Archive for august 2013

Pictura de la Agapia

august 15, 2013

Calistrat Hogaş despre pictura lui Nicolae Grigorescu de la Agapia : “Cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abătându-se cu totul de la şcoala orientală, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Văratic, a căutat să localizeze în biserica Răsăritului pictura strălucită a şcoalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuşi destul de măreţele figuri biblice sub regimul blând al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuţite şi osoase ale chipurilor ruseşti, care împodobesc zidurile tututor celorlalte mânăstiri. Coloritul viu şi discordant, umbritul gros şi posomorât al sectatorilor lui Metodiu nu se întâlnesc în pictura de la Agapia ; formele rotunde şi dulci ale şcoalei profane ştiu aicea să îmbrace aşa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei! … Rareori a fost dat penelului să întrupeze în culori, cu mai multă iscusinţă, ideea religioasă sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atât de Iudă, încât, fără voie, îţi vine să jeleşti pe Mântuitorul că a năimit, între propovăduitorii cuvântului dumnezeiesc, o figură atât de lungă, o barbă aşa de roşie, un nas aşa de ascuţit şi nişte buze aşa de subţiri. Dintre toţi pictorii noştri, lui Grigorescu poate i-a fost dat să dezlege cu penelul una dintre cele mai grele probleme ale artei sale ; căci, mai la urmă, cam drept aşa ceva trebuie să socotim noi meşteşugul de a şti să întruneşti, pe aceeaşi figură, şi fără a se exclude una pe alta, maternitatea şi virginitatea. Să izbuteşti a întipări prin linii şi culori duioşia unei mame pe faţa unei fecioare, a face pe cea dintâi să privească, cu pudoarea şi nevinovăţia celei din urmă, fructul propriului său sân, a închide plenitudinea fizică a formelor materne în rama ideală a virginităţii, a şti, în fine, să stabileşti cu penelul o bună înţelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.”
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Discursul despre educaţie al lui Talleyrand-Périgord şi o reacţie a feminismului englezesc

august 12, 2013

Am mai discutat pe aici tema discursului despre educaţie prezentat de către cetăţeanul-prinţ Talleyrand-Périgord în faţa Constituantei anului 1791, spre final. Reacţia justificată a feminismului englezesc era provocată de faptul că, referindu-se la educaţia într-un fals duh al “Pedagogiei revoluţionare” (sintagma aceasta îi aparţine filosofului spiritualist francez Georges Dumesnil, şi a fost scrisă în Belle Époque) pentru fete, Talleyrand-Périgord adoptă de fapt punctul de vedere inerent decadent al iluministului Jean-Jacques Rousseau. Reamintesc eu aici, ideea de Progres pe care o cerea imperios Revoluţia franceză la anul 1789 a fost prezentată discursiv lumii întregi abia de către Ideologia primară a paradigmei thermidoriene care urma epocii de Teroare din Franţa republicană. Jean-Jacques Rousseau preconiza educaţia fetelor numai pe direcţia necesară ca ele să devină -la vârsta mariajului- companii fermecătoare pentru bărbaţi. Feminista engleză Mary Wollstonecraft îi trimite, ca o dedicaţie amară, cetăţeanului francez Talleyrand-Périgord cartea ei intitulată “Drepturile unei femei” (the Rights of a Woman). În eseul ei, Mary Wollstonecraft focalizează asupra drepturilor egale pentru educaţie, drepturi acordate în măsuri echivalente băieţilor şi fetelor care ajungeau la maturitatea lor în ultimul deceniu al secolului XVIII. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/08/11/la-cornu-5/
Titus Filipas

Capătul tunelului străbătut de bieţii români

august 10, 2013

Un articol din NYT face o legătură cam hazardată, şi răutăcioasă, între limbajul crizei economice profunde trăită în Europa Unită de azi şi o presupusă panică generalizată a populaţiei continentului http://www.nytimes.com/2013/07/26/world/europe/a-continent-mired-in-crisis-coins-a-language-of-economic-pain.html?hp&_r=0 „Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci!” aserta Mihai Eminescu normativ, încă din secolul XIX. Evident, limbajul crizei economice actuale trebuie să fie bine învăţat de noi. Analizat într-o lumină rece, putem să ajungem la soluţiile crizei. Sîntem foarte aproape de capătul tunelului străbătut de bieţii români prin munţii de incertitudini aruncaţi asupră-ne de avalanşa problemelor lumii.
Titus Filipas

Ideologia şi Puterea

august 10, 2013

Când ne interesăm de Putere, trebuie să ne interesăm exclusiv de relaţiile de putere. În România nu există Ideologie, ci numai relaţii între indivizi, grupuri şi instituţii.
Titus Filipas

Un proverb românesc

august 10, 2013

În discursul despre educaţia publică pronunţat de către cetăţeanul Talleyrand Périgord în Adunarea Constituantă franceză în septembrie 1791 (Constituanta mergea atunci către închidere) este amintită o temă pe care o întâlnim şi la Părintele Fondator American Alexander Hamilton. Anume compararea şcolii noi, într-o nouă societate care funcţionează prin cea mai bună distribuire a oamenilor pregătiţi, cu atelierul întreprinderii industriale descris de către iluministul scoţian Adam Smith. Cetăţeanul Talleyrand Périgord începea cu afirmaţia peremptorie : “Trebuie într-adevăr să considerăm societatea umană ca pe un vast atelier. Însă nu-i deajuns numai să subliniem faptul că toţi lucrează acolo. Trebuie ca toţi oamenii să fie la locul lor (“Omul potrivit la locul potrivit” spune simplul proverb românesc perfect echivalent aici cu expunerile corespunzătoare făcute în epoca revoluţiilor americană şi franceză de către Alexander Hamilton şi Talleyrand Périgord). Or, este absolut de necontestat faptul că un bun sistem de educaţie publică este primul dintre mijloacele folosite pentru a se putea ajunge la această situaţie ideală.” Şi Talleyrand Périgord continuă : “Este imposibil de a gândi o reuniune de oameni, o adunare de fiinţe inteligente, fără de a observa acolo imediat şi mijloacele pentru instruire. Aceste mijloace se nasc din libera comunicare a ideilor precum şi din acţiunea reciprocă a intereselor. Şi tocmai atunci este cel mai adevărat a zice că oamenii sunt discipolii a tot ceea ce îi înconjoară (este aici, în germene, şi ideea mult ulterioară a psihologului american Ulric Neisser despre “validitatea ecologică”). Să mai observăm noi că prinţul Talleyrand Périgord, vast recunoscut pentru egoismul său, nu vorbeşte despre “interesul particular egoist”, ci despre “acţiunea reciprocă a intereselor”. O idee care trebuie să fie recunoscută şi de noi.
Titus Filipas

Discurs despre educaţie

august 10, 2013

În septembrie anul 1791, cetăţeanul Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (1754–1838) a ţinut un important discurs despre educaţie în Adunarea care a dat Franţei prima ei Constituţie. Unele idei sunt chiar expunerea unor principii fundamentale din educaţie, valabile şi acum. Adică aplicabile şi în România prezentului, dacă dorim să ieşim din haos. Ca fost dascăl de preuniversitar şi lector în universitar, cu interese declarate în psihologie, mărturisesc că am citit şi multă pedagogie scrisă de către autori celebri, începând cu “Emil, sau despre educaţiune” – cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Nu ştiam că prinţul şi episcopul de Talleyrand-Périgord a scris, la rându-i, un text fundamental în domeniu, până când am citit eseul “Pedagogia revoluţionară” al filosofului spiritualist francez Georges Dumesnil. Text din Belle Époque, unde se face referire şi la alte epoci frumoase. Sigur, încercarea literar-filosofică a lui Georges Dumesnil este aproape complet uitată acum, dar spiritualistul acesta ştia să puncteze bine ideologiile. De exemplu, Georges Dumesnil subliniază că “Adunarea Constituantă a stabilit libertatea politică şi a întemeiat puterea legislativă pe voinţa comună.” De la Ideologul primar Antoine Destutt de Tracy ştim cât de importantă este voinţa pentru a construi un mare proiect politic. Continuând ideile dezvoltate de cetăţeanul Mirabeau în Constituantă, cetăţeanul Talleyrand- Périgord subliniază faptul că “problema cea mai dificilă într-o societate este aceea de a realiza cea mai bună distribuire a oamenilor pentru a se putea îndeplini interesele societale.” Era aici ideea de Progres care mergea în sens contrar opiniilor exprimate mai demult de către Georges Dumesnil ce nu vedea decât o cădere petrecută aproape inexorabil într-o societate. Talleyrand- Périgord insista că “educaţia este arta mai mult sau mai puţin perfecţionată de a pune oamenii în toată valoarea lor, atât pentru binele lor, cât şi pentru binele semenilor ; educaţia este arta de a-i învăţa pe oameni să se bucure din plin de toate drepturile lor, să îşi respecte şi să îndeplinească uşor toate datoriile pe care le au către societate. Cu alte cuvinte să trăiască frumos şi să trăiască fiind utili. Pregătind în felul acesta soluţia pentru problema cea mai dificilă într-o societate” (am exprimat deja enunţul problemei). În celebrul discurs constituţional şi educaţional, cetăţeanul Charles Maurice de Talleyrand-Périgord mai afirmă că “pentru complementarea unui sistem societal bazat realmente pe Drepturile Omului, este necesar ca voinţa comună să meargă pe o cale dreaptă şi luminată, iar mijloacele ei de acţiune să fie într-un mod invariabil orientate către ţeluri. Ceea ce nu se poate realiza decât sub influenţa directă, fără mediere, a unei educaţii publice.” Talleyrand-Périgord arată bine extensia problemelor legate de educaţia publică. “Un sigur om nu îi poate măsura extensia. Iar puterea naţională nu îi poate fixa limite. Obiectul educaţiei publice este imens, chiar indefinit, ce nu cuprinde el ? Începând cu elementele cele mai simple ale artelor şi meseriilor, ajungând până la principiile cele mai înalte ale dreptului public şi ale moralei. Mijloacele educaţiei publice se perfecţionează continuu, urmând legile, timpurile, oamenii şi nevoile.”
Titus Filipas

Spiritul Şcolilor Centrale

august 10, 2013

Un proces în justiţie american http://www.lemonde.fr/economie/article/2013/08/05/goldman-sachs-fabrice-tourre-condamne-lloyd-blankfein-insubmersible_3457449_3234.html împotriva spiritului Şcolilor Centrale franceze ? Despre spiritul Şcolilor Centrale franceze (iniţiat de paradigma thermidoriană) am mai scris, de asemenea şi despre felul cum a influenţat la noi acest spirit crearea şcolii de la Sfântu Sava întru epistema modernă, vreau să spun “a primei noastre modernităţi”, citeşte https://blogideologic.wordpress.com/2007/12/08/ideologia-scolilor-centrale/ Este simptomatic felul cum slăbirea influenţei ideologiei jeffersoniene în America (dar vezi o reverberaţie a slăbirii jeffersonienianismului şi în politica ambasadorului Mark Gitenstein faţă de România, mai ales pe parcursul anului 2012) a putut să conducă la incriminarea spiritului Şcolilor Centrale franceze pentru toate relele arătate în prezent de către sistemul American. Procesul SEC versus “Fabulous Fab” este în fapt un proces al sistemului American împotriva spiritului Şcolilor Centrale franceze. Reamintesc că domnul Fabrice Tourre, alias celebrul “Fabulous Fab”, este un absolvent de foarte bună calitate al Şcolii Centrale din Paris.
Titus Filipas

Politica ofertei în viziunea preşedintelui francez François Hollande

august 10, 2013

Această politică a ofertei este destinată să transforme statul providenţial dintr-un “instrument de reparare” (instrument de réparation), într-un “instrument de pregătire” (instrument de préparation). Viziunea socialistă franceză despre politica ofertei încurajează într-un mod direct mai curând investiţiile în întreprinderi decât relansarea cererii printr-o politică de cheltuieli. Deci politica franceză a ofertei se referă la financiarizarea întreprinderilor. Dar trebuie să observ eu faptul că şi în Franţa, şi în România, chestiunea financiarizări întreprinderilor, şi în particular a germenilor de întreprinderi, se pune abia în faza a doua a politicii strategice a întreprinderii. În prima fază a strategiei se caută şi se construieşte modelul economic al întreprinderii prin “propunerea de valoare” (value proposition) pentru produsul minimal viabil al întreprinderii. Abia atunci când a fost găsit acest model economic, se trece la cea de a doua fază, de execuţie, a strategiei întreprinderii. Cea de a doua fază este legată de producţia minimalist-viabilă şi atractivă (în sensul psihologiei asociaţioniste, mai curând decât în sensul psihologiei behaviorale/comportamentale). Iar un model economic pentru un produs minimalist viabil şi asociaţionist-atractiv se poate finanţa participativ, ştim asta pentru alte ţări. Desigur, în România aşa ceva este posibil numai dacă nu intervine DNA care blochează totul şi îi trimite pe managerii întreprinderii la puşcărie, printr-o jurisprudenţă pro-activă deja scrisă de către procurorul Daniel Morar !
Titus Filipas

Organizaţii americane pro şi contra finanţării participative

august 6, 2013

Subiectul luptei lobbyiste al acestor organizaţii este legea Jumpstart Our Business Startups Act sau legea pentru crearea germenilor de întreprindere (Startups) prin finanţare participativă (Crowdfunding). Legea a fost semnată de preşedintele Barack Obama pe data de 5 aprilie 2012. Se aşteaptă numai reglementările comisiei SEC (http://en.wikipedia.org/wiki/U.S._Securities_and_Exchange_Commission ) pentru aplicarea ei. Majoritatea membrilor comisiei au obiecţiuni puternice faţă de termenul Crowd/Mulţime asociat îndeobşte finanţării participative. SEC favorizează doar un număr mic de “investitori acreditaţi”. Adică nu o mulţime de investori acreditaţi, ci doar câţiva, bogaţi şi puţini. Dar aşa ceva este chiar împotriva ideii în sine de finanţare participativă. Cei de la organizaţia naţională de capital investiţional de risc – National Venture Capital Association consideră noua lege drept modernizarea unor reglementări existente în legislaţia americană de mai bine de 100 de ani, folosind însă acum platformele deschise de tipul Kickstarter deja existent ca un experiment inovativ. Totuşi federaţia consumatorilor consideră că micii investitori vor putea fi uşor fraudaţi prin această lege, şi deci este necesară protecţia lor.
Titus Filipas

Declaraţia de Independenţă Intelectuală a USA

august 6, 2013

Spiritul care a influenţat cel mai mult declararea acestei Independenţe Intelectuale Americane (faţă de Europa) a fost cel al poetului şi eseistului Ralph Waldo Emerson (1803 – 1882). Dacă-l plasăm strict în timp, în măsura în care-i determinat numai de către calendar şi orologiile mecanice, observăm chiar o anumită congruenţă cu viaţa ideologului naţionalist român Ioan Eliade Rădulescu (1802 – 1872), implicat cel mai mult la noi cu introducerea epistemei moderne. Deci probabil că nu şocăm iarăşi excesiv dacă afirmăm, prin simetrie, că Ralph Waldo Emerson a fost un ideolog naţionalist care a propus Americii Independenţa sa Intelectuală modernă (în anul 1837).
Titus