„Am murit, din fericire”, de Theodora Anghel

Începutul romanului:+Mă numesc Oriana. Am nouăsprezece ani fără câteva zile. Nu am părinţi, şi asta nu pentru că ar fi murit, ci pentru că nu i-am văzut niciodată. Dispariţia lor este o poveste încâlcită şi lungă. O voi relata cu altă ocazie. Adevărul e că n-aş şti de unde să apuc firul istoriei în aşa fel încât să aibă vreun sens, mai ales că nu există nimeni care să aibă o variantă altfel decât dezlânată în legătura cu evaporarea lor.
Mătuşa Aimée, cea care m-a crescut, îmi spunea că am moştenit ochii mamei şi nasul tatălui meu. Urât nas, dacă mă întrebaţi pe mine. Cam lung pentru faţa mea rotundă. Dar, de ce sa mă plâng? Alţii primesc vile, maşini, bani; eu am primit un nas. Noroc cu ochii mamei mele, salvează situaţia în mod onorabil. Mari, rotunzi, de un albastru profund, de lazulit.
„Ai ochii mamei tale!”. Cât de enervant sună asta? Nu simţeam deloc că am ochii altcuiva, ba chiar îi simţeam cât se poate de ai mei. Cu atât mai puţin doream să am ochii cuiva care nu mă preţuise suficient cât să rămână cu mine.
Părul nu ştiu de la cine îl am. Mătuşa nu mi-a spus, iar eu n-am întrebat-o. Mi-era teamă să nu găsească vreo rudă care şi-ar fi aruncat genele hăt, peste generaţii, şi să fiu desproprietarită şi de el. E negru corb, des, lung. Pentru că nu am timp de pieptănat, îl ţin împletit într-o coadă de şcolăriţă. Îmi amintesc că în gimnaziu sufeream din cauza părului lung, băieţii mă trăgeau de el. Mătuşa mă consola, spunându-mi că mucoşii ăia mă plăceau, şi de tonţi ce erau aşa alegeau să-şi arate simpatia. Ciudată specie, băieţii ăştia!
Asta se întâmpla când eram o fată bună.
Acum nu mai sunt nici fată, nici bună. Îmi plăcea să fiu fată, aş fi fost în continuare dacă nu aş fi murit. Acum sunt recuperator. Unul dintre cei mulţi. În cercurile înalte – la propriu – prin care mă învârt celor ca mine li se spune recuperatorum, dar nu m-am prăpădit niciodată după latină. Vă întrebaţi cum de sunt moartă şi totuşi vă povestesc despre mine? Dacă tot ne-am aşezat la poveşti, s-o iau cu începutul.
Nu recuperez datorii, ci suflete. N-am recâştigat niciunul până acum, şi dacă asta nu se va întâmpla cât de curând, propria mea recuperare ar putea fi pusă în pericol. Lupta pentru suflete purtată de Cele Doua Regate este cruntă, pe viaţă şi pe moarte. Încleştarea dintre forţe, una mai determinată ca alta să câştige, se petrece sub nasul muritorilor, fără ca ei să aibă habar cât de aproape sunt de focurile Tartarului. Se mai aude când şi când despre un lunatic care ar pretinde că ştie mai multe, dar nimeni nu-l ia în seamă.
Mi s-au dat ca ajutoare doi salvatorem, Ama şi Abel. Ama vine din partea Raiului, iar Abel, din a Iadului. Până acum nu m-au ajutat cu nimic, afurisiţii ăştia se cunosc încă de pe când erau în viaţă, şi se pare că au multe de împărţit. După câtă pasiune pun în înfruntările lor, bănuiesc că au fost amanţi. Dar, să nu trag concluzii pripite. +
SURSA http://theodoratheo.wordpress.com/2013/11/12/am-murit-din-fericire/
Comentariul meu : Varianta a doua este perfectă.
Titus Filipas

Etichete:


%d blogeri au apreciat asta: