Alp Arslan

În anul 1063, murea sultanul  selgiucid Toghrül Beg, după o campanie de cuceriri teritoriale rapide şi surprinzătoare. Însă nu făceau  parte din imperiul selgiucid de atunci  nici Isauria (Siria) de miazănoapte ori de miazăzi, nu făceau parte Anatolia („Rum”, adică „Romania exterioară”), şi nici ţările cele mai bogate din munţii Caucaz. Toghrül Beg a fost urmat la stăpânirea celui mai puternic (întru spiritualitate) imperiu turanic, de nepotul său,  Muhammed ben Da’ud  Alp Arslan (1029–1072), o personalitate mai impresionantă decât Alexandru Macedon. Să spunem că în cea de a treia cruciadă, Saladin a încercat să  imite atitudinea lui  Alp Arslan, –adoptându-i codul de valori–, iar   Richard ‚the Lionheart’ pur şi simplu i-a furat numele, mai puţin codul său de valori totalmente islamice. Să mai spunem că  la 1063 AD, după  vechile principii turcice de justiţie tribală, Alp Arslan nu era îndreptăţit la succesiunea imperiului selgiucid. Venirea lui Alp Arslan la putere în lumea seljukă a însemnat o adevărată  revoluţie juridică: nu s-a mai respectat tradiţia care cerea  preluarea  puterii  de către cel mai competent dintre „bătrâni”, ci au fost urmate principii persano-islamice, implementate de vizirul  Nizam ul-Mulk, numele său fiind  traductibil ad litteram prin sintagma Ordinea  în Regat.  

Vom vorbi în mod special despre eroul Alp Arslan  pentru inserţia mitului său în cultura română, fără a pretinde că dorim  să culturalizăm găgăuzii, care acum nu mai ştiu nimic despre el, deşi eroul acesta legendar face parte din identitatea lor naţională uitată. Găgăuzii din Respublika Moldova, având creierele „spălate” de ideologii de cea mai proastă  calitate ai Moscoviei, au uitat de necesitatea inserţiei  „unităţii  de stil”  în cultura  ce trebuie să  le definească  identitatea. Alt personaj al imperiului selgiucid,  poetul şi matematicianul Omar Khayyam (1048-1131),  este mult mai bine cunoscut de occidentali, de  ruşi, chiar şi de intelectualii români!  Se ştie sigur că  Alp Arslan alege deplin conştient să îmbrăţişeze  religia islamică; abia atunci  dobândeşte  prenumele Muhammad. Acest cavaler medieval turanic  a fost mai viteaz, mai generos, mai eroic, decât orice cavaler medieval european, real ori numai legendar. La preluarea domniei, Alp Arslan,  consiliat de vizirul său înţelept  Nizam al-Mulk, a  îmblânzit   facţiunile  opuse aflate în luptă  fratricidă,  consolidând  astfel imperiul selgiucid. După  ce a fost asigurată  pacea pe  cuprinsul împărăţiei selgiucide, l-a ales pe fiul său Malik Shah I drept virtual  succesor în linie ereditară  la domnie. În primul an al domniei, Alp Arslan a restaurat ordinea în provincii, a câştigat sufletul poporului, şi a redobândit de la fatimizi oraşele cele mai sfinte ale musulmanilor : Mecca şi Medina. Proasta guvernare a califatului  fatimid începând  cu  anul 1050 provocase  inflaţie, foamete şi boli; după care urmează comploturi, revolte şi război civil. Oraşul sirian Alep şi ţinutul din jurul său erau guvernate de o dinastie de beduini care la 1060 rupeau legătura de vasalitate faţă de califatul fatimid. După 1063, Mahmud ibn Mirdas, şeful local  din Alep,  îşi declara vasalitatea faţă de tînărul sultan selgiucid.  

Acţiunea militară a lui Alp Arslan era în principal orientată contra ereticilor fatimizi care conduceau din Cairo. Ea nu era orientată din principiu contra Bizanţului. Însă  acţiunea lui Alp Arslan se ducea  într-un timp când împărăţia romană  traversa o perioadă de conducere politică precară, în tranziţia de extraordinară instabilitate  de la dinastia macedoneană la dinastia comnenă. Între cele două dinastii se află insertul istoric nefericit al dinastiei ‚Dukas’, parveniţi bizantini epitomici, fără scrupule şi fără respectul faţă de valorile romane dovedite chiar şi de către unii dintre uzurpatori. Ceea ce a lipsit Bizanţului atunci, a fost un om de stat comparabil cu vizirul Nizam al-Mulk care asigura ordinea în marele imperiu selgiucid.   

Noul imperiul selgiucid se învecina în părţile lui „ariene” sau occidentale cu vechea împărăţie romană.  Pe vremea împăratului macedonean Nekiforos Focas, bizantinii  recuceriseră de la arabi  o parte din  teritoriile pierdute,  au putut prelua  Siria (Isauria) de miazănoapte,  şi „Al Jazira”. În limba arabă, „Al Jazira” înseamnă „Lunca verde”, şi desemnează geografic teritoriile ripariene de miazănoapte ale Eufratului şi Tigrului. Să observăm că şi în tradiţia ariană  vedică  există o zeiţă a luncilor înverzite care se cheamă „Danu”, de unde o posibilă semnificaţie ariană  pentru numele Danubius. Bizanţul a profitat de luptele inter-arabe fratricide între Califatul Abbasid din Bagdad, şi Califatul Fatimid din Cairo pentru a recâştiga Isauria de miazănoapte şi „Al Jazira” ori străvechea Asirie. Alp Arslan poate că doreşte să  respecte  principiul „drepturilor primului popor”, dar nu ştia că  primul popor acolo nu au fost arabii. Alp Arslan considera sincer că intrarea bizantinilor în „Al Jazira” era o mare nedreptate făcută Islamului. Alp Arslan îşi va dedica viaţa apărării cuceririlor arabe ale Islamului. În consecinţă, hotărăşte să îndrepte acea greşeală  a bizantinilor. La fel ca varegii Rus şi Normanzii, viteazul Alp Arslan iubeşte mobilitatea pe uscat,  şi pentru aceasta foloseşte reţeaua de drumuri romane, perfect întreţinute  de bizantini. După  ce trece Eufratul, aleargă  cu caii pe drumuri perfecte şi ajunge repede în Cezarea Cappadociei, actualmente în Turcia. Cetăţenii Turciei moderne se  mândresc că  naţiunea a fost „ctitorită” de  Alp Arslan printr-acea   acţiune. Dar a fost în esenţă un act predatorial, căci turcii selgiucizi fură   podoabele nepreţuite ale bisericii Sfântului Vasile  cel Mare  din Cezareea Capadociei. Sfântul Vasilie  cel Mare s-a născut probabil la anul 329, şi a murit la anul 379. Despre el s-a scris fraza de caracterizare concisă dar extrem de exactă: „Basilius Caesariensis episcopus Cappadociae clarus habetur, qui multa continentiae et ingenii bona uno superbiae malo perdidit.”,  adică ‘Vasilie din Cezareea, episcopul Cappadociei este reputat; marile sale calităţi de reţinere şi de inteligenţă au fost alterate numai de orgoliul său nemăsurat.’. Vasile  cel Mare este un geniu din „triada cea vestită” a   teologilor cappadocieni  din secolul IV care au încercat să reconcilieze filosofia antică şi religia creştină, lucrarea lor fiind preluată de Sfântul Anselme şi franciscanul Roger Bacon, de asemenea influenţând  isihasmul lui Grigore Palamas incorporat în ortodoxie.  

Atras mai departe de drumurile romane excelente, cât şi de sporirea  moştenirii selgiucide pe care o va lăsa fiului său, Alp Arslan mărşăluieşte spre  Armenia şi Gruzia (Georgia),  pe care le cucereşte la  1064.  Asia Mică ori provincia Anatolia,  unde se afla baza „puterii thematice” a Imperiului Bizantin,  va fi pierdută  numai  în anul 1071 prin surprinzătoarea victorie a turcilor selgiucizi  în bătălia purtată lângă lacul Van. Mai apoi, vor fi  chemaţi cruciaţii europeni occidentali, în principiu pentru a lupta împotriva turcilor selgiucizi. Dar intenţia lor secretă,  mărturisită brutal uneori,  a fost jefuirea bogăţiilor  din Constantinopol. În 1204, vor reuşi. Surprinzător, peste două sute de ani trecuţi de la  Manzikert, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a recâştigat  la anul 1261 oraşul Constantinopol  fiind  însoţit  de o gardă de cavaleri selgiucizi!  Este şi aceasta o lecţie a istoriei  universale,  despre care  profesorul Samuel Phillips Huntington, autorul celebrului eseu  publicat în 1993:  „Conflictul civilizaţiilor” (‚The Clash of Civilizations’),  pare să  nu fi auzit. Garda călăreţilor selgiucizi era comandată   de   Izzeddin Gaigaus al II-lea, fostul sultan de Rum având capitala la Konya. La 1098, Anselme de Ribaumont localiza Iconium (sau Konya selgiucidă) în Romania, şi vedea prea puţini  turci acolo. În  limba arabă,  „Rum” înseamnă Romania.  Trebuie să recunoaştem că, după toate standardele moderne,  era o  evoluţie culturală uluitoare a tribului de găgăuzi:  din Turan, prin Rum,  la  Constantinopol!  Teritoriul sultanatului Rum fiind controlat pe atunci de  mongoli, Gaigaus  cere Împăratului de aur  dreptul de aşezare pe alt teritoriu din Romania. Istoria nu consemnează totuşi acest drept ca pe un hrisov, ci doar ca pe un simplu „ordin de deplasare” pentru îndeplinirea unei sarcini: restaurarea drepturilor Romaniei asupra vechii ‚theme’ Podunavia. Clamarea lui Mircea cel Bătrân asupra Podunaviei era şi racordarea instituţiei statale  pe care o construia,   la drepturile Romaniei.  Mihail al VIII-lea Paleologul, ce era convins că va recâştiga Anatolia,  îi învoieşte numai temporar  în ţinuturile pontice apusene, unde aceşti turci selgiucizi rămân cunoscuţi după numele şefului lor, adică: „găgăuzi”. Deci „găgăuzii” au avut chiar dintru bun  început, adică plecând de  la   străbunul lor aproape mitic Gaigaus al II-lea, statut de legitimitate numai ca „locuitori în Romania”!  Atunci când găgăuzii din Respublika Moldova sunt manipulaţi de propaganda rusească împotriva României, înseamnă  că  ei nu îşi cunosc propria lor istorie, care este intim legată de acţiunile şi deciziile acestor două  personaje capitale din istoria lumii: Alp Arslan şi Mihail al VIII-lea Paleologul.  „Drepturile” pe care găgăuzii de azi cred că le-au obţinut de la Rusia în Respublika Moldova nu au valoare intrinsecă, ele au fost impuse numai prin forţele armatei a 14-a condusă de răposatul general Lebed. Şi ne rugăm ca bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, căci mulţi tineri români a mai omorât! Românii nu  vor ierta vreodată armata  a 14-a rusească pentru genocidul comis împotriva lor. Titus Filipas

Familia lui Robert Guiscard

„Tata Uda”, profesorul nostru de istorie medievală la şcoala Fraţii Buzeşti din Craiova,  ne vorbea, enigmatic aproape, despre fraţii de Hauteville,  familia lui Robert Guiscard, şi despre  istoria constituirii Regatului celor două Sicilii. Am reţinut de la Tata Uda ideea că pentru a înţelege bine istoria trebuie să  priveşti cu atenţie  tripticul: Infrastructura, Economia, Suprastructura. Nu reuşeam să răspund la toate întrebările  de economie politică  formulate de  acel Homo  Balcanicus, profesor  la Liceul Fraţii Buzeşti.  Bănuiesc că răspunsurile se aflau în cărţi  scrise deja pe româneşte, care fuseseră  arse la  ordinele unor  comunişti internaţionalişti din România precum Valter Roman, Silviu Brucan, şi Gizela Vass. Am mărturia unui fost elev de la Liceul Comercial Gheorghe Chiţu din Craiova privind felul cum au fost selecţionate,  în mod special pentru incinerare,  textele de istorie, de filosofie politică şi de economie politică din biblioteca liceului comercial Gheorghe Chiţu.  În Oltenia existase  chiar o editură sătească unde erau tipărite cărţi de filosofie politică şi cunoaştere prudenţială scrise de studenţi legionari – asasinaţi apoi la ordinele regelui Carol al II-lea. Mărturisesc că am scris textul acesta ca să înţeleg  istoria  formării  Regatului celor două Sicilii – în mare măsură istoria ramurii italiene a familiei normande de Hauteville, precum şi funcţionarea economiei  acelui regat. Dar bănuiesc că altcineva a scris deja pe româneşte despre acestea. Cărţile erau incontestabil o ameninţare la adresa viitorului fericit al urmaşilor tovarăşilor cominternişti din România  şi au fost arse. Încerc să retrasez  deci conţinutul acelor vechi cărţi cu ideologie românească scrise de studenţii noştri ucişi.

Guillaume Bras de Fer, Dreux (Drogo), şi Onfroy (Onofrei) sunt  primii  fraţi de Hauteville care vin în Italia. În anul 1040, Guillaume Bras-de-Fer  însoţit de companionii  normanzi  îi atacă brusc, violent şi implacabil pe bizantini, luându-le cea mai mare parte a provinciei Apuglia. În adunarea de la Melfi din 1043, căpitanii normanzi hotărăsc să dividă teritoriul provinciei  în douăsprezece  părţi (implementarea schemei vetero-testamentare). Ele au fost alocate baronilor normanzi subordonaţi lui Guillaume Bras-de-Fer. Căruia baronii îi recunosc titlul de conte de Apuglia.  Guillaume Bras-de-Fer moare la 1046, iar titlurile sunt preluate de Drogo. El  încercase  toate aventurile de luptă alături de Guillaume Bras-de-Fer.

Drogo de Hauteville obţine în 1047 investitura de conte de Apuglia  şi conte de Benevento,  din partea împăratului german Henric al  III-lea. Curând, Drogo de Hauteville trebuie să îşi apere titlurile în faţa unei ligi formată din bizantini, papa Leon al IX-lea (1048-1054), şi …  împăratul Henric al  III-lea care îşi schimbase opinia. 

Drogo de Hauteville comite greşeala de a se arată dur până la exces faţă de italienii localnici. Consecinţa ? Pe 10 august 1051, Drogo de Hauteville este asasinat în biserica din Montoglio. Onfroy  de Hauteville devine succesorul lui Drogo.  

Dacă Drogo de Hauteville pe vremuri i-a respins lui Robert  Guiscard fraternitatea de arme, în 1053 Onfroy de Hauteville îi solicită ajutorul înarmat contra papei Leon al IX-lea. Cei doi fraţi de Hauteville,  Onfroy şi Robert, luptă cu succes împotriva bizantinilor, a imperialilor germani, împotriva papei Leon al IX-lea, toţi coalizaţi contra normanzilor, şi îl capturează  pe suveranul pontif. 

Pe data de  18 iunie 1053, armata papală a lui  Leon al  IX-lea, compusă din şvabi, din lombarzi şi din italieni, se confruntă  lângă Civitate, localizată la  40 km nord-vest de Foggia, cu armata normandă condusă la centru de Onfroy de  Hauteville, pe flancul stâng de Robert Guiscard în fruntea contingentului  din Calabria, iar pe flancul drept  de contele Richard de  Aversa, dintr-o familie normandă ce venise în Italia cu două decenii înaintea familiei de Hauteville.

Împotriva normanzilor trebuia să se arate şi o armată bizantină, condusă de generalul Argyros. Locul convenit pentru  joncţiunea  cu armatele papei era la Siponto (actualmente  Manfredonia). Bizantinii au aşteptat în zadar o coaliţie armată prea dezorganizată. Coloana lui Richard de  Aversa i-a  învins uşor pe lombarzi. Apoi i-a forţat să lupte şi pe italieni.  Centrul armatei normande şi flancul stâng au rezistat asaltului trupelor de elită  şvabe, ce vor fi exterminate de coloana lui Richard de  Aversa.

Spre deosebire de fratele său Drogo, normandul Robert  Guiscard avea grijă să nu umilească inamicul  înfrânt. Din cauza aceasta, acum normanzii  îl tratează  cu maxim  respect pe suveranul Leon al IX-lea. Papa rezistă mai multe   luni înainte de a semna vreun act. Spre deosebire de papii tusculani, acest pontif  roman se temea de consecinţele cuceririi normande a sudului Italiei. Leon al IX-lea  vedea spectrul unui  cleşte lombardo-normand  ce ar fi prins domeniile papale aflate în mijlocul Italiei.  A trebuit să vină anul 1054, până să accepte de jure cuceririle  normanzilor în detrimentul themelor  bizantine din Apuglia  şi Calabria. Prizonier, suveranul Leon al IX-lea   semnează hrisovul care i se cerea. Aceasta semnătură a papei de la Roma va declanşa un val de furie populară la Constantinopol. Era un fond extrem de favorizant pentru a se produce Marea Schismă din acel an. Familia de Hauteville obţinea la 1054 din partea lui Leon al IX-lea  atât investitura asupra teritoriilor bizantine pe care le cucerise, cât şi asupra celor care eventual le va mai cuceri, chiar şi asupra Siciliei, deşi insula nu era luată încă  de la bizantini ori de la  musulmani!

La moartea lui Onfroy, în  1057, Robert  Guiscard preia titlul de conte de Apuglia, provincie din « carâmbul » cizmei italice.  La schimbarea papilor,  Robert de Hauteville câştigă încrederea noului episcop al Romei,  Nicolae al  II-lea.

Robert de Hauteville cucereşte orasul Reggio din Calabria, supune  baronii normanzi din Apuglia şi Calabria, primeşte de la companioni titlul de duce de Apuglia şi Calabria, titlu confirmat de papă la 1059. Tot în acelaşi an o repudiază pe prima soţie, Aubrée (Alberda de Buonalbergo), din  vagi motive de incest fără  vreo bază biologică. Se căsătoreşte  cu Sichelgaita, fiica prinţului lombard din  Salerno.  

În anul 1060,  Robert  Guiscard a cucerit Taranto, Brindisi şi Reggio.  Bohemond (1052-1111), fiul lui Robert  Guiscard  din căsătoria cu prinţesa Aubrée, i-a rămas loial în toate campaniile. Nu va moşteni decât Taranto.

Reggio era un important cap de pod. De aici Trinacria (Sicilia) devenea accesibilă normanzilor. Însă efortul personal al lui  Robert  Guiscard era focalizat mai mult pe lupta cu bizantinii din sudul Italiei, ce nu se  va termina decât cu izgonirea lor din  Bari, la 16 aprilie, anul 1071.

Dante Alighieri începe Cântul XXVIII din Infernul printr- o pregătire a descrierii luptelor cumplite din Apuglia: „Chi poria mai pur con parole sciolte/ dicer del sangue e de le piaghe a pieno/ ch’i’ ora vidi, per narrar più volte?/ Ogne lingua per certo verria meno/ per lo nostro sermone e per la mente/ c’hanno a tanto comprender poco seno./ S’el s’aunasse ancor tutta la gente/ che già, in su la fortunata terra/ di Puglia, fu del suo sangue dolente/ per li Troiani e per la lunga guerra/ che de l’anella fé sì alte spoglie,/ come Livio scrïve, che non erra,/ con quella che sentio di colpi doglie/per contastare a Ruberto Guiscardo”.

George Coşbuc traduce: “ Deplin s -arate, chiar şi – n proza lui/şi oricât repovestind, cine- ar fi- n stare/de- atâtea răni şi sânge cât văzui ?/Prea slab-ar fi o limbă  orişicare,/Căci loc în ele atât- de mult a strânge/Nici mintea -ne, nici graiul n- are./Şi chiar s- aduni pe câţi avur- a plânge/Cândva- n Apulia- n ţara cea- ncercată/vărsat de oşti romane- atâta sânge ;/pe toţi şi-  acei ce- n lupta- ndelungată/inele- au dat ca spolii fabuloase,/cum Titu- Liviu negreşit ne- arată ;/pe toţi răpuşii luptei dureroase /ce- n drumul lui Guiscard au stat”.

Deşi ghidul lui Dante în Infern este poetul roman Vergilius, care în Eneida scrie despre luptele purtate de ‘li Troiani’ (Eneus însuşi  este eroul troian), vă rog să observaţi că  din traducerea altminteri admirabilă  a lui George Coşbuc lipseşte detaliul Troienilor.

Sarcina cuceririi insulei Sicilia a fost  delegată de  Robert  Guiscard fratelui său,   Roger de  Hauteville. Roger I, cum a fost numit ulterior, a început lupta  printr-un atac nereuşit asupra cetăţii Messina, la anul  1060. În acel timp, autoritatea islamică  din Sicilia era foarte decentralizată  în entităţi regionale de tip hinterland focalizat  pe  câte un oraş. Dar fiecare  asemenea mică putere raională  islamică dorea, „pohtea”, avea dezideratul sau „pohta” să evolueze într-un califat independent. Ne interesează  acum puterea islamică din Siracuza, unde  liderul încrezător în sine  era  Ibn al-Thumna, ce îşi alesese deja nume de calif: „Al-Qadîr bi’llâh”. Pentru urechea interioară a lui Ibn al-Thumna,  numele era probabil sublim. 

Între 1053 şi 1060, Thumna încercase unificarea puterii islamice din insula cu „trei vîrfuri” – Trinacria. Dar la 1060, el este viguros atacat de rivalii musulmani  din Sicilia. Pentru a face faţă  cu succes presiunii armate a fraţilor săi arabi, mahomedanul Thumna vrea să angajeze nişte mercenari normanzi. Nu prea mulţi, pentru că orice lider bun trebuie să respecte principiul precauţionar. Adresează  deci  rugămintea şefului normanzilor din Italia, anume ducelui de Apuglia şi Calabria. Viitorul overlord de Sicilia, Robert Guiscard de Hauteville,  îşi  trimite  fratele în Sicilia, însoţit de trei sute de cavaleri. Aşa se explică  uşurinţa debarcării lui Roger I de Hauteville în Sicilia, în fruntea  unui  contingent relativ restrâns. De atunci, arabii interesaţi de Sicilia, chiar cei din zilele noastre,  îl vor considera mereu un trădător pe Ibn al-Thumna care a deschis poarta de  intrare  normanzilor în Trinacria. Cu ajutor primit din partea altor islamici sicilieni dizidenţi,  Roger de  Hauteville atacă iar Messina la  anul 1061, reuşind să captureze cetatea.

Messina va deveni centrul de unde vor fi conduse operaţiile  normande ulterioare în Sicilia. Speculând luptele inter-islamice din Sicilia, normanzii au cucerit cetăţile  Rometta, Frazzano, Paterno, şi Petralia. Dar un conflict izbucnit la 1062 între fraţii de Hauteville întrerupe şirul de victorii. Grecii din insulă s-au revoltat împotriva normanzilor la 1063. Rebeliunea fu rapid sugrumată. Tot  la 1063 AD,  islamicii din Tunisia trimit ajutor militar coreligionarilor din Sicilia. Musulmanii reocupă oraşul Palermo ce fusese temporar pierdut,  toată regiunea dintre Mazara şi Cefalu, precum şi  Girgenti/Agrigento. Roger I  de  Hauteville reuşeşte până la urmă  să învingă combinaţia forţelor  sarazine în lupta de la  Cerami. 

Ca recompensă  a campaniei purtate cu atâta succes împotriva  mahomedanilor din Trinacria, pontiful roman dăruieşte normanzilor o banieră cu însemne papale. Încurajaţi astfel de puterea spirituală  care se dorea şi putere lumească,  fraţii Robert şi  Roger de  Hauteville încearcă  să  recucerească Palermo la 1064, dar eşuează. Însă musulmanii cad pradă luptelor intestine. Normanzii vor sprijini facţiunea islamică locală, alungându-i pe intervenţioniştii tunisieni la anul 1068. Acum Robert Guiscard se poate ocupa exclusiv  de asediul cetăţii Bari. Bizantinii sunt alungaţi definitiv la 1071 din ultimul lor punct de rezistenţă în Apuglia. După  alte patru luni, normanzii cuceresc Palermo în Sicilia. Robert Guiscard  este recunoscut de instituţia papală drept  duce de Sicilia. Roger Hauteville capătă titlul de mare conte de Sicilia, când rezistenţa islamică nu era complet sugrumată. Insula sudică a Italiei va deveni complet normandă la 1091 AD.Titus Filipas