Doclea

Finanţele imperiului Romania erau echilibrate de transporturile în aur monedă colectat ca impozite din provinciile imperiului roman din Italia. La un moment dat, o galeră eşuează în golful Doclea. Aurul bizantinilor fu jefuit de un strămoş al viitorului rege Constantin Bodin din Doclea. Rege care a fost ginerele marelui Robert Guiscard de Hauteville. Normandul italic ducea politica alianţelor de încuscrire pentru a controla întreg teritoriul traversat de Via Egnatia. Tatăl pământesc al lui Constantin Bodin primise titlul de „Rex sclavorum” de la papa Grigore al VII-lea Hildebrand, suveran pontif de la 1073 la 1085. În titulatură, cuvântul „Rex” sublinia elementul latin existent în Doclea (numele alternativ este Diocleia, împăratul Diocletian provine de acolo!), iar cuvântul „sclavorum” provine printr-o transfornare gramaticală de la substantivul latinesc sclav. Astfel titulatura primită de la papa Hildebrand demonstrează existența unui gradient sclav. Să ilustrez conceptul printr-un personaj concret. Omul ori persoana ieromonahului tipograf Macarie poartă categoric amprenta unui gradient sclav. Care îi afectează, și îi transformă profund, fondul autohton valah. Însă ieromonahul tipograf Macarie a fost realmente o personalitate uriașă ! El învinge stigma istoriei printr-o căutare personală de identitate și revine în Valahia. Încă mai în vechime, dacă facem abstracţie de Constituţia anului 212 (Constituţia Antoniniană), atunci trebuie să spunem că puntea de trecere de la peninsula italică la peninsula balcanică, pe care ţineau foarte mult s-o controleze toţi împăraţii romani de la Traian Optimus Princeps și până la Manuel I Comnenul, o punte dominată hidrografic de rîul Savus iar urban de oraşul Sirmium, fusese tradiţional un rezervor de sclavi numit Sclavonia. Doclea cuprindea Albania de nord, o parte din Muntenegru, şi se învecina cu portul şi cetatea Dyrrachium, aici aflându- se şi capătul apusean de pe Via Egnatia. Generalul bizantin Gheorghe Probat, trimis în Doclea ca să recupereze aurul impozitelor strânse din Italia, este înfrânt categoric de autohtoni. Astfel imperiul rămâne într- o criză acută de bani lichizi. Iar pentru a compensa lipsa de monedă în tezaur, ministrul Ioan Orphanotrophos comite o greşeală fatală în colectarea finanţelor. Greşeala de politică fiscală comisă de ministrul bizantin de finanţe şi al problemelor sociale creează instabilitate politică în teritoriile din nord ale Oikumenei, reintegrate în 1018 la Romania de bazileul Vasile al II-lea, Bulgarohtonul. Orphanotrophos comută impozitul în natură, stabilit de împăratul Vasile al II-lea -în marea lui înţelepciune- cu un impozit plătibil numai în monedă. Din cauza aceasta, populaţia vlahă se uneşte cu populaţia creată prin gradientul sclav şi se revoltă. Prima oară la 1040-1041, sub conducerea vlahului Petru Delian. Răscoala începea din părţile balcanice ale imperiului mai depărtate de capitala Constantinopol. Revolta lui Petru Delian pleca dintr – un cadrilater având latură sudică marcată între Skopie şi Belgrad, latura nordică fiind dincolo de Dunăre, în Oltenia – zonă pe care Orphanotrophos încerca să o impoziteze. Dar oamenii nu aveau bani, oltenii erau mai săraci decât scoţienii! Banii lichizi puteau fi obţinuţi uşor numai din comerţul cu Constantinopolul. Pentru locuitorii din Romania aflaţi departe de Constantinopol, birul în lichidități făcea viaţa oamenilor foarte grea! Putem bănui că a existat o răzvrătire şi mai devreme decât răscoala condusă de Petru Delian. Astfel, armistiţiul încheiat de bazileul paflagonian Mihail cu islamicii din Sicilia, pentru ca ei să nu atace teritoriile bizantine din peninsula italică, putea avea această motivaţie – trupele bizantine erau ocupate cu liniştirea unei răscoale din peninsula balcanică. Armistiţiul bizantinilor cu sarazinii era destinat să protejeze galerele bizantine de atacurile corsarilor islamici din Sicilia. Armistiţiul era numai vremelnic. Pacea cu maurii din Sicilia era destinată să camufleze un plan. Bizantinii şi-au câştigat o reputaţie din faptul că totdeauna aveau şi un plan secret, cel mai adesea cu bătaie foarte lungă.
