Sămănătorismul

Gramatica generativă promovată de patriarhul Ioan Gramaticus pe vremea împăratului Amorian Teofil era poate magie iconoclastă, magie benevolentă, magie albă. Magie pozitivă al cărei ajutor a fost invocat la noi şi pentru Limba Română, în secolul XIX, de către reformatorul sămănătorist al limbajului, Alexandru Vlahuţă. Sămănătorismul românesc înlocuia săgeata apollonică a tropului clasic prin bobul de grâu aruncat în brazda universaliei de sămănător! Însă mai departe, ca să respectăm legile clasice din literatură, tropul se pune în relaţie cu universalul! Aici, zic eu, expresia religiei ortodoxe în literatura noastră dobândeşte importanţă capitală! Tradiţional, ortodoxia noastră latină respectă la maximum logica ! Spre deosebire de pravoslavismul rusesc înclinat –de asemenea la maximum- spre misticism! Sămănătorismul românesc evită misticismul, însă magia iconoclastă era chemată, cum s-a spus, justificat ori nu, împotriva versificatorilor post-eminescieni, unii dintre ei chiar poeţi autentici, să-l amintesc doar pe Tradem — Traian Demetrescu (1866-1896), deci poeţi autentici a căror “vină” era aceea că pedalau în scriitura lor pe un set de imagini împrumutate din poezia lui Mihai Eminescu. Adulau imaginea unui Mihai Eminescu abstract : “Tu dulce-al poeziei Crist”, exclama Tradem! Nu îl condamn pe Tradem, dar îl înţeleg pe Vlahuţă. Mai cred că termenul epigoni în cultura română nu ar trebui să fie interpretat decât în sensul pur helenistic şi eminescian, acela de moştenitori legitimi ai bogăţiei şi extensiei unui mare Imperiu cultural.
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: