O secţiune transversală prin cartea Corinei Ozon

Zorin Diaconescu : + …la modul cel mai serios despre neseriozitatea noastră/ O lectură care a început cu prejudecăţi. Ale mele. Întâmplări trăite, dar asta e mai puţin important, de care nu am vrut să mă detaşez – eroare? Maybe! – m-au determinat să mă aştept la un fel de variantă nostrificată a 50 Shades of Grey. E o nedreptate mărturisită benevol, iată, o bănuiam pe autoare, fără motiv, de pastişă. Aşadar tensiunea lecturii începe cu faptul că m-am păcălit. Sexul (mai) este pentru mulţi români o chestie de snobism. De la puritanismul idilic post-comunist-ortodox la felaţie, sex anal şi cultura swingerilor e un salt ameţitor, pentru unii cel puţin, provocator de reacţii paradoxale şi penibil melodramatice. Cu atât mai surprinzător este un text dotat cu titlu (amanţii), vocabular lejer, în sensul postmodern şi cu scene care ar îngrijora clasificările control parental, pentru audiovizual, din care sexul lipseşte cu desăvârşire. Nu, n-am băut nimic. Sexul înseamnă plăcere, rafinament, decadenţă, obsesie, perversiune. Nimic din toate acestea în viaţa personajelor Corinei Ozon, personaje care după ce că sunt banale, sunt şi neliniştitor de reprezentative pentru urbanul nostru debusolat, un trib de iresponsabili, captivi ai unor existenţe pe care nu le gestionează, din care nu evadează fiindcă nu sunt capabili să se maturizeze, care îşi pierd doar timpul cu nenumărate tentative eşuate, guvernate de întâmplare şi plafonate de mediocritate. “Amanţii” sunt de fapt nişte biete victime ale condiţiei lor biologice, nu întâmplător câteva personaje masculine ies din scenă cu o erecţie inutilă şi nefructificată, iar despre personajele feminine nu ştim până la ultima pagină dacă sunt frigide sau nimfomane sau amândouă, ocazional şi/sau teatral. Departe de a fi o sursă de plăceri, energia biologică a “amanţilor” e mai degrabă o problemă, chiar o povară, de care trebuie să scape cumva, în consecinţă personajele Corinei Ozon se fut pe unde şi cum apucă, îşi bagă pula (verbal) la tot pasul, de stres şi din cauză că “nu le iese” (ce? nici ei/ele nu ştiu) – se încaieră şi se bucură fără motiv şi cât de uşor ar fi să ne imaginăm toată această cavalcadă pe scenă, ca pe o nouă distribuţie la “D-ale Carnavalului” – fiindcă asta e “viaţa” lor, un carnaval permanent. În mijlocul acestei defilări de nimfomanie posesivă şi frigiditate obsesiv-matrimonială, de Don Juani cu verighetă şi nimfete în pelerinaj la moaşte, o văd pe biata autoare, ca pe o învăţătoare la o şcoală sătească, ajunsă regizoare a unui spectacol, probabil impus de primărie. Ea, dăscăliţa, ştie că elevii ei nu au nici talent, nici voce, nici alte calităţi pentru scenă şi s-ar scuza tot timpul, însă timiditatea o opreşte, iar crisparea o face să pară serioasă. Aparent detaşată ea îşi îndeplineşte obligaţiile de amfitrioană, cu spatele drept şi fără să zâmbească. Cartea Corinei Ozon este un roman social, grav şi de o acribie glacială a observaţiei, care prin tragismul involuntar şi superficial, pe măsura caracterelor, renunţă la şansa de a ne ispiti prin spiritul ludic, pe care îl suspectăm de la primele pagini, pentru a ne vorbi la modul cel mai serios despre neseriozitatea noastră.+ SURSA http://crezerv.wordpress.com/2014/10/06/la-modul-cel-mai-serios-despre-neseriozitatea-noastra/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Etichete: , , ,


%d blogeri au apreciat asta: