Archive for iulie 2013

Perpetuum mobile şi „voroava elevată”

iulie 13, 2013

Mă angajez în iniţiativa foarte nefavorabil primită –probabil- de a completa lista cu eşecuri ale PDSR-ului (mă gândesc acum că „succesuri” rimează foarte bine cu eşecuri). Promovarea lui Oliviu Gherman pe postul foarte înalt şi foarte pretenţios de „funcţionar al universalului” de către PDSR este contestabilă http://nastase.wordpress.com/2013/07/10/doua-decenii-de-la-infiintarea-pdsr/ . Iar aceasta cu argumente solide. Eu sînt unul dintre contestatari. Faţă de România ca stat, opinia lui Oliviu Gherman nu diferă prea mult de opinia lui Sabin Gherman. Ştiu foarte bine despre ce vorbesc. Râdeam mereu când îl vedeam pe Oliviu Gherman dansând Hora Unirii – imnul PDSR-ului. Falsitatea emoţiilor sale era pentru mine mai mult decât evidentă. Se spune că Oliviu Gherman îi cunoştea bine pe vechii universitari de la Cluj. Îmi aduc aminte opiniile sale dispreţuitoare exprimate faţă de moldoveanul, prinţ şi savant, într-adevăr de „renume mondial”, Emil Racoviţă. Apoi, un fizician ardelean de mare valoare, profesorul Liviu Sofonea de la Universitatea din Braşov, într-o discuţie cu mine observa mirat faptul că Oliviu Gherman botezase batjocoritor discursul românesc drept „voroava elevată”. Păi ăsta-i discurs de khazar, domnilor!, adaug eu aici. În fine, un coleg din elita transilvăneană maghiară îmi releva pe vremuri faptul că Oliviu Gherman transmitea deformat – şi că făcea aceasta într-un mod intenţionat- paradigma termoindustrială la noi. Nu trebuie să îl blamăm excesiv de mult pe Nicolae Ceauşescu pentru faptul că nu funcţiona în parametri corecţi industria românească – în care se investise enorm de mult furându-se pur şi simplu din păpica românilor – atâta vreme cât în „Fizica” predată de Oliviu Gherman, noţiunea de Perpetuum mobile de speţa întâia era considerată OK.
Titus Filipas

Alt exemplu de remarcabil model al erorii

iulie 13, 2013

+Pentru un alt exemplu de remarcabil model al erorii, gândiţi-vă la ideea avantajului comparativ, despre care se presupune că a fost descoperită de Ricardo şi care stă în spatele globalizării. Ideea spune că ţările ar trebui să se concentreze – cum ar zice un consultant – asupra a „ceea ce fac mai bine”(mai exact, asupra a ceea ce nu implică cel mai mic număr de oportunităţi pentru ele). Aşa că o ţară trebuie să se specializeze în vinuri şi alta în haine, cu toate că una dintre ele s-ar putea să fie mai bună la ambele. Dar să recurgem la câteva perturbări şi scenarii alternative: gândiţi – vă ce s-ar întâmpla cu ţara care se specializează în vinuri, dacă preţurile oscilează. O simplă perturbare legată de această presupunere(…) ne face să ajungem la o concluzie opusă celei trase de Ricardo. Mama Natură nu iubeşte supraspecializarea, pentru că limitează evoluţia şi slăbeşte animalele. Acest lucru explică şi de ce cred eu că ideile actuale privitoare la globalizare (…) sunt puţin cam prea naive şi prea periculoase pentru societate, dacă nu luăm în considerare efectele secundare. Globalizarea ar putea lăsa impresia eficienţei, dar instrumentele cu care operează şi nivelurile de interacţiune între părţi vor face ca fisurile mici dintr-un anumit loc să se întindă în tot sistemul. Rezultatul ar fi asemănător unei crize de epilepsie într-un creier, provocată de numărul prea mare de celule care activează în acelaşi timp. Gândiţi-vă la propriul creier – sistem complex care funcţionează foarte bine – care nu este „globalizat”, cel puţin nu în mod naiv. Deocamdată, las la o parte tema globalizării și mă voi referi la exemplul pe care-l dă: ideea avantajului comparativ, pe care, interesant, o vede că stă în spatele globalizării. Ilustrarea exemplului, cum că o țară ar trebui să se specializeze în vinuri și alta în haine, este, de fapt, luat din istoria economică. E vorba de tratatul de liber schimb dintre Anglia și Portugalia, din anul, nota bene, 1703, în care se specifica că Portugalia se specializează în produse agricole, vinuri, iar Anglia în produse manufacturate, textile, adică. Acest tratat este dat exemplu de David Ricardo, pentru a susține teoria/ideea avantajului comparativ. Acordul însă este criticat de economistul german Friedrich List (1789- 1846), în lucrarea sa Sistemul național al economiei politice. El afirmă că astfel este negată situația inegală care există între națiuni. Astăzi, am putea spune că această situație este ocultată ideologic, funcție de un interes de putere. List, în limbajul epocii, formulează altfel: mereu cosmopoliți și filantropi în cuvinte, ei au fost, în mod constant, monopoliști în intenție. Se referă, evident, la liberalismul englez, pe care-l numește teoria cosmopolită engleză. Că există o continuitate între liberalism și globalizare, e evident. Interesante sunt însă stadiile intermediare: anarchism (să-i zicem terorism!?), socialism, comunism, reacțiile istorice la acestea, și, mai ales, trecerea aproape obligatorie a națiunilor europene prin aceste stadii. Liberal a rămas numai centrul de putere, însă în măsura în care a funcționat acest decalaj sau situație inegală între națiuni, altminteri, s-a ajuns la război. Ceea ce vreau să arăt este că, deși Eminescu cunoștea opera lui List – ca, de altfel, și economistul Dionisie Pop Marțian, mort în 1865, la 36 de ani, în Germania, la Munchen – și chiar o folosește, el are o cu totul altă filosofie în gazetăria sa. Această altă filozofie este disipată în acele texte și e cea, cred, remarcată de Nae Ionescu. Ea este făcută în răspăr cu tradiția filosofică de școală, din epoca sa, atât ca formă: nu scrie tratate de filozofie, cât și în conținut: nu ”construiește” sisteme, viziuni despre lume, nu elaborează ”metode” de înstăpânire asupra adevărului, ci, desfășoară, cum spune Nae Ionescu, o gândire vie, originală, crescând din realitatea sufletească a rasei noastre.+ Sursa http://omulsicetatea.wordpress.com/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Calea filozofului Alexandru Dughin analizată de Larry L. Watts

