Povestea lui Arthur Gordon Pym din Nantucket, Contractul Social

Trebuie să vorbim foarte sincer despre nevoia noastră de alfabetizare în economia politică! Este un „lettrisme” (folosesc bonjourismul, recent s-a vorbit despre Isidore Isou, martor obiectiv care depune mărturie pentru istoria noastră, a corectitudinii românilor şi a liderilor decizionali pentru salvgardarea României în cel de al doilea război mondial!) nou. Este acesta un „lettrisme” chiar internaţionalist. Punctual nu mă deranjează intruziunea de internaţionalism nou în ideologia naţionalismului românesc. Este revenirea la tradiţia doctrinară a Partidei Naţionale. Care pleca, în discursul din prima jumătate a secolului XIX, tot de la un acquis european : Bonnot de Condillac şi Destutt de Tracy, nume de ideologi primari pe care le spun iar, întrucât cărţile româneşti despre opera lor şi despre influenţa lor decisivă în renaşterea noastră naţională au fost arse la anul 1948 din ordinele alogeno-cominterniştilor Walter Roman şi Lioncik Tismineţki. Fiul celui dintâi devenea Primul Ministru al României după loviluţia din decembrie 1989. Fiul celui de al doilea ne-a „învăţat” apoi cum să luptăm „eficient” împotriva comunismului🙂 ! Mai este şi necesitatea adoptării unui limbaj evoluat şi adecvat pentru parcurgerea unui nou ciclu de civilizaţie. Vorbesc aici despre „ciclu de civilizaţie” în sensul propus de Giambattista Vico. În mod categoric, acesta fiind cel mai reacţionar dintre toţi marii cugetători reacţionari! Giambattista Vico este un gânditor care ne poate ajuta să scăpăm de iluziile „revoluţiei române”. Infuzate perfid în mintea noastră de emisiunile postului de Radio Europa liberă şi de propaganda bolşevicului Silviu Brucan. Trăiesc eu prea mult în iluzia că mankurtizarea, pânza de păianjen veninos care a încercat să prindă mintea nostră, a fost ireversibil ruptă ? Deci, care-i necesarul lettrisme (ca să nu folosesc de-a dreptul termenul alfabetizare) ca să ieşim din zilele nefaste ale naţiei noastre ? Acest lettrisme ne permite să scriem noul Contract Social pentru România în cea de a doua modernitate a sa. Pentru România de după timpul postmodern al raţiunii suspendate, al disoluţiei statale din visul România Mare, al renunţării la toate celelalte versiuni de Contract Social tradiţional. Discursul contemporan despre Contractul Social cuprinde şi o fază de calcule în Excel, spuneam. Trebuie luat în considerare marele sistem industrial de producţie care creează PIB-ul ţării. Prin Contractul Social pentru România, din pur calcul econometric iar nu din motive politicianiste, trebuie să fie asigurată o bază doctrinară din ştiinţa economică pentru integrarea populaţiei apte de muncă în procesul de producţie. Apare întrebarea legitimă : Poate fi integrată toată populaţia aptă de muncă, doritoare de muncă, în procesul de producţie ? Răspunsurile teoretice sunt tradiţional două. John Maynard Keynes spunea : Da, este posibil. Ca de obicei, Milton Friedman îl contrazice : Nu, nu este posibil. Ori, mai nuanţat: Este posibilă integrarea populaţiei aptă de a munci în procesul de producţie doar până la o anumită limită, care se cheamă „rata naturală a şomajului”. Noţiunea aceasta era ştiută şi mai înainte de Milton Friedman. Dar economistul din Chicago leagă „rata naturală şomajului” de inflaţie şi denumeşte conceptul, acum mult mai rafinat, NAIRU. Este acronimul de la termenul englezesc : Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment. Este o limită inferioară pentru şomaj. Dacă se scade mai mult, inflaţia începe să crească ! Toate precizările acestea se fac în cadrul discuţiei mai extinse privitoare la marele sistem industrial de producţie şi consum care creează PIB-ul. Intuitiv şi voluntarist, dictatorial dacă vreţi, Nicolae Ceauşescu lucra exact aici ! Aceasta era frontiera extremă pe care îşi trasa linia de politică macroeconomică pentru România ! Era bine, era rău ? Mai anţărţ, într-o emisiune pe Realitatea TV, răutăciosul reporter Tatulici relua, aproape obsedant, o întrebare pe care o auzise : De ce s-a prăbuşit atât de catastrofal economia României?, iar economia Basarabiei, nu ! Ar trebui să ne întoarcem la observaţia pertinentă a lui Nicolae Georgescu-Roegen, exprimată într-un interviu pe româneşte după 1989. Economistul Roegen spunea în mod expres că modul în care dictatorul Nicolae Ceauşescu a stabilit linia de politică macroeconomică pentru România era de tip capitalist, iar nu comunist ! Iar Nicolae Georgescu-Roegen ştia ce spune ! În primul rând, cu toţii de-o anumită vârstă ne amintim, Nicolae Ceauşescu era obsedat („mesianic” – fusese comentariul la Radio Europa liberă, un comentariu pe care îl consider şi acum că a fost nepotrivit!) de crearea de noi locuri de muncă. Lucrul acesta era recunoscut de întreaga populaţie dornică de muncă. Dacă nu l-aţi auzit, înseamnă că nu aţi umblat printre oameni ! Or, regula simplă de macroeconomie spune că o economie are un mare număr de locuri de muncă numai dacă lucrează la frontiera în extensie maximă a posibilităţilor sale de producţie. Dacă era un „mesianism macroeconomic”, ei da, acesta chiar a fost! Nu îi poţi cere unui om politic autentic să acţioneze fără „patimă” ; o patimă bună, pentru că Nicolae Ceauşescu a urmat conştiincios poruncile Ecleziastului pentru împăraţi ! O economie care lucrează la extensia maximă a posibilităţilor ţine şomajul la proporţia sa naturală – NAIRU în terminologia chicagoanului Friedman Milton. Fără ca economia să intre în regim de inflaţie. Pe de altă parte, ştiţi aforismele : ”Dacă nu curge, pică.”, precum şi „Dar din dar se face Raiul.” În termeni de economie politică anglo-saxonă, proverbele acestea româneşti exprimă foarte bine fenomenele economice numite „leakages” – adică scurgeri din Marele Cerc al Bogăţiei macroeconomice (ori the Wheel of Wealth, după economistul american Frank Knight). Adică fiecare om integrat în procesul de producţie devenea totodată la noi, înainte de anul 1989, şi un agent economic angrenat într-o mică buclă economică pe care o controla dincolo de ceea ce îi fusese asignat ca rol economic de către sistem ! Şi pentru că „toţi suntem români…, mai mult, sau mai puţin oneşti”, rezultă că în Republica Socialistă România exista un foarte mare număr de agenţi economici mititei şi individualişti care „furau de la stat”. Or, aceasta reprezintă condiţia de bază pentru cele două teoreme ale bunăstării sociale ! Citind -pe vremuri, hăt!-, Povestea lui Arthur Gordon Pym cel din Nantucket, eram înspăimântat aproape de schiţa Contractului Social american pe care o descria Edgar Allan Poe în anul 1838. Predatorial, predatorial, predatorial ! Iar natura lui nu s-a schimbat nici acum. Sigur, descrierea pe care o întreprindea Edgar Allan Poe este incorporată acum în ideologii mai noi : neo-libertariană şi neo-conservatoare. Loviluţia din 1989 s-a făcut pentru a se elimina quasi-infinitatea de agenţi economici mititei care introduceau „leakages” în macroeconomie şi profitau de pe urma lor pentru a menţine, inconştient în sinergie cu voluntarismul macroeconomic „mesianic” al lui Nicolae Ceauşescu, România ca un stat al bunăstării sociale unde fuseseră create realmente maximum posibil de locuri de muncă. Tranziţia economică de după 21 decembrie 1989 s-a făcut la noi fără aplicarea justiţiei distributive ! Paradoxal este faptul că un „partid istoric” resuscitat, vorbesc despre PNŢ transformat în PNŢ-CD, şi care avea realmente o experienţă istorică în justiţia distributivă, mă refer aici la doctrina economică distributivă a lui Ion Mihalache, a refuzat categoric să ia în considerare aspectele distributive în tranziţie. Iar vechi lideri ţărănişti supravieţuitori, de exemplu Nicolae Carandino, de luciditate exemplară, care ştiau foarte bine noţiuni fundamentale de economie politică distributivă, au fost ţinuţi „sub obroc” de către conducerea PNŢCD-istă dominată de ardeleanul non-ortodox Corneliu Coposu. În fine, a reuşit să distrugă România, acesta-i un fapt ! În pripita lui vizită din ianuarie 1990 la ambasada URSS, lui Corneliu Coposu i s-a făcut un profil psihologic amănunţit de către experţii serviciilor de spionaj ruseşti. Apoi, ştim noi ceva despre conţinutul discuţiilor seniorului Corneliu Coposu cu agentul MI6 Denis Deletant înainte de anul 1989 ? Eu nu voi uita că marele Iuliu Maniu, al cărui secretar era Corneliu Coposu, se ascundea pe 24 august 1944 în casa unui agent britanic, pentru a nu-şi asuma funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri ! Or, actul decizional personal chiar este primul criteriu pentru definirea personalităţii !
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: