„Nistrule, pe malul tău …”

Comentarii adunate de pe SURSA https://nastase.wordpress.com/2015/04/21/prelegere-despre-frontiera-estica/
@fostă basarabeancă spune : +Bine că vă regăsesc sănătos. De pe frontiera de Est vin și eu astăzi, unde fără să vreau și fără să pot evita, mă gândesc la redesenarea fără de sfârșit a frontierelor României. Mai țineți minte grădina mea de pe malul Prutului? Nu-i chiar pe mal, cum ar fi putut să fie acum vreo 60 de ani, căci satul s-a mutat pe un loc mai drept și mai stabil, la vreo doi kilometri de firul apei (nu țipa nimeni că le alunecă în apă casele și mormintele, nu cereau ajutor de la guvern, pur și simplu și-au refăcut satul pe un loc, unde aveau ogoarele, renunțând la confortul de lângă apă). În fiecare an, înainte de Paști, mergem pe un deal înalt și ascuțit, unde stă să cadă oricând, fosta bisericuță a satului. Acolo sunt mormintele celor pe care îi moștenesc. Facem curat la morminte și povestim copiilor despre bunicii lor: cum au fost, ce au avut și nu mai au; despre satul din vale ce stătea să alunece în Prut, nu alta, despre granița care nu era. Cimitirul nu are gard, însă îi ține loc o perdea de salcâmi spinoși, răsădiți în două rânduri; printre ei, ajutând la împiedicarea intrușilor de natură bovină și ovină să pătrundă și să pască mormintele, crește o încâlceală de tufe de măceșe și porumbele. Nu că nu trec vacile, cred că nu trece nici musca. În ciuda celor câteva morminte îngrijite, cimitirul este o junglă împânzită cu tot felul de copaci semănați de vânt și de grija urmașilor de acum o sută de ani: mere pădurețe, pere busuioace, soc negru, liliac ce invadează și cărările (știți cum își croiește drum pe sub pământ!), perje drepte, zarzări amari… Iar pe sub toate astea, un fân aspru plin de căpușe, de șerpi și de șopârle. Conform tradiției, când terminăm cu florile de pe morminte, traversăm cimitirul către buza abruptă a dealului ca să vedem apa. Trecem pe lângă mormântul unui preot, ale cărui gard și cruce au fost furate de hoții de fier vechi, răzbatem eroic prin „gard”, sărim pârâul dintre spini și urcăm pe margine. De aici vedem Basarabia, chiar la picioarele noastre, peste apă. De obicei așternem o pătură și stăm puțin acolo, privind. Uneori pomenim morții, alteori tăcem, fiecare cu gândurile sale. Vântul ne sparge ochii și ne smulge părul din cap așa că decidem să intrăm în șanț. Este rămășița unor tranșee din cel de-al doilea război mondial, unde încăpem și în picioare. Eu n-am văzut satul vechi și încerc să mi-l imaginez în fiecare an, după cele auzite de pe la moșnegii care mai trăiesc. Mai sunt câteva ruine de beciuri din lespede fărâmicioasă de piatră, se mai cunosc unele locuri de casă… Mi-l închipui cu huidițe strâmbe în loc de uliți, pe unde aleargă plozi desculți și dezbrăcați, fugărind seara cârlanii, cu niște căsuțe mici, ca niște hribi, cu garduri împletite din nuiele (asta-i precis, că din scândură nu aveau), cu lalele și narcise în fața prispelor lipite cu lut amestecat cu balegă de cal. Îmi închipui fumul de strujeni recuperați după ce au hrănit vitele, care cuprindea valea seară de seară fix la ora de mămăliguță… Cred că aici, pe dealul acesta, unde te îmbată și azi la vremea ei, floarea de salcâm cu parfumul ei dulce, era un loc numai bun pentru întâlniri de taină pentru flăcăi și fete, de aici de sus dădeau drumul vălătucilor de foc în noaptea de Înviere. Cine știe ce loc viu și gălăgios a fost? De peste Prut, spun cei mai bătrâni, veneau neamurile la Paști, cei de aici se duceau dincolo, la surori și frați, cuscri, cumătri și nași. Când se putea, desigur. Gardul de sârmă i-a despărțit, după război, pentru eternitate. Când spun eternitate, mă refer chiar la ea, pentru că oamenii mi-au povestit fel și fel de povești: nimeni nu s-a mai revăzut cu rudele, nici măcar tați cu fii. M-am mirat când am simțit resemnarea lor… senină! Nu știe fiu despre tată, pe unde-i putrezesc oasele, ori unde le strălucesc ochii urmașilor lor. După ce a scăpat care și pe unde, am aflat cu stupoare, că nimeni nu a făcut nici un efort să ajungă la familie, ori să încerce să-i aducă încoace; pur și simplu s-au recăsătorit, au făcut alți copii și pe ceilalți i-au șters de pe tabla vieții lor. Oare sunt eu un spirit prea zbuciumat, minte agitată care caută nod în papură? Cum poți să stai acolo, la doi pași de sârma care te desparte de tot sângele tău, și apoi să te duci liniștit acasă, hrănești vitele, mergi la nunți, faci copii, chefuiești, trăiești parcă exiști?.. Mai stăm un pic și mai rezistăm vântului turbat, cuprinzând cu ochii lanurile de aici și de dincolo. Vedem și bisericuța lor. O vedem, pentru că e tot pe un vârf de deal, simetrică, aproape, cu a noastră. Numai că a lor e tot în sat și nu e părăsită. Nu-mi vine să plec acasă. Să nu credeți că-mi vine să plec dincolo. Simt că nu pot pleca de acolo și atât. Pe valea accidentată văd că trece mașina de la poliția de frontieră, paznicul frontierei de Est. Plecăm și noi acasă, se face seară.+
@Criticos spune : +@fostă basarabeancă : Am fost de două ori dincolo de Prut, prin anii 90 şi am regăsit acum tristeţea cu care m-am întors în ambele dăţi şi care, îmi pare mie, e cuprinsă în versurile cu care se încheie volumul al II-lea al Jderilor: „Nistrule, pe malul tău/ Creşte-or iarbă şi dudău. / Iarba creşte şi-nfloreşte / Inimioara putrezeşte.” M-au însoţit insistent şi fără voie în ambele peripluri ale căror episoade, foarte prezente în memorie, îmi toarnă plumb în mâini.
@Cris spune : +Oamenii AU TRĂIT. Mai ales țăranii ASTA fac: trăiesc. Pentru ei e esențial. Restul nu e foarte important.+
Este, @Cris, foarte important şi Restul. Adică ideologia fiziocrată. Bunicul meu analfabet din judeţul Soroca nu ştia nimic despre Turgot şi David Ricardo. Însă, în refugiu, spunea mereu că „Omul sfinţeşte locul”. În programele şcolare de la noi, se consideră că fraza citată este un proverb. Dar citind studiul economic al iluministului Turgot despre exploataţia agricolă, constatam că el extindea şi dădea claritate înţelepciunii bătrâneşti din fraza „Omul sfinţeşte locul”. David Ricardo preia aproape nemodificate ideile lui Turgot din analiza sistemului de producţie (doar exploataţia agricolă la Turgot). Sunt principii de bază şi în microeconomia neoclasică de acum. Tot aşa, chinezii nu ştiau mai nimic despre colbertism (mandarinii probabil că ştiau 🙂 ). Dar succesul lor economic de acum este colbertism/mercantilism în toată legea !
Titus Ffilipas

Etichete: , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: