Ion D. Sârbu şi fandomul SF

+Întrunirile naţionale şi internaţionale [din fandomul SF, n.n.] sunt interesante atât prin temele pe care le pun în discuţie, cât mai ales prin oamenii care participă la ele. Dacă-i cunoşti deja, e un moment propice pentru a-i revedea şi a afla ce au mai făcut, de când v-aţi văzut ultima oară. Dacă sunt nume şi chipuri noi (şi, în general, sunt), atunci este cel mai bun prilej pentru a-ţi extinde lista cunoscuţilor. Cu aceste gânduri mă implicam în 1987 în organizarea Consfătuirii Naţionale de Science Fiction, care urma să aibă loc în Craiova, deşi îmi era destul de greu, fiind eu însumi un fel de invitat (veneam de la Cernavodă, unde eram profesor). Doream, mai ales, să cunosc persoane şi personalităţi noi. Existau atâtea lucruri pe care nu le ştiam şi la care voiam să am acces, încât aş fi făcut pentru asta o mulţime de lucruri, la care nici nu m-aş fi obosit să mă gândesc, de obicei. Era cea de-a doua consfătuire de profil pe care Cetatea Banilor o organiza, cea dintâi fiind în 1976, pe vremea generaţiei de aur a cenaclului Henri Coandă (Alexandru Mironov, Ion Ilie Iosif, Marius Ghergu, Titus Filipaş, Radu Honga, Marius Stătescu, Carmen Cioroianu, Florin Marian Diloiu). Aşa că ar fi trebuit să se ridice la înălţimea aceleia, cel puţin. Întrunirile s-au ţinut în marea şi impresionanta Casă de Cultură a Tineretului, situată pe Calea Severinului (dar şi la Teatrul Naţional), iar oaspeţii au fost cazaţi, în cea mai mare parte la motelul acesteia. În după-amiaza celei de-a doua zile, invitatul excepţional al Consfătuirii a fost scriitorul şi publicistul Ion D. Sîrbu. Despre scriitorul I.D. Sârbu auzisem şi citisem destul de puţine lucruri, în mod oficial. Ştiam că devenise craiovean prin adopţie, securitatea comunistă stabilindu-i domiciliul forţat aici, în 1964. Că fusese unul dintre studenţii preferaţi ai lui Lucian Blaga, iar apoi îşi luase o teză de doctorat la catedra acestuia. Şi mai ştiam că făcuse puşcărie politică dar că, în ciuda opresiunilor la care fusese supus, îşi păstrase intact statutul de intelectual – continuase să publice cărţi, piese de teatru, devenise secretar literar al teatrului craiovean. Drumurile noastre nu se intersectaseră însă niciodată până în acel moment. Aşa că era de explicat emoţia care mă cuprinsese cu o zi înainte, când Alexandru Mironov ne-a anunţat că reuşise să-l determine să accepte invitaţia de a urca pe scena Teatrului Naţional pentru a ne povesti câte ceva din aventura sa literară şi intelectuală. -Greutatea cea mare, ne-a explicat Al. Mironov, în secret, nu a fost să-l determin pe dumnealui să vină, ci pe soţia sa să-l lase să vină. Domnul Sîrbu este destul de bolnav, iar doamna sa îl păzeşte ca o adevărată vulturoaică. L-am luat, pur şi simplu, pe semnătură. Dacă-mi aduc bine aminte, domnul Ion D. Sîrbu a fost cel de-al doilea invitat care a luat cuvântul, în acea după-amiază târzie, pe scena Casei de Cultură. Sala era aproape plină, iar eu bănuiam că printre reprezentanţii cenaclurilor care-şi anunţaseră prezenţa se mai găseau şi diferiţi “intruşi”, interesaţi în mod direct de ceea ce se spunea acolo (de la intelectuali care nu voiau să rateze ocazia de a fi în direct cu lumea bună, până la securiştii trimişi de partid să supravegheze, pentru ca lucrurile să nu o apuce pe făgaşe nedorite). Aşezat între Ion Ilie Iosif şi Alexandru Mironov, I.D. Sîrbu a luat destul de abrupt cuvântul, scuzându-se pentru că ne tulbura ordinea prestabilită a convenţiei, prezenţa sa printre noi fiind neaşteptată chiar şi pentru el. -Domnul Alexandru Mironov, aici de faţă, este principalul vinovat. Domnia-sa a reuşit să mă convingă să vin pe această scenă, aducându-mi argumentul suprem: “Şoarecele B. şi alte povestiri”. Pentru că domnişoarelor, doamnelor şi domnilor, este adevărat: cândva, m-am apropiat şi eu de genul literar pe care-l susţineţi cu asiduitate dumneavoastră. Numai că eu consider că ficţiunile mele sunt mai mult fantastice decât SF. Domnul Mironov a venit însă cu o motivaţie imbatabilă: acţiunea cărţii se petrece pe o altă planetă decât Pământul. Şi chiar despre asta am de gând să vă vorbesc, acum. Avea un stil absolut fascinant. De regulă, după primele 4-5 minute de atenţie acordate unui vorbitor, publicul începe să se plictisească, treptat, se foieşte, îşi mişcă picioarele pe podea, oftează, îşi face vânt cu programul piesei de teatru sau cu vreun ziar, întoarce capul şi discută în şoaptă cu vreun cunoscut. Ion D. Sîrbu nu a avut parte de nimic din toate astea, deşi a vorbit aproape o oră. Răstimp în care adunarea aceea eclectică a fost numai ochi şi urechi, neîndrăznind aproape nici să respire. Povestea publicării “Poveştii şoarecelui B” constituie, în sine, o naraţiune de aventură science fiction. -Mi-am luat servieta cu romanul sub braţ şi m-am prezentat, în audienţă, la directorul editurii Dacia, din Cluj. Un om foarte amabil şi politicos. A luat teancul de foi dactilografiate şi m-a asigurat că voi primi un răspuns în cel mai scurt timp. M-am întors acasă şi m-am pus pe aşteptat. Într-adevăr, cam după vreo două luni, am primit o scrisoare din partea editurii, în care eram invitat la discuţii. Asta este! m-am bucurat. Îl vor tipări, altminteri mi-ar fi trimis o notiţă scurtă de refuz prin poştă. Aşa însă era o chestie de tocmit pe text. M-am înarmat cu răbdare şi, la data fixată, m-am prezentat din nou în antecamera biroului directorial. Când, în sfârşit, am fost invitat să intru, directorul m-a invitat să iau loc şi mi-a spus că a citit el însuşi, cu mare atenţie, volumul. Că îl găseşte bine scris, că are şarm şi că, în fine, este publicabil la editura pe care o conducea. M-a întrebat însă de ce am plasat acţiunea din “Şoarecele B.” pe o planetă din Galaxie, când, la noi în ţară, se făcuseră paşi promiţători în această disciplină? Pe scurt, mi-a pus manuscrisul în braţe şi m-a îndemnat să rescriu partea cu amplasarea geografică. M-am întors acasă şi m-am apucat de lucru. Nu este un lucru tocmai uşor să modifici cadrul; trebuie să umbli chiar şi la personaje, să te atingi şi de acţiune… În fine, am terminat şi m-am deplasat, într-un suflet la editură. Aici, surpriză: directorul fusese schimbat, iar înlocuitorul său mi-a cerut să-i las cartea, ca să o citească. I-am lăsat-o. Când m-a chemat pentru discuţii, s-a legat, exclusiv, de amănuntul geografic. M-a întrebat cu ce gând ascuns am plasat eu acţiunea în România. Voiam cumva să le oferim capitaliştilor capete de acuzare împotriva noastră? Păi ce eram noi, oameni lipsiţi de inimă, făceam vivisecţii pe bietele animale? Plasează, tovarăşe, toate experimentele astea sadice în America, se ştie ce fac ăia acolo în laboratoare şi mai au obrazul să o numească ştiinţă aplicată. Am luat manuscrisul şi am revenit acasă. Fără replică. L-am refăcut şi, la data convenită, m-am prezentat la editură. Aici, alt director. Deja mă obişnuisem. Domnul de dincolo de birou a procedat exact ca precedentul: m-a trimis acasă, fără volum, şi apoi m-a rechemat să-l discutăm. Excelentă carte, tovarăşe scriitor, excelentă, dar de ce ai plasat dumneata acţiunea în Statele Unite? Cum să publicăm noi asta cu numai câteva luni mai înainte ca secretarul de stat american să ne viziteze ţara? Păi vrei să pierdem Clauza Naţiunii Celei Mai Favorizate? De ce nu scrii dumneata o carte, în care acţiunea să se plaseze la noi, la Cluj? Uite, profesorul universitar şi poetul Mihai Beniuc a făcut multe lucruri interesante chiar în domeniul amintit în carte. Aşa că ia manuscrisul şi du-te acasă pentru rectificări. Vă închipuiţi că am luat manuscrisul şi că m-am întors acasă. Dar nu pentru rectificări. L-am aruncat într-un sertar, unde a şi rămas vreme de câţiva ani, până să îl propun Editurii Cartea Românească, la care avea să apară, în 1983. Sala a aplaudat în picioare, vreme îndelungată. Nu numai povestea în sine (care, trebuie s-o recunoaştem, dincolo de patina umoristică cu care o înnobilase vorbitorul, constituia o adevărată aventură kafkaiană contemporană), ci mai ales şarmul omului cu povestea, micile gesturi făcute (poate involuntar) în scopul de a capta şi a menţine atenţia, schimbările de ton, iscusinţa oratorică în a-şi răsuci fraza, în aşa fel încât auditoriul să nu ştie până în ultimul moment ce avea să se întâmple. Toate elementele aparent nesemnificative care demonstrau, o dată în plus, că omul de pe scenă fusese atâţia ani la rând secretarul literar chiar al teatrului în care, acum, îşi ţinea publicul cu sufletul la gură. Au urmat şi alţi invitaţi, dar se simţea că structura de rezistenţă a spectacolului se încheiase. La sfârşit, când lumea a ieşit în foaier, să fumeze o ţigară şi să comenteze, am reuşit să mă apropii de Alexandru Mironov şi să-l rog să mă prezinte invitatului după-amiezii. Domnul Sîrbu m-a privit cu interes şi, aflând că venisem din Cernavodă la această convenţie cu un grup de 18 liceeni, m-a întrebat cum de am reuşit să le insuflu acea dorinţă de cunoaştere, care să-i facă să-şi dorească şi altceva decât discoteci şi plimbări pe malul Dunării. Într-un avânt aproape necugetat, am îndrăznit să-i fac invitaţia: -Păi, domnule Sîrbu, cel mai bine ar fi să aflaţi direct de la ei. Dacă nu aş şti că soţia dumneavoastră vă aşteaptă neliniştită acasă, aş îndrăzni să vă invit la o şedinţă de cenaclu, într-una din camerele hotelului. S-ar bucura extraordinar şi ar avea ce le povesti colegilor, la întoarcerea acasă. După câteva secunde de meditaţie şi după o consultare fugitivă cu domnul Mironov, care râdea într-un dinte, clătinând din cap, a fost de acord. -În ultimii ani, mi-a cam lipsit acest tip de motivaţii. Soţia mea nu se va supăra, dacă voi mai întârzia o jumătate de oră. După dumneata, domnule profesor. Am sunat adunarea şi, în cinci minute ne găseam cu toţi (ba chiar şi mai mulţi, deoarece aflând de vizita neaşteptată, câţiva bucureşteni aflaţi pe coridoare au acceptat ideea de a sta înghesuiţi precum sardelele, numai să poată să-l vadă mai îndeaproape pe filozof), într-una din camerele unde eram cazaţi, la etajul întâi. Şedinţa ad-hoc, plănuită pentru 30 de minute s-a întins pe aproape două ore şi, la scurt timp după începerea ei, a trebuit să lăsăm uşa deschisă, iar pe coridor, în jurul ei, s-au mai postat vreo zece scaune şi taburete. Ion D. Sîrbu ne-a povestit o mulţime de lucruri atunci: despre o vizită pe care a făcut-o în Germania, despre Lucian Blaga, despre cum se ţineau cursurile la facultate înainte de 1945, despre Camil Petrescu şi Ion Minulescu, despre filozoful D.D. Roşca, despre filozofia teatrului, despre viitorul apropiat al umanităţii şi, mai ales, despre adolescenţă. Avea răspuns la orice întrebare, fără să pară însă prolix sau obositor. A pus întrebări la rândul său şi i-a provocat pe tinerii mei liceeni să nu-şi risipească clipele frumoase ale adolescenţei şi să profite la maxim de ea, deoarece pofta nesăţioasă de cunoaştere a acestei vârste dispare, de obicei, odată cu ea. Într-un târziu, cu vădită părere de rău, şi-a cerut scuze că nu mai poate să stea şi ne-a rugat să-l căutăm pe Alexandru Mironov, ca să-l ducă acasă cu maşina. La plecare, cernavodenii i-au cerut autografe, care pe ce a avut – pe cărţi, pe reviste, pe foi de hârtie, iar uneia dintre fete i l-a dat chiar pe mâneca unui tricou. Anii au zburat, exact cum ne spusese, aproape fără să ne dăm seama. Unii dintre liceenii aceia sunt şi acum alături de mine, organizând cu multă pricepere superba Academie de Vară ATLANTYKRON. Iar câţiva mai păstrează încă acel autograf, într-un loc secret de pe lângă inima lor, o comoară simbolică, vorbindu-le încă despre acea sete de cunoaştere care i-a făcut să mă însoţească în urmă cu peste un sfert de secol către conştiinţa unui OM – Ion D. Sîrbu.+ Articol de Aurel Cărăşel. SURSA http://revistanautilus.ro/fandom/ion-d-sarbu/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Etichete: , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: