Sufletul pavezei

Sufletul pavezei – Titus Filipaş, Almanah Anticipaţia 1984, Titus Filipaş n. 1944
Zvonul acela despre un zburător închis în velierul său astral, ca o efemeridă într-un grăunte de chihlimbar ce înfruntă veşnicia, nu l-am perceput la început decât ca pe o nedefinită armonică din timbrul unui flaut ce cânta, pentru mine sau pentru alţii, dincolo de zidurile de cristal din care Pitagora spunea că sunt închegate cele 8 sfere celeste. Cum nu sînt surd nici la cele mai mici încreţituri de pe oceanul informaţional în care fiecare individ este, într-un fel, o insulă, am vrut să aflu cât mai multe despre el, direct de la un martor, un alt erou al spaţiului, celebrul Dionis. După vreo 10 zile de insistente căutări pe canalele de legătură interplanetară, am reuşit să stabilesc termenul interviului cu Dionis. Nu pentru că o latură a profesiei mele, jurnalistica, ar fi să alerg după celebrităţi – nici măcar nu sunt toate agreabile-, ci pentru că nădăjduiam că viaţa şi moartea zburătorului Hermion îmi va apărea limpede, dezghiocată de tainele puse de spaţiu ori de opreliştile de gând înălţate inefabil de oameni subtili cu inimi de piatră.

– Imediat după raţiune, pe care o înţeleg ca pe o unitate a structurii mintale, cerinţa de unitate a structurii sufleteşti este cea mai importantă trăsătură a fiinţei ce se cheamă Om. Vezi, complexitatea asta schimbătoare ca reflexele luminii pe apa unui râu de munte trebuie să aibă verigile bine strânse. Din păcate, tăria unei structuri este dată de tăria verigii sale celei mai slabe, deşi unele dintre elementele izolat considerate ale edificiului sufletesc şi mintal pot avea trăinicia unui sacrificiu perpetuu….
Cuvintele lui Dionis , pe care le-aş fi vrut picurate încet, ca slovele de miere grele ale unui mit înţelept, nu m-au surprins de la început. Abia după reaudierea înregistrarii mi-au sunat ciudat în urechi aserţiunile acelea declarative, care aveau ceva din izul fundamentelor unui sistem filosofic pe care tocmai îl anunţa cu bătăi de ciocan pe o bucată de mucava udă, aşteptându-se ca restul lumii să audă lovituri de gong. Dar, să trecem peste asta. Istorisirea avea să se amplifice şi să ajungă la climaxul ei, însă până atunci răbdarea mea avea să parcurgă toate sinuozităţile discursive ale celebrului Dionis.
-Toţi ne sacrificăm într-un fel sau altul pentru mai mulţi ori pentru cineva anume, am observat eu cu voce tare, încercând să dau aparenţa de dialog acestui interviu.
– Dar nu perpetuu, ripostă Dionis. Sacrificiul îl facem voluntar, conştient, şi, de aceea, nu este perpetuu.
– Exceptând sacrificiul religios….
Nu ştiu de ce-mi venise să spun asta: era o prostie, evident….
Dionis îmi aruncă o privire deşartă, albastră şi detaşată, de parcă s-ar mai fi aflat şi până acum printre stelele acelea îndepărtate, radiaţiile cărora mai reverberau încă în privirea lui. Am crezut la început că poate nici nu-mi auzise remarca. Totuşi, îmi comenta, aluziv, vorbele.
– Nu cred că faci parte dintre fiinţele acelea morbide pe care istoria unei morţi le pasionează, afirmă el cu voce egală. Ştii ce înseamnă moartea în cosmos? Mai mult decât pe Pământ, o pedeapsă pentru slăbiciuni. Pentru greşeli, pentru uitare. Şi circumstanţele acestei morţi, moartea unui prieten, trebuie să adaug, alături de care am navigat pentru scurt timp pe aceeaşi aeronavă de antrenament, între Pământ şi Marte, ca parte din stagiul de zbor circumsolar, nu sunt nici acum clare în mintea mea. Aş putea să-l întreb, sau ai putea să-l mai întrebi şi tu, cum a fost?….
– Dincolo de apele Styxului? am glumit eu.
– Nu, dincolo de apele Hydrei, mai bine zis dincolo de hidroxilul Hydrei, îmi răspunse el serios.
Auzisem despre aşa ceva, ei, da…., parcă auzisem : Hydra, faimosul maser de hidroxil al Hydrei, mulţi crezuseră de mai bine de 500 de ani că acolo este viaţa cu faţa verde ca frunza, omuleţii verzi…., ale căror picioare în conduri de cocleală nu le-a văzut nimeni urmele până acum…., cu excepţia lui Hermion. Oooo…., numai dacă Dionis….întrebarea îmi ardea buzele:
– Dincolo de maserul Hydrei vrei să spui….Poţi…, aaa…ai trecut pe acolo?
– Cum?
– Ai trecut pe acolo?
– Doar o dată şi mi-e destul!….
– Pe ei…, pe omuleţi, i-ai văzut?
– Nu existau pe atunci…
– Nu existau pe atunci…, am murmurat eu ca un ecou, încercând să-mi fac o idee despre vârsta lui Dionis. Mi-am gonit apoi preocuparea aceasta din minte…..nimeni nu poate fi mai bătrân decât ziua genezei unei civilizaţii extraterestre, oricare ar fi aceea (evident, ce putea fi mai evident decât asta!)
– Nimeni nu poate fi mai bătrân decât ziua genezei unei civilizaţii extraterestre, am afirmat eu cu voce tare. Vorbisem mai tare decât aş fi vrut. Din plafon se unduiră stalactite albastre, într-o iluzie calmantă. Nimeni nu poate fi mai bătrân decât ziua genezei unei civilizaţii extraterestre, repetai în şoaptă, de parcă ideea mi se înşurubase în creier. Omul din faţa mea nu putea fi zeu, şi nici nu era.
– Sacrificiul lui Hermion le-a dat viaţa.
Rostise viaţa lent, punând atâtea accente grave câte ar fi putut să primească vocalele cuvântului, până la saturare. Oo, era suprasaturat de gravitate Dionis ăsta, l-aş fi vrut mai volubil şi mai prolix, câteodată limbuţia îmi convenea de minune.
Am încercat să pun lucrurile cap la cap: „Prietenul care a murit se numea Hermion. Moartea lui a însemnat un sacrificiu, dacă nu perpetuu, cel puţin de durată. Şi a murit undeva dincolo de aburii de hidroxil ai Hydrei. De fapt, nu-i chiar mort, pentru că ar mai putea răspunde la întrebări, după cum susţine Dionis. Geneza omuleţilor verzi, un eveniment pare-se recent, a fost cumva corelată cu moartea lui Hermion, ori, mai bine zis, cu sacrificiul său. Mai târziu aveam să înţeleg că Dionis se referise la geneza civilizaţiei lor ca specie inteligentă. Dar acum începea să-mi vâjâie capul şi singura consolare era aceea, nu o să vă vină să credeţi, că s-ar putea prea bine să fiu dus de nas. Cu un basm, dar ce mai basm…..fără cap şi fără coadă. Dar simţeam intuitiv că omul cu care vorbeam nu trişează: îl cunoşteam dinainte de a ne fi vorbit măcar, biografia lui o puteai citi în toate enciclopediile de astronautică ce fusesera editate de o jumătate de secol încoace.
– De ce a trebuit să moară Hermion? Vreau să spun , de ce s-a sacrificat ? Ştii, sacrificiul vieţii are uneori miros de sinucidere….
– Ţi-am spus, o verigă slabă a cedat atunci când a fost supusă unui şoc eomoţional şi fizic imens, un şoc necontrolat, întâmplător…..
– Atât de necontrolat şi de întâmplător, încât nimeni nu ştie cum s-a petrecut de fapt…., am insinuat eu.
Pentru prima dată m-a privit cu atenţie, coborând de la înălţimea celebrităţii sale stelare.
– Da, hazardul.
Fusese mai grav ca niciodată şi-mi fixase fruntea cu ochii lui albaştri, de parcă se întreba ce se învârtea îndărătul ei.
– Linişteşte-te, continuă el, cei care ar fi avut vreun interes în moartea lui nu aveau încă posibilitatea să o facă.
– E sacrificiul vieţii atât de tentant? stăruii eu.
Ridică din umeri a neştiinţă.
– Nu m-a încercat încă tentaţia asta.
– Cum, dar în biografia dumneavoastră din enciclopedie scrie….
– Prostii, şi reteză aerul cu un gest scurt al mâinii, ca pentru a sublinia cele spuse. Vezi, pe lângă stele şi meteori, trebuie să mai navigăm şi printre regulamentele care ne îndrumă existenţa…. cu statutul profesiei noastre de pilot în spinare. Ştii… drepturi şi îndatoriri mai înalte decât ale oricărui muritor, orice lucru prevăzut este perfect….perfect….Poate că tocmai asta-i nenorocirea. Prea multe drepturi….
– Printre care unul de rege viking, l-am întrerupt.
Dionis mă privea tot mai terestru.
-Da.
După care iarăşi:
-Da…..
-Clauza mauzoleului. Pentru că un astronaut rămâne, orice ar face, un erou.
Îşi strânse degetele mâinii drepte, crispat, până când pumnul aproape i se albi. De fapt, epiderma lui era atât de bronzată de radiaţiile stelelor, încât pumnul părea doar cenuşiu.
Se întrebă apoi gânditor:
– Asta să fie?
Nu ma întrebase pe mine. Nu întrebase decât ca să-şi răspundă singur.
– Tentaţia mauzoleului, mai curând decât clauza mauzoleului, aşa trebuia să i se spună, am continuat eu. În anumite circumstanţe, de excepţie, astronava poate servi ca muzeu pe orbita stationară pentru astronautul erou mort la datorie….
– Nu l-ai cunoscut pe Hermion.
Se uita la mine ca la un copil, era din nou la parseci depărtare.
– Ooo, distanţe stelare, cât de uşor sunteţi de străbătut…..
Fusesem prevenit că va fi un interviu scurt. Nu mă aşteptam să fie chiar atât de scurt. Dar nu mă asteptam nici să fiu căutat a doua zi de însuşi Dionis.
Videofonul tridimensional îl aduse din nou în încăperea mea de lucru. Fireşte, eram uimit. Tonul cu care îmi vorbea era acela ca de la un bunic la un nepot.
– Dragul meu, tu, care te interesezi atât de mult de soarta lui Hermion, te vei bucura să afli că ţi-am aranjat un voiaj înspre planeta aceea de lângă steaua lui Hermion.
– Cum este posibil ? Dar îmi va lua jumătate de viaţă……
-Iată un aspect al problemei pe care nu-l cunoşti. Omuleţii verzi au construit de curând, folosind informaţiile noastre, o staţie de transport corelatoric pe planeta lor.
Auzisem despre transportul corelatoric. Deşi se ştia că există de mult proceduri ce permit transmiterea instantanee a informaţiei, în schimb transportul corelatoric în spaţiu, de asemenea, instantaneu, era o invenţie foarte recentă. Iar omuleţii verzi reuşiseră să-i stăpânească tehnologia, dovedindu-se vrednici discipoli ai terrienilor.
– Bine, dar în acelaşi timp bănuiesc că asta trebuie să coste enorm. Dincolo, cu mult, de posibilităţile financiare ale unui jurnalist ca mine!
– Omuleţii verzi au un fel de cult pentru Hermion. Costul voiajului tău (Dionis insista să spună voiaj şi nu transport, şi, în asta bănuiesc că se ascundea o anumită ironie, poate chiar dispreţ, faţă de acest mijloc atât de comod de a învinge distanţele fără trudă, aproape fără timp. Mi-l imaginez pe Dionis, întrebând imediat după apariţia transportului corelatoric, pe un ton dispreţuior : Ce fel de astronautică mai e şi asta ? ) va fi suportat chiar de către ei. Îl vei plăti, indirect şi simbolic, prin reportajul pe care-l vei face şi cartea despre Hermion pe care o vei scrie.
Încercam însă să mă eschivez.
– Nu intenţionez câtuşi de puţin să scriu o carte despre Hermion!
Adevărul e că nu îmi plăcea să se amestece cineva în planurile mele.
– Nici nu ştiu mare lucru despre Hermion, mai adăugai.
– Ştii tot atât de mult despre el pe cât ştiu şi eu, mă linişti Dionis. Afirmaţia sa era evident exagerată. Iar după voiajul pe planeta omuleţilor verzi vei şti şi mai mult decât ştiu eu. Aşa încât cartea o vei scrie pur şi simplu de la sine în virtutea presiunii informaţiilor strânse în creierul tău.
Tot nu mă atrăgea deloc ideea acestui salt în necunoscut sau prin necunoscut. Citisem despre accidentele cumplite, groaznice, întâmplate în faza experimentală, de pionerat, a transportului corelatoric.
– Şi, în definitiv, există mereu un risc în transportul corelatoric, încercai eu să contraargumentez.
– Există mereu un risc nenul în toate care au legătură cu viaţa, replică Dionis. Fireşte, decizia finală o vei lua doar tu. Deocamdată oferta lor rămâne deschisă. Îţi rămâne timp să te hotărăşti. Dar, la fel ca mine, Hermion s-ar putea să moară dintr-o clipă într-alta.
– Să moară?! Dar nu e mort?!
– Să moară…. eu pentru prima oară, iar el pentru a doua oară, încheie Dionis.
Resemnarea din vocea lui bătrână, dar în acelaşi timp bărbătească, a fost factorul care m-a hotărât.
– Voi pleca înspre astrul omuleţilor verzi. Imediat dacă se poate. Fireşte, bănuiesc că este un voiaj cu întoarcerea plătită tot de ei…..
Titus Filipas
PS Îi mulţumesc colegului de fandom B. Mircea, inginer şi autor de science fiction, pentru publicarea acestei povestiri pe blogul domniei sale http://fansfro.blogspot.ro/2013/12/sufletul-pavezei-titus-filipas-almanah.html Mi-am permis – cred că era chiar datoria mea!- să adaug semnele diacritice.

Etichete: , ,


%d blogeri au apreciat: