Archive for august 2013

Bogdan Ghiu, implicat în macularea lui Eminescu

august 25, 2013

“O revistă britanică celebrează poezia românească” http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/o-revista-britanica-celebreaza-poezia-romaneasca-310746.html Din câte înţeleg, volumul „britanic” este editat pe bani româneşti, daţi de ICR (adică banii provin de la bugetul României). „Alegerile” de poeţi care au fost incluşi în volum au fost făcute de către nişte „experţi” de la ICR. Aşa se explică includerea lui Bogdan Ghiu, ins mediocru al cărui „merit” unic este acela că l-a maculat pe Mihai Eminescu în rău famatul număr 265 al revistei DILEMA, controlată de culturnicul ghedesist Andrei Pleşu.
Titus Filipas

Cezarism şi psihologie cognitivă la Mihai Eminescu

august 23, 2013

„Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;/ Al undelor greu vuiet, vuirea în granit/A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;/ […] Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,/Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,/ […] Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară/Lipsită de iubire, cum că principiul rău,/ Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;/Istoria umană în veci se desfăşoară,/Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău./ Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă -/Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut./De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă/ De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,/ Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.” Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/08/21/elmmar/
Titus Filipas

Sinuciderea matematicianului Ioan Pandele

august 23, 2013

Un rezumat foarte serios despre WWII, rezumat ce poate fi folosit (şi a fost folosit !) ca o bază de lansare pentru ideile noi a fost eseul “As We May Think” scris de Vannevar Bush în iunie 1945 http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1945/07/as-we-may-think/303881/ Îl caracterizez ca fiind un eseu despre Ideologie&Tehnologie. Pe această linie gândesc acum antropologii care lucrează în noile industrii. De exemplu Genevieve Bell de la Intel. Foarte dragă mie pentru că aduce în discuţie invenţia stiloului de către Petrache Poenaru. Invenţie care, subliniază Genevieve Bell într-un mod expres, nu a produs vreo “panică morală” ! Când a obţinut brevetul de invenţie pentru stilou, fostul pandur Petrache Poenaru studia la Şcoala Politehnică din Paris pe baza unei burse româneşti devenită disponibilă. Aceasta pentru că destinatarul originar al bursei, Ioan Pandele, fost elev la Sfântu Sava, se sinucisese cuprins de o “panică morală”. Cine a fost Ioan Pandele? Într-o scrisoare către Vasile Alecsandri, memorialistul, profesorul şi prim-ministrul Ion Ghica îl aminteşte în fugă : „Când a venit în Bucureşti dascălul Lazăr, băieţii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Colţea şi de la toate bisericile, au golit acele şcoli şi au alergat la ‘Sfântu Sava’ cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu şi cu mulţi alţi tineri din şcoala grecească.” “Panica morală” a lui Ioan Pandele a fost produsă de mulţimea de convenţii noi în matematică. Era o dezvoltare iniţiată în matematici de către Leonhard Euler după lectura celebrului text al lui David Hume despre cauzalitate. Şi la noi, metafizicianul Nae Ionescu revine la tema respectivă în celebrele sale Prelegeri din anul 1926 (considerate de culturnicii ghedesişti a fi pus bazele teoretice ale doctrinei legionare, eu le consider a fi pus bazele cercetării operaţionale). Zdrobit de ciocnirea cu zidul convenţiilor noi în matematici pe care nu le putea asimila rapid, Ioan Pandele se sinucidea.
Titus Filipas

Imperativul Prezentului

august 22, 2013

România trăieşte acum într-un timp al „sintezei Istoriei” sale şi într-un timp al „disrupţiei tehnologice”. Iar amândouă se află sub imperativul Prezentului.
Titus Filipas

Mircea Eliade – adevărul proverbelor româneşti

august 17, 2013

Dan Culcer : “Am adesea impresia că ne învârtim în cerc, precum deținuții în curtea fără cer a pușcăriei. De aceea reproduc acest text de publicistică lucidă a lui Mircea Eliade. Diferența de epocă nu produce o diferență de situație. De unde ni se strecoară în minte această lepădare de sine.” +Mircea Eliade. A nu mai fi român / A apărut, acum de curând, o nouã modă printre tinerii intelectuali şi scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu umiversal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti, sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români, şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creaţie artistică, şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citeascã Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevãr s-au luptat vreodată românii cu turcii, şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toţi, dar absolut toţi sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepti, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur cã e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câţiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se aflã ţară europeană în care să existe atâţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări. Toti tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt destepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a disperării. Şi pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găseşte în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski şi Heidegger – şi toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilã structurii gândirii româneşti – tot ce nu se găseşte în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus şi în meditaţiile unui catolic în veşnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană. Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprii. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece- doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” şi “Ideea europeanã” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originile sunt tot în cursurile şi 46 mircea eliade – casus belli publicaţiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţãm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale. Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinţa şi îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditaţiei prin “probleme”; pentru un ţăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“aşa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). Intelectualii au despre eroi o concepţie morală sau magică; şi într-un caz, şi în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred şi despre personagiile biblice şi apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca şi în viaţă, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, aşa cum sunt înţeleşi de popor şi eroii aşa cum sunt închipuiţi de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viaţa asociată, ceilalţi concep un eroism etic, de probleme, de drame şi conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supravieţuirea lui. A “crea” este o concepţie individualistă; a fi aşa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualităţii” poporului. În concepţia poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin şi pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie ruşine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski. [Publicat în Vremea, an VI, 1933, Septembrie 10, nr. 304, p. 6.]+ Sursa : Publicat de către Blogger la Dan Culcer Jurnalul unui vulcanolog , 8/08/2013 03:20:00 PM
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Omul sfinţeşte locul

august 17, 2013

PETRE BADICA : „România rurală şi idilică nu există. Viaţa la ţară se trăieşte la coada vacii ” http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/romania-rurala-si-idilica-nu-exista-viata-la-tara-se-traieste-la-coada-vacii-309992.html @ PETRE BADICA : „Omul sfinţeşte locul.” Este echivalentul, printr-un proverb românesc, definiţiei sistemului de producţie agricolă de către fiziocratul Turgot. Dar citeşte şi ce scria Mircea Eliade despre adevărul incorporat în proverbele româneşti. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/08/15/la-multi-ani-de-sfanta-maria-2/
Titus Filipas

Gândirea asociaţionistă

august 17, 2013

Gândirea asociaţionistă caracterizată printr-un distih al medicului Ştefan Odobleja : „Primul gând ce-l are Gândul/ E Gândirea s-o-ntâlnească”.
Titus Filipas

Dan Culcer : O fotografie de familie

august 15, 2013

+Sofia Colceriu, bunica din partea Tatei http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2013/08/o-fotografie-de-familia-sofia-colceriu.html Sofia Colceriu, bunica din partea Tatei, căsătorită cu Sigismund Lenghel, paroh greco-catolic din Baia Mare. Pare femeie dârză. Unchiul Gheorghe, fratele Tatei, seamănă cu ea, mai ales la nas.+
Pentru conformitate,
Titus Filipas

“Caracterul omului”

august 15, 2013

Poetul şi eseistul Ralph Waldo Emerson, autorul “Declaraţiei de independenţă intelectuală a Americii” (de pe la anul 1837), vorbind despre “Caracterul omului” aserta : “Oamenii nu-şi dau seama că opinia lor despre lume este de asemenea o dovadă privitoare la caracterul lor.” Reaminteam eu pe alt fir despre culturnicul Andrei Pleşu că este fondatorul revistei Dilema. Numărul 265 al revistei Dilema strânge o serie de articole (eufemism pentru “maculatură”) ce se constituie într-un atac împotriva cultului “Nobilului sălbatic” în cultura română. Caracterul epitomic pentru personajul “Nobilul sălbatic” la noi a fost, şi este încă, Mihai Eminescu. A existat o luptă extrem de murdară a GDS-ului pentru macularea lui Mihai Eminescu (Horia Roman Patapievici, fost director la ICR, îl eticheta chiar pe Poetul nostru naţional cel mai important drept “cadavrul din debara”) şi pentru expulzarea sa brutală, total nejustificată, din cultura română.
Titus Filipas

Meditaţia Transcendentală

august 15, 2013

Andrei Pleşu este un personaj de asemenea “bassesse”, de asemenea josnicie, încât l-a lăsat literalmente să moară de foame pe Edgar Papu doar pentru faptul că acesta a exprimat într-adevar o serie de idei geniale (să amintim doar fulgerările minţii sale despre Arta Moldovenească !) în critica de artă, domeniul unde Andrei Pleşu este specialistul recunoscut al “locurilor comune”, având foarte mare grijă să exprime totdeauna numai puncte de vedere “politiceşte corecte”. După reuşita revistei „Dilema”, publicaţie ce demonetiza toate valorile vechii societăţi româneşti, conchidem că în acord cu sistemul filosofiei morale şi istorice a domnului Andrei Pleşu, fondatorul publicaţiei, n-ar fi existat cu adevărat o societate civilă românească înainte de 1944. Atunci, interpretându-l după normele „Dilemei” pe acelaşi Andrei Pleşu când vorbea ca membru special în CNSAS, special pentru că prin admiterea prezenţei dumnealui a fost încălcată chiar legea fondatoare a CNSAS, dar avantajele materiale nu-s de neglijat, aşa că „minima moralia” scuză „maxima venalia”, -ori invers?-, securitatea acţionând ca „poliţie politică” ar fi împiedicat, sugrumând în faşă, naşterea prin „generaţie spontanee” a „societăţii civile” în România comunistă! Mitul „societăţii civile” fără reflecţie, bazată doar pe lozinci, -vezi exemplele „Numai împreună vom reuşi!”, „Shimbarea schimbării!”, declaraţiile triumvirilor Pleşu, Dinescu, Patapievici împotriva securităţii-, continuă să fie folosit ca mijloc de manipulare a opiniei publice. De nu ne împiedicăm de sloganele minimalist-maximaliste jovian pronunţate de Pleşu în chip de filosofie morală, ajungem să ne întrebăm : E posibilă societatea civilă fără socializarea reflecţiei ? În aceeaşi venă a incertitudinii, doresc şi reuşesc ziarele şi ONG-urile româneşti să realizeze o socializare a reflecţiei ? Ori ele pleacă doar de la dorinţele unor „lideri de opinie” de a-şi construi platforme personale pentru lansarea în „lumea bună” internaţională, cum se spune, lumea „adevăratelor valori” unde nu mai contează sensul ci doar relaţiile impuse de noul Contract Social ? Să observăm de pildă acest Politiceşte Corect aflat sub stindardul „democraţiei” fără dezbateri în agora şi care nu se sprijină pe epifania sensului. Chiar dacă, ni se spune, principiul rezultă dintr-o psihanalizare a „bunelor relaţii”, chiar dacă numai el decide cine-i internaţional „frecventabil” şi cine nu, cu vina că-i prea naţional, faptul că întotdeauna ricoşează pe problema adevărului îl scoate automat din gama valorilor civilizaţiei europene, care n-a fost niciodată centrată pe o Carte profană. Apoi, felul cum s-a comportat Andrei Pleşu în afacerea „Meditaţia Transcendentală” demonstrează total mediocritatea sa intelectuală.
Titus Filipas