Communarzii şi Restauraţia potenţială în Franţa

Paul Langevin (1872-1946) , un fizician celebru, provenea dintr-o familie muncitorească. În 1871, pe colina Montmartre, mama lui asistase ca martoră adolescentă îndurerată la împuşcarea communarzilor. Putem bănui că istorisirile mamei despre amintirile adolescenţei i-au determinat în mare măsură atitudinea politică foarte radicală. Istoricul sorbonnard Pierre Miquel are dreptate să caracterizeze astfel urmările uciderii communarzilor: „Rana deschisă se va cicatriza cu greu: asemenea masacru influenţează viitorul politic şi împinge mentalităţile spre atitudini extreme” (traducerea aparţine domnului Florin Hera). Prima reacţie populară, neaşteptată!, a fost să asocieze sângele communarzilor cu sângele cuplului regal Louis XVI şi Marie – Antoinette! Este ca şi cum poporul observase, înaintea constituţionaliştilor, că Republica Franceză nu avea legitimitate ! În consecinţă, se creează atunci pentru prima oară condiţiile cele mai propice de restaurare, sinceră şi larg acceptată, a regalităţii în Franţa. Contele de Chambord putea deveni atunci regele Henric al V-lea. Aşa cum ne povesteşte Victor Hugo în Mizerabilii, Henri era un nume regal foarte iubit de popor. Pentru bunul motiv că Henric al IV-lea dorise ca fiecare familie franceză să aibă duminical o găină grasă în oala de supă! Contele de Chambord nu devine rege doar dintr – un simplu capriciu personal. El nu acceptă ca drapel naţional tricolorul, sub care obţinuse atâtea victorii armata franceză. Care la rândul ei nu va accepta baniera cu florile de crin, niciodată steag naţional francez. Însă baniera cu florile de crin va fi votată ca drapel naţional de către cetăţenii Quebec-ului modern ! Paul Langevin –Angevinul, dacă am încerca să-i traducem numele- a fost savantul francez care l-a invitat pe Albert Einstein să conferenţieze în Franţa după primul război mondial. Tot el a facilitat şi plecarea fizicianului George Gamow din Uniunea Sovietică. Iar Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului. El este nepotul politicianului şi istoricului francez Henri Alexandre Wallon (1812-1904), un parlamentar care observă şi el, după zdrobirea Comunei din Paris, faptul că Republica franceză nu avea legitimitate, şi pentru remediere propunea un apendice legislativ cunoscut ca ‘amendamentul Wallon’. Astfel amendamentul Wallon înscrie pentru prima oară cuvântul République în Constituţia Franţei. Tot acelaşi parlamentar Henri Alexandre Wallon din secolul XIX are şi ideea septenatului prezidenţial. Îl va inspira mai târziu pe generalul Charles de Gaulle pentru textul instituţional de la crearea celei de a V-a republici franceze. În secolul XVIII, un alt Henri Wallon, strămoş cu încă două generaţii mai vechi decât parlamentarul şi autorul modificărilor constituţionale, deci un alt Henri Wallon trăia modest ca simplu profesor meditator particular, maître libre pentru citire şi scriere, însă la înălţimea spirituală a Epocii Luminilor. Totuşi nu toţi intelectualii Epocii Luminilor aveau dreptul să intre în saloane! Stră-strănepotul acestui intelectual ce nu era admis în saloanele Franţei din secolul XVIII va scrie cartea „De l’acte à la pensée” (Flammarion, Paris, 1942) tradusă la noi de academicianul Alexandru Duţu. Îl consider a fi cel mai consistent text de psihologie din secolul XX, extrem de greu de tradus în alte limbi decât în cele neolatine, şi poate încă mai greu de „digerat” intelectual (citiţi de pildă excelentul capitol despre « indicii », la fel de dificil ca şi capitolul matematic despre varietatea Cantoriană). Bine, acum este necesar să precizăm că acest Henri Wallon se simţea comunist numai în dimensiunea foarte restrictivă că el accepta materialismul dialectic ca filosofie. Care-i un fel de Weltanschauung comunist. Şi laureatul Nobel pentru fizică, prinţul Louis de Broglie (1892 – 1987), accepta acest Weltanschauung. Adevărul este că lucrările ştiinţifice ale fizicianului prinţ Louis de Broglie şi ale psihologului Henri Wallon erau pline de judecăţi inedite. Iar în măsura în care acele judecăţi erau formulate şi acceptate prima dată numai de ei, propoziţiile lor ştiinţifice prima oară formulate se constituiau automat în tot atâtea exemple de judecăţi dialectice în cel mai pur sens al epitetului dialectic.
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: