care l-a ghidat, cu atâta succes, pe Ioan Eliade Rădulescu (1802 – 1872) la întreprinderea sa de trezire românească. În vremea marelui om, şi nu doar atunci, acţiunea socială era, dacă nu total identică, atunci  într-o foarte mare măsură congruentă cu  acţiunea naţională, vezi răscoala-revoluţie a lui Tudor Vladimirescu de la 1821, – prin comparaţie, ceea ce s-a întâmplat la 1907 este de neînţeles chiar şi acum,  în contextul unei analize în care ar fi implicate doar forţe şi cauze pur româneşti -, o acţiune care, după  redeşteptarea neamului de către panduri, va fi mereu culturală. Ioan Eliade Rădulescu  devine  ideologul acestei mişcări naţionale după uciderea lui Tudor, plecarea lui Gheorghe Lazăr, şi până la exilul în care l-a aruncat rolul său de tribun al mişcării de la 1848. De altminteri principala sa grijă la 1848  a fost de a-i împiedica pe „căuzaşi” să devină „revoluţionari”, adică  să comită excese ; căci „schimbarea domnilor” a însemnat întotdeauna la noi  „bucuria nebunilor”. Iar  acea grijă ne arată un doctrinar ideologic primar dar nu primitiv, creat chiar în sensul originar al cuvântului ideologie, căci Ioan Eliade Rădulescu  a gândit, – repet, a gândit, un act cu totul neobişnuit chiar şi pentru mulţi dintre politicienii zilelor noastre -, un program de acţiune practică  într-un sistem comprehensiv de  idei europene învăţate din textele filosofice ale lui Étienne Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy.

Sistemul lui ideologic datorează infinit mai puţin, trebuie să subliniem aceasta, deşi formele „societăţilor secrete” din principate şi culorile tricolorului ne-ar putea deruta, influenţelor distrugătoarei  Revoluţii Franceze. Este posibil însă ca lipsa totală de interes faţă  de Ioan Eliade Rădulescu pe care o arată profesorul Gheorghe Vlăduţescu, deci faţă  de filosofia care a călăuzit acţiunea culturală  a lui Ioan Eliade Rădulescu, să  se datoreze unui respect exacerbat celor zise, mai deunăzi, de mult-regretatul Zigu Ornea : „Nu pretinse teme strict locale sînt rostul filosofiei (inclusiv ale celei româneşti), ci problematica general umană”.  Am să mă limitez doar la a insera, ca un comentariu la zisele respectatului  Ornea, un excerpt  dintr-un acquis european pe care cei mulţi (şi „corecţi”) din zilele noastre vor să-l facă uitat : „Il n’y a point d’homme en général „, (Condillac, La Logique, LivreII chap. V.). Astfel, între filosofia care l-a inspirat pe Zigu Ornea şi filosofia ce a inspirat deşteptarea românească  din secolul al XIX-lea trece cumpăna  apelor în ideologia de azi. Evident, domnul   Gheorghe  Vlăduţescu a ştiut  să  aleagă  mereu versantul „politiceşte corect”. Noi ne-am  aflat întotdeauna  pe celălalt versant.

Culturnicii nostri oficiali şi criticii lor de serviciu au refuzat constant să  recunoască  faptul că Gheorghe Lazăr şi Ioan Eliade Rădulescu au stimulat în spaţiul mioritic, ori „Nirvana pastorală” românească, echivalentul cultural al unui Big Bang. În conceperea Gramaticii de la 1828, – an ce mi se pare a fi, tocmai din cauza acestei Gramatici, mai important pentru români decât 1848 -, Ioan Eliade Radulescu a trebuit inevitabil să dea răspunsuri practice la  chestiuni de filosofie lingvistică şi epistemologie. Se ştie că Ioan Eliade exprima nişte opinii cât se poate de clare în problema alegerii între scrierea fonetică şi scrierea etimologică, legată de ordinea ierarhică între vorbire şi scriere, iar aceasta-i o chestiune pur filosofică. Apoi, de vom citi mai atent o scrisoare a lui Ioan Eliade Rădulescu către Costache Negruzzi, vom descoperi că  Eliade Rădulescu este  conştient de importanţa conceptului metafizic  de „prezenţă”, – un fel de echer, dar nu în sens masonic, pentru verificarea  cuvintelor -, în limba română. În plus, chiar dacă  te cheamă  Gheorghe Vlăduţescu iar nu Noam Chomsky, nu eşti scutit a  şti  că pe la 1828 majoritatea gramaticilor erau considerate încă scrieri filosofice. Nimic din toate acestea nu întâlnim în ultima carte (Publicam prima oară textul acesta în anul 2002, pe un forum electronic ţinut de unul din ziarele centrale din România,  dădeam o adresă de e-mail la care aşteptam comentariile, am primit atunci un singur e-mail cu un virus!), de fapt o lucrare foarte convenţională, a domnului Gheorghe Vlăduţescu. De ce ? Pentru că, şi nu doar „general uman” vorbind,  este cam greu să gândeşti  „neconvenţional” aflându-te pe versantul „politiceşte corect”. Paradoxul cu domnul Gheorghe Vlăduţescu e totuşi  acela că fără să reuşească să  afirme  idei personale a reuşit o  strălucită afirmare personală.

Titus Filipas