iulie 11, 2013

“Jurnalul lui Alexandru Dughin a relevat admirația lui Dughin pentru personaje precum René Guénon, Julius Evola sau Heinrich Himmler.” http://ro.wikipedia.org/wiki/Aleksandr_Dughin +Obsesiile strategice ale ruşilor blochează şi în prezent relaţiile dintre România şi Moldova. Istoricul Larry L. Watts a deschis un capitol cu totul nou în istoriografia românească. Cele două volume ale Dr. Watts schimbă radical perspectivele solid statornicite privind raporturile dintre Blocul răsăritean şi Republica Socialistă România. Recent lansatul volum “Cei dintâi vor fi cei din urmă”, continuare a volumului “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, (ambele apărute la Editura RAO) se constituie într-un demers necesar de clarificare a istoriei recente a României ca actor pe scena internaţională. Interlocutor carismatic, istoricul Larry Watts a răspuns cu amabilitate întrebărilor lansate de editorii Power&Politics World. /- În volumul “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, dumneavoastră vorbiţi despre discrepanţa dintre politica internă restrictivă a României şi cea externă de factură liberală. Nu cumva tocmai acest tip de discrepanţă este cel care a generat, şi într-o atare măsură continuă să genereze, neîncrederea şi percepţiile eronate ale partenerilor externi (chiar dacă, admitem contextul în care politica internă nu influenţează decisiv pe cea externă) ? / – Mi se pare că aceasta reprezintă cauza principală care generează influenţa nocivă ce duce apoi la o percepţie greşită din partea partenerilor din afară. Mai mult, în volumul respectiv eu spun că aici s-a avut de-a face cu o anomalie. Este un lucru cunoscut că, deşi comportamentul comunităţilor umane nu este identic peste tot în lume, în acelaşi timp există o serie de aşteptări, de previziuni privind un anumit tip de reacţie, chiar admiţând cel puţin o condiţie sau mai multe ce pot fi considerate ca necunoscute în politicile unei ţări. Aici lucrurile au stat cu totul altfel, prin faptul că România a apărat înăuntru o alianţă care în realitate a fost mult mai ostilă faţă de România decât NATO. Cu astfel de anomalii este foarte dificil să înţelegi care sunt raţiunile politicii unui stat. Şi orice fel de explicaţie adusă de experţi şi care poate da indicii în acest sens nu face decât să aducă un plus de credibilitate statală./ – Mai dispune România de propriile instrumente de proiecţie a puterii, dacă facem abstracţie de apartenenţa la Clubul euroatlantic? / – Da. Şi am în vedere toate acele demersuri, iniţiate în cadrul unor întâlniri foarte concrete, verificabile de către istorici, în care şi-a prezentat opinia de pe poziţia de lider. De exemplu, aici este asemenea diferenţa dintre un naţionalist şi un patriot. Diferenţa constă în faptul că atunci când există un interes comun regional, global, un patriot face compromisuri cu toţi cei care nu sunt partizanii aceluiaşi tip de gândire, pe când pentru un naţionalist acest gen de abordare poate părea lipsit de importanţă, el are un tip de orientare care îi vizează doar pe oamenii care trăiesc acolo cu el. Mi se pare că sunt foarte des întâlnite în istoria ţării dvs. momentele de cumpănă în care românii au ieşit victorioşi dintr-o situaţie imposibilă. Au ştiut să facă acele alianţe şi acele compromisuri necesare între ei pentru a atinge o anumită ţintă şi cu asta au dovedit că sunt foarte puternici. Mult mai puternici decât sunt percepuţi la prima vedere – cumnatul meu remarca într-o discuţie că românii sunt maeştri la a alege mereu cea de-a treia cale…. / – Să sperăm că nu este cea de-a treia cale a domnului Dughin… / – O, nu… (râsete) / – Credeţi că, dacă după 1980 ar fi avut loc reformarea Pactului de la Varşovia, istoria lumii s-ar fi scris altfel ? / – Da, cred ca da. Cel puţin la nivel de time-line. Epoca Gorbaciov ar fi venit mult mai repede din cauza democratizării şi ar fi blocat acel generator de tensiune dinspre Kremlin în demersul URSS de acaparare totală a puterii şi a controlului alianţei estice. Chiar dacă iniţial a fost meritul României, pot intui că s-ar fi schimbat şi atitudinea altor membri – din cei care au aşteptat să vadă cum decurg lucrurile, iar evenimentele ar fi decurs altfel. Cel mai probabil pe repede-înainte. / – S-a schimbat ceva în abordarea “Obiectivului 24”, după prăbuşirea URSS? În fond, Rusia este moştenitoare a blocului sovietic. Dar, iată, trăim într-un secol în care hărţile strategice se scriu si se rescriu cu un alt dinamism prin comparaţie cu anii ’70-’80. Sau cu alte cuvinte: mai este România “coşmarul strategic” al Rusiei ? / – Ar fi dificil să exprim o opinie certă în acest caz. De fapt, eu nu am văzut documentele recente, dar pot să spun urmărind cursul evenimentelor derulate după `89 că aceasta obsesie a ruşilor blochează şi în prezent relaţiile dintre România şi Moldova. S-a văzut că aici acomodarea între Europa şi Rusia, şi Germania a avut un impact foarte greu de gestionat de către OSCE. Trebuie să încercăm să rezolvăm acest blocaj, iar după cum se vede din perspectiva organizaţiilor internaţionale, acesta e un lucru deloc simplu. / – Volumele dumneavoastră trimit prin titluri (în varianta română, desigur) la proverbe destul de bine înrădăcinate în mentalul colectiv al românilor, ca atare apte să provoace un anumit tip de reacţie-reflex. A fost opţiunea dumneavoastră sau a editorului? / – Prima dată, titlul în engleză a fost opţiunea mea (de fapt şi acel titlu – „With Friends Like These…„ face trimitere la un proverb, dar din cultura americanilor), însă care prin traducere din engleză ar fi pierdut din esenţă. Sau poate nu ar fi fost suficient de incitant. Atunci editorul român a venit cu alte propuneri mult mai apropiate de patrimoniul spiritual al ţării dvs. Dacă îmi este permis să mărturisesc, comparativ cu ediţiile apărute în Statele Unite, în limba română titlurile sunt mult mai nuanţate şi mult mai adecvate la ceea ce am dorit să exprim în cărţi. / – Pentru că vorbeam de reacţii, prima dumneavoastră carte a suscitat fie laude uriaşe, fie critici extrem de agresive, iar cea de-a doua pare că va avea parte de un tratament identic. Sunt intelectualii români divizaţi între apartenenţa Est/Vest? Sau sunt doar confuzi încă? / – Există aici o parte a lucrurilor care ţine de raportarea la percepţia colectivă: foarte mulţi sunt complici într-un mod negativ, alţii sunt pe principiul că românii nu sunt apţi să fie independenţi. Unii consideră că românii nu au făcut nimic meritoriu în decursul istoriei, alţii susţin că nu au fost lăsaţi să facă sau că s-au aflat la intersecţia intereselor marilor puteri. Sunt trecute în revistă numeroase cauze şi raţiuni. Mediul academic are tomuri întregi despre această dilemă. Iar reprezentanţii săi sunt puşi într-o poziţie foarte dificilă. Unora chiar poţi să le înţelegi reacţia agresivă şi pot să-l amintesc aici pe domnul Tismăneanu. Eu nu fac în cartea mea referinţe la trecutul meu, la prietenii mei, dar accept că poate exista şi un mod de abordare care vine din zona aceasta mai filozofică şi mai puţin riguroasă. Îi înţeleg şi îi respect pe foarte mulţi din zona istoricilor cercetători. Ştiu că este dificil să accepţi o altă interpretare, care nu se încadrează în propria ta viziune. Din cauza aceasta cartea mea este o “cărămidă” cu sute şi sute de pagini. Trebuie ca aceste scrieri sa fie explicate caz cu caz şi dovedite pagină cu pagină, cu documente care pot fi citite şi verificate. / – Putem să ne gândim că feed-back-ul exagerat al unora dintre colegii dvs. istorici vine şi din faptul că se tem să nu fie percepuţi cu neîncredere, şi plusează reactiv ? / – Este dificil pentru mine să răspund ce anume determină astfel de reacţii. Când un istoric intră în astfel de proiecte de cercetare, consider că intră cu un anumit grad de umanitate (maturitate şi onestitate) şi atunci când se confruntă cu o altă abordare care este mult mai puternică decât interpretările comune acceptate, trebuie să înţeleagă că dacă opinia comună poate să fie contrazisă atunci şi tu, cel care emiţi o nouă teză poţi fi contrazis la rândul tău, uneori chiar mai umilitor. Eu aduc dovezi că românii au fost consideraţi de sovietici nu doar ca un stat răzvrătit. Au fost consideraţi inamicul principal în Blocul estic. Dar pot accepta o opinie contrară cât timp ea este susţinută cu dovezi şi argumente. Nu am spus despre asta, dar la sfârşitul anilor ’70, transferarea de către KGB a României, de la departamentul pentru relaţiile cu serviciile frăţeşti la grupul statelor NATO, s-a datorat în principal politicii externe şi de securitate a României. Dacă nu s-ar fi produs acel blocaj din cauza ideologiei diferite, România ar fi avut cu siguranţă ale posibilităţi. De fapt, Ceauşescu a creat posibilităţi, dar el nu a fost în stare să şi exploateze acele posibilităţi în relaţia cu Vestul.+ Sursa http://www.ziaristionline.ro/2013/07/09/obsesiile-strategice-ale-rusilor-blocheaza-si-in-prezent-relatiile-dintre-romania-si-moldova-calea-lui-dughin-e-un-dead-end-interviu-romanaenglish/
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Limba Română

iulie 10, 2013

Limbajul este un organism viu. Frazele unui autor incorporează nu doar spiritul limbii, ci şi viziunile autorului despre o finalitate istorică.
Titus Filipas

Neurologul Oliver Sacks

iulie 10, 2013

Vezi şi https://blogideologic.wordpress.com/2010/06/13/carti-capitale-eschivate/ Oliver Sacks, neurologul American care a scris în stil literar cărţi celebre despre întâmplări clinice neobişnuite (şi nu a fost dat în judecată de foşti pacienţi), se apropie de 80 de ani şi mărturiseşte că aşteaptă bucuros precum Simeon din Ierusalim verdictul “Nunc dimittis!” (vezi Evanghelia lui Luca 2:29–32) http://www.nytimes.com/2013/07/07/opinion/sunday/the-joy-of-old-age-no-kidding.html?src=me&ref=general
Titus Filipas

Gramatica generativă

iulie 10, 2013

Dat fiind naturalismul metodologic, un fenomen mental precum limbajul trebuie să fie studiat la fel ca şi celelalte fenomene din lumea naturală. Întreprinderea intelectuală generativă (the Generative Enterprise) a lui Noam Chomsky reprezintă un efort intelectual colectiv de a explora, în maniera exersată de către ştiinţa modernă, natura facultăţii umane de a folosi un limbaj. Dacă într-adevăr se întâmplă ca acesta să fie cazul real în ordinea lucrurilor, atunci gramatica generativă trebuie să fie privită ca o ramură a ştiinţelor naturii. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/07/08/dezbatere-privind-alegerile-prezidentiale-din-iran/
Titus Filipas

Lucian Blaga, de două ori sărbătorit în 2013

iulie 8, 2013

Pe blogul AN, http://nastase.wordpress.com/2013/07/06/10-ani-de-la-semnarea-tratatului-de-baza-dintre-romania-si-rusia/#comment-187072 , comentatorul @ Marian Nicolae spune : „filozoful rus Aleksandr Dughin este liderul Mişcării Eurasiatice.“ Este interesant că, anul acesta, Mişcarea (culturală) Eurasiatică a organizat sărbătorirea personalităţii filosofului român Lucian Blaga la Moskova ! Am mai publicat pe acest blog AN, desigur, la vremea anunţurilor Ante, +Despre filosoful român Lucian Blaga, un text în limba rusă http://rossia3.ru/politics/russia/blaga Lucian Blaga omagiat la Moscova pe data de 7 iunie 2013 / Un festival cultural dedicat filosofului şi literatului român Lucian Blaga va fi organizat la Moscova pe data de 7 iunie 2013 http://rossia3.ru/politics/russia/blaga + Acel “festival cultural Lucian Blaga” la Moscova urma după Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” – Ediţia a XXXIII-a. Reamintesc, Ex-Post, anunţul academicianului Alexandru Surdu : “Între 9 şi 11 mai 2013 s-a desfăşurat la Alba Iulia şi Lancrăm o serie de manifestări tradiţionale dedicate lui Lucian Blaga.” Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2013/07/festivalul-international-lucian-blaga.html
Titus Filipas

Emoţii şi euristică

iulie 5, 2013

Ca om raţional, întreprinzătorul care creează un germene de întreprindere (start-up) funcţionează pe bază de emoţii şi euristică.
Titus Filipas

Dificultăţi Prima facie

iulie 3, 2013

Trebuie să observăm dificultăţile Prima facie pe drumul nostru iniţiatic naţional. Aceste dificultăţi Prima facie, în primul rând lingvistice, au fost provocate de către masacrul fanariot asupra Limbii Române (şi reamintesc eu aici felul cum vedea primul Brătianu mai important acest masacru asupra Limbii Române : „Grecismul năbuşi limba noastră, clasele avute abia mai îngânau limba părinţilor lor şi numele de Român devenise un nume de dispreţ; limba greacă comanda de pe Tron drepturile şi datoriile oamenilor, dascălii greci ocupau catedrele în şcoala domnească şi tot în limba greacă se ridicau imnurile la cer, pe când cea română abia se mai auzea pe lungul brazdei, în monologul plugarului ce mână boii.”), l-au determinat certamente pe domnul Ioan Eliade Rădulescu să propună “italienizarea” limbajului nostru întru sprijinul modernităţii. Mai era de asemenea prezentă în mintea domniei sale, aş zice ca o spaimă complet justificată, ori dacă vreţi, echivalent, ca un puternic factor de risc, destinul morlacilor care au fost slavizaţi în cea de a ena slavonizare. Acum vreo trei ani, într-o dimineaţă pe una dintre Antene a apărut un grup etnic folkloric morlac din trei persoane care ne-au cântat ciudat de frumos în vernaculara lor neolatină foarte înrudită cu Limba Română. Dar, din păcate, invitaţia nu s-a repetat. Sînt curios, câţi oameni din România au sesizat acel fenomen singular, pentru producerea căruia trebuie să lăudăm foarte mult Antenele, unde lucrează, totuşi, nişte oameni extraordinari, cu un adânc simţ al românismului. Regretatul intelectual Edgar Papu, intens şi chiar până la punctul letal persecutat de culturnicul ghedesist Andrei Pleşu după decembrie 1989, a reliefat mult importanţa acestui fenomen Prima facie în protocronism.
Titus Filipas

Aprehensiunea ca act de cunoaştere

iulie 1, 2013

În filosofia lui John Locke, intuiţia, demonstraţia şi aprehensiunea sunt prezentate drept modalităţi distincte ale actului de cunoaştere. Pe româneşte, fragmente destul de mari din opera lui John Locke au fost traduse, fiecare pe rând şi fiecare la vremea lui, de către Ion Ghica şi George Coşbuc. Am fost destul de surprins să descopăr traducerea lui George Coşbuc (bănuiesc că din limba germană, nu direct din limba engleză) la Biblioteca publică Alexandru şi Aristia Aman din Craiova, cu paginile netăiate ! În fine, cartea lui John Locke a fost tradusă pe franţuzeşte de către abatele Bonnot de Condillac, şi aceasta avea mare circulaţie în Oltenia, Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în imperiul habsburgic, unde exista o importantă populaţie românească, existau aproape trei milioane de români în afara Transilvaniei! Era, cum am spus în mod repetat, o carte de “filosofie senzualistă”. Aprehensiunea este actul de cunoaştere ce se realizează plecând de la senzaţie. În dicţionarul românesc DEX sunt propuse acum următoarele 8 definiții pentru «aprehensiune» : 1/APREHENSIÚNE, aprehensiuni, s. f. (Livr.) Teamă vagă, frică nedeslușită (cauzată de eventualitatea apariției unui pericol). [Pr.: -si-u-] – Din fr. appréhension, lat. apprehensio, -onis. // 2/aprehensiúne (livr.) (a-pre-, -si-u-) s. f., g.-d. art. aprehensiúnii; pl. Aprehensiúni // 3/APREHENSIÚNE s. v. frică, teamă, temere. // 4/APREHENSIÚNE s.f. (rar) Teamă vagă, nelămurită. [Var. aprehensie s.f. / cf. fr. appréhension, lat. apprehensio]. // 5/APREHENSIÚNE s. f. teamă vagă, nedeslușită, cauzată de presupunerea posibilității unui pericol. (< fr. appréhension, lat. apprehensio) // 6/APREHENSIÚNE, aprehensiuni, s. f. (Franțuzism) Teamă vagă, frică nedeslușită (cauzată de presupunerea posibilității unui pericol). – Fr. appréhension (lat. lit. apprehensio, -onis). // 7/aprehensiúne s. f. (sil. -pre-, -si-u-), g.-d. art. aprehensiúnii; pl. Aprehensiúni // 8/ *aprehensiúne f. (lat. apprehénsio, -ónis). Rar. Frică, teamă. Dar atenţie! Toate aceste definiţii sunt propuse la denotaţie ! La conotaţie nu se propune nimic, nimic, nimic, nici măcar definiţia pe care am învăţat-o eu la şcoala generală PETRACHE POENARU din Craiova, prin anul 1956. Totuşi, în dicţionarul Merriam-Webster, cuvântul aprehensiune (apprehension) apare şi cu denotaţie, şi cu două conotaţii. Să observ că denotaţia pentru aprehensiune din DEX nu coincide cu denotaţia pentru aprehensiune din Merriam-Webster, care totuşi este în total acord cu filosofia senzualistă a lui John Locke, şi nu trebuie să ne mirăm. Însă DEX este totalmente pe alături, prezintă numai o conotaţie pe postul unei denotaţii ! Nu îi blamez pe autorii anonimi şi voluntari ai dicţionarului DEX. Aşa erau vremurile, dar schimbarea necesară nu s-a produs nici acum. Nici eu nu am mai învăţat la liceu (“Fraţii Buzeşti” din Craiova) chiar nimic, nimic, nimic despre noţiunea psihologică de aprehensiune, în sensul de “act de cunoaştere prin senzaţie”. Profesor era Ion Dumitrescu, şi acesta era de un materialism vulgar execrabil. Ne făcea o comparaţie între creierul omului şi o granulă de sare de bucătărie: Creierul omului absoarbe ideile direct din realitate :-), la fel cum sarea de bucătărie absoarbe vaporii de apă din atmosfera înconjurătoare. Acest psiholog Ion Dumitrescu a scris o serie de cărţi împreună cu Nicolae Andrei, fratele celebrului ministru de externe Ştefan Andrei.
Titus Filipas