La drept vorbind, grecii din Constantinopol nu erau prea impresionaţi de consecinţele celor două veacuri de stăpânire arabă asupra Siciliei. Nu le vedeau ireversibile. Astfel că în anul 1036, bizantinii şi normanzii formează o alianţă impotriva islamicilor, pentru câştigarea Siciliei. Între 1037 şi 1040, bizantinii conduşi de generalul George Maniakes reiau lupta pentru Sicilia. Organizatorii bizantini ai expediţiei în Trinacria fac apel la prinţii lombarzi din sudul Italiei, rămaşi acolo după ce Charlemagne preluase coroana de fier a marelui regat lombard din nordul Italiei. Domnind numai peste mici teritorii, prinţii lombarzi din sud se găseau pe atunci în cei mai buni termeni de cooperare cu împăratul bizantin Mihail al IV -lea Paflagonianul (1034-1041). Prinţul Guaimar al IV-lea din Salerno trimite în ajutorul bizantinilor trei sute de cavaleri normanzi. Între care se aflau şi doi dintre fraţii de Hauteville: Guillaume Bras de Fer, şi Dreux (Drogo). La fel ca şi Guillaume le Conquérant, cuceritorul Angliei, fraţii de Hauteville, fii lui Tancred de Hauteville, făceau parte din cea de a şasea generaţie de normanzi socotită după generaţia întemeietoare care îl însoţise pe ducele Rollon (venind dintr-o țară chemată Dacia Hiperboreană, așa spune istoria lor). Normanzii nu erau la conducere în Italia. Decideau alţii pentru ei. Contingentul normanzilor era comandat de Ardouin, un senior lombard din Milano. În tabăra din Reggio de Calabria se adunară forţele corpului expediţionar bizantino- normand. Se întâlnesc direct aici şi bineînţeles că fraternizează, două „soiuri” de vikingi: normanzii, urmaşi ai companionului vikingului Rollon veniţi din Normandia până în sudul Italiei pe excelenta reţea de drumuri ale fostului Imperiu Roman de Apus, şi varangii din garda imperială bizantină, conduşi atunci de sângerosul viking Harald Hardrada (adică Harald, Conducătorul cel Dur). Tradus ad litteram, numele Harald Hardrada înseamnă Harald Cel fără de milă. Biografia lui se află scrisă în Heimskringla, cronică islandeză în care fiece capitol este o saga. La anul 1047, Hardrada va fi încoronat ca rege al Norvegiei. A jucat un rol imens pentru a deveni regele Norvegiei faptul că slujise militar la Miklagard (Constantinopol). Când a plecat de acolo – la anul 1044 – era încărcat de aur şi de onoruri. În 1066, pe tărâm englezesc, Hardrada va fi rivalul nenorocos al anglo-saxonului Harold în competiţia pentru tronul Angliei. Avem din vremea expediţiei din Sicilia când trăia şi Hardrada, mărturia că aventurierul normand Roussel de Bailleul, ce va juca un rol în distrugerea imperiului bizantin, fiind totuşi angajat de bizantini ca mercenar! îi cunoaşte pe fraţii Guillaume Bras de Fer şi Dreux de Hauteville. Aceştia precum şi Onfroy (Onofrei) au fost primii dintre fiii lui Tancrède de Hauteville ce au călătorit, mândri cavaleri în zale, pe vechile drumuri romane din Franţa până în Italia. Robert Guiscard de Hauteville vine şi el în sudul Italiei în intervalul 1045-1046, şi cere o slujbă contelui Drogo. Fratele se debarasează de el, trimiţându-l în brigandaj « cavaleresc » în Calabria, provincia din vârful « cizmei » italice. Întrebuinţând şi noi limbajul radical al lui Simion Dascălul, spunem pur şi simplu că Robert Guiscard de Hauteville a fost la început un « tâlhar ». Guiscard se instalase în castelul San Marco din Calabria -provincie pe care bizantinii o recâştigaseră cu mai bine de un veac de la aghlabizii aflaţi în declinul puterii- trăind numai din pradă haiducească. Către anul 1051, Robert Guiscard de Hauteville se căsătoreşte cu Aubrée (Alberda), fiica normandului Gerard de Buonalbergo, şi rudă exclusiv prin alianţe matrimoniale, nu şi genetic, cu Guiscard. Aubrée de Buonalbergo aducea, ca zestre din Normandia, un detaşament format din două sute de cavaleri. Mai târziu, Robert Guiscard se va despărţi de Alberda, pentru a câştiga principatul de Salerno. În anul 1038, împăratul bizantin dă ordinul declanşării expediţiei contra sarazinilor din Sicilia, aflaţi atunci într-o stare de diviziune internă, fiind prinşi în lupte de succesiune dinastică. Alianţa dintre bizantini şi vikingi (normanzi şi varegi) în campania din Sicilia durează doi ani. Oraşul Messina este recucerit încă din toamna lui 1038. Alte campanii victorioase bizantino- normande urmează în nordul, în vestul şi în centrul Siciliei. Musulmanii sunt învinşi la Rametta, forţele strânse de Maniakes reuşesc să câştige Siracuza. Când asediază Palermo, George Maniakes este rechemat în Balcani. Începuse răscoala vlahilor conduşi de Petru Delian, şi astfel tot rezultatul campaniei bizantine pentru eliberarea Siciliei este pierdut. Răscoala lui Petru Delian a fost înfrântă, dar ea marchează punctul final în efortul militar bizantin de extensie administrativă a Romaniei Constantinopolului în Macedonia şi la nordul ei, dincolo de Dunăre, până pe teritoriul Olteniei.
Titus Filipas

Etichete: Dimitrie Cantemir, Fernand Braudel, Nova Roma, Romania Neoacquistica, Romania Orientală, România, Titus Filipas