Imnul „Deşteaptă-te, române!”

1/Imediat după 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice, cântecul „Deşteaptă-te, române!” a fost interzis, intonarea sau fredonarea lui fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Muzica imnului este religioasă şi veche (cântecul medieval se chema Din sânul maicii mele), cu autor popular necunoscut (se spune că Grigore Alexandrescu ar fi creat o variantă cultă, devenită romanţă; eu nu o cunosc, dar observ că în poezia „Adio. La Târgoviște”, sintagma “Din sânul maicii mele” este inserată în viersul „Din sânul maicii mele, născut în griji, necazuri”). Versurile şi aranjamentul imnului modern „Deşteaptă-te, române!” aparţin lui Andrei Mureşanu (1816 – 1863). Morala îndemnului pare numai fiziologică. Spiritualitatea transpare din parcurgerea integrală a strofei: “Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/În care te-adânciră barbarii de tirani!/Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!” Sublimul „acum ori niciodată” este prezent şi în paeonul luptelor de la Marathon şi Salamina. Imnul „Deşteaptă-te, române!” mai este supranumit „Marseilleza românească”. 2/ „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină” scrie poetul Andrei Mureşanu, surprinzând acest adevăr. Este cunoscută doctrina lui Barbu Catargiu (1862 – 1862) despre inexistenţa feudalismului de tip vest-european în România. Mi se pare că aceasta a fost o contribuţie majoră în dezvoltarea ideologiei naţionalismului românesc. Spuneam pe undeva că aristocraţia franceză se formează după victoria de la Poitiers (anul Domnului 732) împotriva arabilor. Nu putem să căutăm, pentru că nu putem să găsim, afirmă ideologul conservator Barbu Catargiu, nimic similar în istoria noastră. Ungurii, care veneau de foarte departe, pentru a supravieţui între două imperii, Romania şi Sfântul Imperiu Roman, se integrează în paradigma occidentală şi creează aristocraţia exact în tiparul francez de la Poitiers. Din acest motiv, vesticii îi vor adopta pe maghiari, cu nenumărate încuscriri regale. Însă latinii orientali, care sunt nişte autohtoni „socii”-alizaţi de fapt, recunoscuţi ca atare prin sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD, respectă ierarhia bisericească şi o consideră forţa conducătoare, similară aristocraţiei occidentale numai în acest rol de conducere unanim recunoscut. „Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină” scria poetul Andrei Mureşan, surprinzând acest adevăr istoric. Putem înţelege acum, pe baza principiului Barbu Catargiu, de ce sunt respinşi atât de categoric neoprotestanţii, atunci când ei vin să facă prozeliţi într-o zonă populată de români ortodocşi. 3/Mai amintim că Sfântul Nicodim de la Tismana venea în Ţara Românească pentru a propovădui isihasmul lui Grigore Palamas (supranumit „cel de al patrulea Sfânt Ierarh”). În supranume vedem teza lui Giambattista Vico despre „corsi e ricorsi storici”. Ne limităm, profund nemulţumiţi, să amintim doar numele primilor doi Sfinţi Părinţi Ierarhi ai Bisericii universaliste (ecumenice). Însă citarea numelui celui de al treilea Sfânt Părinte Ierarh este acum intens prohibită, ea fiind considerată „nepoliticeşte corectă”. Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul sunt asociaţi cu binomul de moarte a vechii conduceri politice din Romania Orientală (la 378 AD, în bătălia de la Adrianopole cu Vizigoţii) şi naşterea conducerii politice sacerdotale (la 381 AD) din Romania Orientală.
Titus Filipas

Etichete: , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: