Nova Roma încă mai exista nu mult „înainte de săptămâna trecută!”

S-a spus, cât de drept ori cât de greşit?, că numai zidirea templului ori a bisericii oferă experienţă religioasă integrală. Nu ştiu cât de întreagă, sau cât de sinceră ca trăire religioasă, este « experienţa zidului ». Însă ea nu-i exclusivă. Orice căutare, pozitivă ori negativă, a indefinitului ce unii îl numesc «Absolut» este o experienţă religioasă integrală. Iar înlăuntrul unui limbaj vernacular, şi acesta un fel de « zidire », căutarea absolutului pozitiv înseamnă să tânjeşti după infinit într-o lume finită: melancolie şi pesimism, când percepută e « durerea lumii » toată. Deplorabilă condiţie, în care romanticii români ar fi ajuns să fie prinşi ca nişte insecte plăpânde într-o pânză de păianjen. Imobilizaţi într-o simţire intensă, pentru că ei nu ar fi avut, prin naştere ori prin educaţie, capacitatea, îndeobşte bănuită a fi salvatoare pentru destinul individual, de adaptare la ‘realitatea socială’. Sau la ‘adevărul social’, totdeauna nimicitor pentru drepturile la subiectivitate şi libertate personală. „M-am căutat pe mine însumi.” Este o frază formulată de către Heraclit. Ea defineşte subiectivitatea ca problemă fundamentală. Istoria noastră veche ne arată că lumea ioniană este nu doar adiacentă cu lumea tracică, este chiar aceasta. Fraza heraclitică ne aparţine intim şi definitoriu. Dar e ceva nou sub soarele palid al vremii ? Căci lucrurile acestea s-au întâmplat în multe rânduri, într-o istorie culturală europeană. Ataraxia şi contemplarea din antichitatea greacă, stări atât de înrudite cu melancolia, nu erau legate şi ele de căutarea absolutului ? În lumea greco-latină târzie, era presentimentul unui Ev Mediu, întunecat, ce urma să vină. El pare strâns înrudit cu acel « mal du siècle » de o acuitate dureroasă în spiritele cele mai sensibile ale cumpenei veacurilor XVIII şi XIX. « Le mal du siècle », ştim precis, a fost o criză declanşată de catastrofa majoră din civilizaţia universală produsă de Marea Revoluţie Franceză şi de războaiele sângeroase din siajul ei, pînă la Waterloo. Pentru minţile cele mai lucide şi nobile ale Occidentului apărea atunci ca evident faptul că universul mundan se schimbase atât de mult după Marea Revoluţie Franceză, încât constatarea privind starea civilizaţiei universale, condensată de Leibniz în aforismul : « Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile », nu mai era, din păcate, adevărată. Dar, ţin să ne reamintească supărător protocroniştii, chiar în vremea lui Leibniz un prinţ român simţea «melanholia » într-un Constantinopol care suferise o sută cincizeci de ani de stambulizare. Prinţul Bibescu (el provine dintr-o familie de moşneni de la Gorj), bunicul scriitoarei Marta Bibescu, considera căderea oraşului Constantinopol ca durere personală. Arhetipul cultural prezent în melanholia lui Dimitrie Cantemir se traduce la prinţul Bibescu prin sentimentul mărturisit că Nova Roma încă mai exista nu mult „înainte de săptămâna trecută!”
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: