„IT în nori”

Termenul englezesc (engleza americană) „cloud computing” se traduce pe franţuzeşte, mai complet în semnificaţii, prin „informatique dématérialisée”. Încă mai complet, zic eu, se traduce pe româneşte prin expresia „informatica dematerializată prin mijlocirea virtualizării”. Trebuie poate să reamintesc, virtualizarea este un exemplu de inovaţie disruptivă, adică o inovaţie care modifică pieţele. Totuşi expresia propusă de mine suferă de păcatul că este o construcţie lingvistică excesiv de lungă. Publicul preferă o construcţie simplă, percutantă, are dreptate. Din acest motiv mi se pare a fi mai convenabilă sintagma „IT în nori” ca echivalent al englezescului „cloud computing”. Bineînţeles, „IT în nori” presupune, implicit, lucrul în linie. „în nori” este o metaforă pentru Internet, vezi în mod expres ce scrie aici http://en.wikipedia.org/wiki/Cloud_computing . Metafora „în nori” este folosită pentru că incorporează virtualizarea sistemelor de operare, http://en.wikipedia.org/wiki/Hardware_virtualization . Dar mai este creată ambiguitate şi de dublul sens al cuvântului „serviciu” în acest context. Pe de o parte înseamnă „produs oferit” pe piaţă (vezi discuţiile din analizele LCA), pe de altă parte înseamnă program (soft), vezi aici http://en.wikipedia.org/wiki/Service-oriented_architecture . Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/06/07/blogul-nostru-160-000-de-comentarii/
Titus Filipas

Un “şotron” jucat în nori

Noua Economie, bazată pe sinergia IT, este foarte mult un “şotron” jucat în nori. Desenul “şotronului” este reprezentat aici http://en.wikipedia.org/wiki/File:Business_Model_Canvas.png Fiind vorba despre Noua Economie, care generează locuri de muncă, accentul se pune pe crearea germenilor de întreprindere. Uniunea Europeană duce, la modul declarativ şi la modul practic, o politică de facilitare pentru Noua Economie. Dacă priviţi desenul Modelului de afaceri (desenul “şotronului”), observaţi că fiecare dreptunghi al “şotronului” poartă un nume. Ca să înceapă “o afacere” (un germen de întreprindere) este nevoie ca întreprinzătorul să plece de la o inovaţie pe care o transformă într-un “produs minim viabil”. Şi să informeze masa clienţilor potenţiali despre acest “produs minim viabil” printr-o “propunere de valoare economică”. După cum ştie toată lumea, există multe definiţii pentru “valoarea economică”. Spre surprinderea mea, definiţia care se potriveşte cel mai bine în noua economie a germenilor de întreprindere este definiţia cea veche a lui Condillac. Reamintesc că la începutul secolului XIX, la începutul epistemei moderne la noi, în cadrul şcolii de la Sfântu Sava, Economia politică nu era studiată după Adam Smith, ci după Condillac. Cărţile lor fundamentale de economie erau sincrone, apăruseră în acelaşi an din Epoca Luminilor. Definiţia de “valoare economică” după Condillac se baza pe noţiunea de utilitate. Tot la fel, “produsul minim viabil” al unui germen de întreprindere trebuie să ofere utilitate pentru clienţi. Dar cum se face comunicarea între acest creator de start-up, de “produs minim viabil” şi clienţi ? Aici Uniunea Europeană intervine, construind o infrastructură “în nori” (IT sub formă de cloud computing).
Titus Filipas

Strigătura “ilaila ilailai”

Domnul Adrian Năstase ne informează aici http://nastase.wordpress.com/2013/06/01/doina-gorjului-a-implinit-65-de-ani/ că “Doina Gorjului” a împlinit 65 de ani. Şi că la spectacolul de aniversare „Au fost invitaţi şi ambasadorii ţărilor arabe acreditaţi la Bucureşti.” Şi au venit ? Probabil că da. Şi s-a cântat cumva şi “Mărioară de la munte” ? – “Foaie verde, foi mărunte, ilaila ilailai/Mărioară de la munte, ilaila ilailai măi./Nu purta părul pe frunte, ilaila ilailai/Că ţi-or ieşi vorbe multe, ilaila ilailai măi.//Lasă, lasă că nu-mi pasă,ilaila ilailai,/M-a făcut mama frumoasă, ilaila ilailai măi./Nici la apă nu mă lasă, ilaila ilailai,/Nici la lemne-n bătătură, că-i e frica că mă fură.//Căci m-a mai furat odată, ilaila ilailai,/Şi m-a cătat vara toată, ilaila ilailai măi./Şi amu de m-o fura, ilaila ilailai,/Înapoi nu m-o mai da, ilaila ilailai măi.“ Duşmanii noştri spun că expresia „ilaila ilailai“ derivă din fraza de jubilare arabo-islamică :”lâ ilâha illâ allah.” Colegul @dlnimeni comentează : “o fi călătorit vreun rapsod, dintre cei care au cîntat-o, pe la Stambul şi versiunea lui a prins.” Mulţumesc pentru cele două cântece populare româneşti, incorporând, pe întortocheate căi de schimburi culturale petrecute în istorie, o strigătură de juisare cu limpede sorginte arabo-islamică. Da, mi se pare că este foarte bună explicaţia pe care o propuneţi. Poate să fie realmente vorba despre un împrumut popular de “strigătură” cu valoare strictă de jubilare ori şi de juisare, deloc religioasă şi deloc inserată într-un context Islamic, aşa cum interpretează răuvoitor cercetătorii de la Moscova, aceia de la Institutul anti-România înfiinţat de Mihail Gorbaciov pentru a pregăti căderea lui Ceauşescu. Mi se pare că Institutul funcţionează încă. În 1990 ei au angajat oameni din Secuime care ştiau cât de cât româneşte. Aceştia au amorsat pe 12 ianuarie 1990 mineriada din Bucureşti împotriva lui Ion Iliescu, iar la 15 martie 1990 tot ei au dinamizat mişcarea anti-românească de la Târgu Mureş care trebuia să-l extermine pe Ion Iliescu. Secesiunea tiraspoleană din 1990 a fost în sinergie cu acea mişcare de la Târgu Mureş.
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri

Motto: “Manipularea prin uniformizarea gândirii şi tendinţa de reprimare a libertăţii de expresie au rămas sechele greu de înlăturat după abolirea comunismului” (Filozofi români, SUA, 2011, p.60)*.
+ Lucian Blaga nutrea convingerea că după individualismul secolelor XIX si XX ar urma o convergență a eforturilor cunoașterii omenești, ceva de tipul sinergiei „transumanismului” (apud. Titus Filipaș, Transhumanismul ca o nouă sinergie? , 29 april. 2013, vezi https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/29/transhumanismul-ca-o-noua-sinergie/ ), dar fără acea latură ultra-utilitară tipică vremurilor noastre. Multă vreme nu i-am înțeles această idee a cărei necesitate el o dedusese din presupoziții de filozofia culturii. Doar după ce am colaborat la Wikipedia.ro mi-am dat seama că un asemenea proiect, în latura sa cea mai generoasă, ar putea fi privit ca sinergie, ca o îngemănare de eforturi anonime spre binele public. Poate chiar așa o fi fost pornit proiectul inițial al Wikipediei, dacă ne gândim că firma Google vroia să transforme însuși motorul ei de căutare într-un soi de „inteligență artificială” (Titus Filipaș, 30 aprilie 2013 https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/30/ray-kurzweil-si-inteligenta-artificiala/ ). Apoi am citit cu surprindere că “Wikipedia is not an objective resource […] in large part is controlled”. Adică acest website al Wikipediei nu este o sursă obiectivă de informare pentru că este în mare parte controlată de aşa-zișii “intelectuali” cu intenţii ascunse. Dar cum poate fi controlată o enciclopedie la care zice-se că orice utilizator poate scrie? Desigur prin administratorii săi, informaţi instantaneu de modificările anumitor articole pe care le urmăresc. Ascunşi după pseudonime, pe care le mai schimbă din timp în timp spre a nu fi recunoscuţi, ei sunt atenţi ca în Wikipedia.ro să nu dispară atitudinea partizană (şi nu neutră cum ar trebui) perpetuată odată cu păstrarea surselor de inoculare a ruşinii de a fi român. Ei veghează (de pildă) păstrarea variantei post-comuniste a rasismului anti-românesc datând de la 1848, din vremea lui Lajos Kossuth pentru care românii ar fi fost „o hoardă mai josnică decât vita”. Administratorii Wikipediei.ro au grijă să nu dispară insultele lui H.-R. Patapievici (perpetuând rasismul lui Kossuth) prin formulări de genul “românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă” (Politice). Or, tocmai acestă frază au găsit cu cale s-o traducă si niște nostalgici ai rasismului german (“Die Rumaenen koennen kein Volk sein, weil sie nicht mehr wert sind als eine Herde”) într-un articol închinat Hertei Muller. Pentru asemenea cugetări descalificante pentru autorul lor şi pentru altele de acelaşi soi (1) preluate de Wikipedia.ro din volumul lui Patapievici scos prima dată în 1996 de Editura Humanitas, şi reeditat din belşug ulterior, nişte universitari clujeni făcuseră petiţie la Ministerul de Interne cerând să i se retragă lui H.R. Patapievici cetăţenia (2). Rezultatul cererii clujenilor a fost, cum bine se ştie, promovarea în postul de director al Institutului Cultural Roman a acestui fiu de securist cetățean sovietic (ajuns în România cu armata sovietică de ocupație) – care se dăduse în Franța la începutul anilor nouăzeci drept fiu al unui fost deținut politic (3). Reproducerea mizeriilor antiromânești scornite de fostul fizician este motivată în Wikipedia.ro printr-un penibil cerc vicios: fragmentele citate în scop de atac spre a produce iritare, irită ducând la atac. La fişa “Horia Roman Patapievici” se spune că frazele cu pricina “au produs iritare” şi că scoase din context (aici înţelegându-se probabil că n-a fost citat întregul volum) au fost “folosite de adversari pentru a-l ataca”. Dacă astfel de gunoaie sînt ferite de ştergere într-o enciclopedie care ar trebui să fie în permanentă schimbare, administratorii au grijă în schimb să şteargă informaţiile în legătură cu procesul lui G. Liiceanu cu I. Spânu care a crezut că neputinţa lui G. Liiceanu de a-l povesti pe Heidegger cu alte cuvinte decât cele ale traducerii ar semăna cu un plagiat, mai ales că Liiceanu fusese încă din anii şaptezeci acuzat că l-a plagiat pe Noica în teza sa de doctorat despre tragic condusă de Ion Ianoşi, cu un capitol întreg (Schiţa pentru o Hermeneutică a “nostos”-ului, 32p.) pe care Editura Humanitas nu l-a mai reprodus după ediţia comunistă care punea pe piaţă controversatul doctorat al lui Gabriel Liiceanu (4). În acest loc din Wikipedia.ro care aminteşte de “plagierea” lui Heidegger, utilizatorul Medenagan propunea ştergerea informaţiei pe motiv că instanţa judecătorească nu i-ar fi dat câştig lui I. Spânu, argument fals (5), se pare. Referitor la Wikipedia, în general se vântură ideea că mulţimea celor care participă la scrierea ei este răspunzătoare de informaţiile pe care această enciclopedie le vehiculează. Prin asemenea aserţiune, doar în parte adevărată, sînt atraşi utilizatorii de rând care dau consistenţă acestui proiect prin contribuţiile lor. În mod esenţial însă, aspectul Wikipediei.ro este fasonat de “elita conducătoare” formată din câţiva utilizatori ridicaţi la rangul de administratori. Ei pot şterge intervenţiile utilizatorilor de rând fixând câte unui articol aspectul dorit de ei. Postarea informaţiilor cu citarea corectă a surselor (spre a putea oferi verificabilitatea care este condiţia de bază a funcţionării oricăror wikipedii) este îngrădită de administratori după bunul lor plac (6), lucru care a făcut un utilizator să scrie într-un comentariu la un articol al meu ( http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html ) publicat de Revista Noi, nu ! că Wikipedia română ar fi devenit „o cocină a unor indivizi de toate culorile, de la așa-zișii intelectuali dezinteresați dar care fac jocul unor mastodonți din umbră, până la /…/ impostori care-și permit diverse abuzuri” (comentariu din 23 aprilie 2012). Spre a se înţelege mai bine cum funcţionează Wikipedia.ro, voi recurge la experienţa nemijlocită pe care am dobândit-o în încercarea mea nereuşită de a mai corecta informaţiile false despre viaţa Părintelui Arsenie Boca (7), precum şi în tentativa de a înlătura informaţiile false şi răuvoitoare la adresa marelui Mircea Eliade propagate după 1990 în toate mijloacele de mass-media de foştii nomenclaturişti angajaţi în domeniul ideologic. Istoricul Ion Varlam observase dificultatea societăţii româneşti post-decembriste de a se debarasa de moştenirea comunistă atâta vreme cât protagoniştii scenei politice şi culturale sînt persoane din fosta nomenclatură, cu rubedeniile şi clientela aferentă, active înainte de 1989 în domeniul ideologic. Pentru fostul deţinut politic I. Varlam, însuşi temenul de “colaborator al poliţiei politice” ar fi un eufemism mascând împărţirea societăţii înainte de 1989 între victime şi profitorii regimului de “ocupaţie comunistă” (Vasile Băncilă), eufemism folosit în scopul de a se eluda punerea în discuţie a rolului avut de ideologii comunişti în consolidarea sistemului totalitar prin suprimarea libertăţii de gândire şi de expresie (8). Pe 7 aprilie 2007 curăţasem prezentarea lui Mircea Eliade în Wikipedia.ro de toate murdăriile perspectivei politice a ideologilor comunişti care în timpul vieţii marelui istoric al religiilor îi cenzuraseră publicarea scrierilor ştiinţifice şi refuzaseră alcătuirea unui Fond “Mircea Eliade” din cărţile donate de acesta. În plus mă străduisem să-i completez bio-bibliografia care era la fel de lacunară în ce priveşte onorurile academice ca şi cea de pe volumele lui Eliade scoase de Humanitas, fosta Editură Politică a P.C.R. (Ca o mică paranteză, trebuie spus că nici una din editurile de după 1990 nu este mai bine reprezentată în Wikipedia românească decât Humanitas, ceea ce în cazul lui Eliade are dezavantajul că pe această cale se face reclamă unor cărţi mai scumpe decât cărţile lui Eliade scoase de alte edituri). Ei bine, ca şi în cazul completărilor bio-bibliografiei Părintelui Arsenie Boca, viaţa articolului Mircea Eliade aranjat de mine a fost extrem de scurtă: Înlăturasem fără să ştiu moştenirea comunistă ce se voia păstrată în cazul lui Mircea Eliade, iar la Părintele Arsenie Boca, probabil alta era imaginea pe care vroiau să o fixeze wikipediştii de rang înalt în capetele celor lipsiţi de discernământ. Coordonatorii din umbră a acestui website, catalogat ca anti-românesc din cauza informaţiilor dubioase pe care le colportează cu privire la personalităţile de seamă ale culturii noastre şi la istoria românilor, nu numai că l-au murdărit din nou pe Mircea Eliade cu acuzaţiile lor politice nicicând demonstrate, dar au şi făcut dispărut istoricul paginii, spre a nu se mai putea vreodată vedea articolul curăţat de mine, şi, mai ales, ca să nu se afle care dintre administratorii Wikipediei.ro s-a îndeletnicit cu această trebuşoară. O clară dovadă a cenzurării din umbră se vede aşadar la istoricul modificărilor din 2007, unde varianta din 2 aprilie 2007 este urmată de o variantă din 13 aprilie 2007 care adaugă la bibliografia despre Eliade mediocrele contribuţii ale unui fost ideolog comunist, nepot de frate a lui Leonte Răutu. Nicăieri nu apar variantele din 7 aprilie 2007 completate de mine. Cum pe Wikipedia identificarea personală nu este cerută, rolurile în administraţia Wikipediei.ro apar distribuite la adăpostul anonimatului oferit de ascunderea după pseudonim şi după clone sau dubluri ale pseudonimelor. Astfel se crează “eşalonul conducător”. Dar şi o dihotomie păguboasă: de-o parte entuziasmul utilizatorilor de rând şi de altă parte despotismul “eşalonului conducător” săltat deasupra celorlalţi. Principiul de bază, pe care s-au clădit în alte părţi wikipedii ceva mai credibile, este aici o vorbă în vânt: Principiul pluralităţii opiniilor comunităţii de utilizatori autentificaţi si anonimi nu are cum să fie aplicat, de vreme ce postul de administrator oferă posibilitatea de a şterge modificări după bunul plac încălcând neutralitatea (adică prezumţia de bună credinţă, cum am văzut în cazul fişei lui Mircea Eliade). În plus “elita conducătorilor” poate ascunde istoricul sau descrierea unor modificări, poate bloca utilizatorii de rând şi, la modul cel mai samavolnic, îl poate bloca pe utilizatorul cu care este în dispută. Aşadar, înainte de toate, administratorii îşi pot impune părerea, modificând şi îngheţând paginile modificate de ei. Cu alte cuvinte, ei pot reinstaura dictatorial vremea “muţeniei obligatorii” (9). Toate aceste manevre le-am putut constata aducându-mi contribuţia la câteva articole, dar şi urmărind repetata vandalizare a articolului “Isabela Vasiliu-Scraba” după apariţia în SUA (la Memphis, 2011) a trei volume din Wiki Series conținând fișa “Isabela Vasiliu-Scraba” (10). Uitând că “verificabilitatea contează, nu adevărul”, administratorul MyComp şterge întâi legăturile spre forma electronică a articolelor scrise de mine prin diverse reviste, dând curs indispoziţiei pe care i-o provoacă libertatea de expresie din articolele mele introduse în Wikipedia.ro de un utilizator de rând. Apoi le îndepărtează cu totul. Pe urmă, mai şterge si bibliografia trecută în articolul “Isabela Vasiliu-Scraba” ştampilând că articolului i-ar lipsi bibliografia. Drept dovadă că a citit cu obidă articolele, adaugă şi eticheta ce n-are legătură cu fişa informativă din Wikipedia.ro: “afirmaţiile negative şi cele calomnioase fără bibliografie sau cu bibliografie insuficientă trebuie înlăturate de loc”(My Comp, 19 nov.2011). Mai este o frază trecută de utilizatorul care se ocupă de articolul “I. V-S” (frază care îl deranjează pe „oficialul” MyComp) privitoare la “oficialii culturii auto-declaraţi victime după cosmetizarea propriilor biografii”. Pe aceasta o trece la Discuţii ca să ilustreze “tonul nepotrivit” (MyComp, 16 ian 2012), fiindcă tonul potrivit Wikipediei.ro este vizibil la articolul “H.R. Patapievici”. “Criteriul distinctiv pentru vandalism este intenţia de a strica” găsim notat în Wikipedia.ro. Vandalul MyComp întâi observă că la unele articole lipseşte pagina revistei culturale în care fuseseră publicate, ceea ce ar îngreuna, vezi Doamne, verificabilitatea (MyComp, 19 nov.2011). Fără să aştepte remedierea, MyComp şterge în modul cel mai abuziv selecţia din articolele mele, blocând reintroducerea lor. Fiindcă, în opinia sa, opera unui scriitor nu s-ar compune din volume şi din articole de prin reviste nestrânse încă în volume, ci articolele ar reprezenta o “categorie supraadăugată”. E drept că motivaţia pe care o invocă cu cel mai mult sârg MyComp (11) care-mi distruge sistematic articolul din Wikipedia.ro se referă la aşa-zisele “surse auto-publicate” (12). Ca să se înţeleagă această problemă spinoasă a “surselor auto-publicate”, o voi ilustra cu articolul în care este descrisă bio-bibliografia lui Sorin Lavric. Aici, spre a nu se crede că avem de-a face cu un caz de “auto-promovare”, că informaţiile fişei “Sorin Lavric” ar proveni chiar de la Sorin Lavric, bio-bibliografia sa apare în Wikipedia.ro ca fiind citată din revista on-line “Rev.Psychologies.ro” în care tot Sorin Lavric o plasase. Dar expertul numărul unu în “sursele-auto publicate” rămâne Gabriel Liiceanu cu volumele proprii apărute la propria editură. Aici MyComp si toti ceilalți administratori uită să aplice “politica Wikipediei” ştergându-le şi blocând reintroducerea lor. Oare de ce?
*Datorită acestei fraze, preluată din fișa “Isabela Vasiliu-Scraba”, MyComp mi-a vandalizat articolul pe 5 noiembrie 2011 şi pe 16 ian.2012 punând apoi ştampila: “ton nepotrivit pentru o enciclopedie”(vezi MyComp,16 ian.2012).
1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul român? În revista “Origini.Romanian Roots”, Vol.VII, 5-6/2003, p14, sau in vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp. 2002, pp.51-54 ; http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului ).
2.vezi interviul lui H.-R. Patapievici din “Gazeta de Maramureş”, 27 dec.2004 –9 ian.2005, p.10.
3. Iată descrierea lui H.-R. Patapievici din Jurnalul Monicăi Lovinescu : „un tânăr de 35 de ani /…/ simplu și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”.
4. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu si despre plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, în revista Acolada, anul VI, nr.7-8/2012, p.19 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm precum şi Constantin Barbu, Cel mai mare furt intelectual al lui Liiceanu.
5. «Am citit într-un text al dvs. că aş fi pierdut procesul cu Gabriel Liiceanu! Nu este adevărat. Ştiu că au difuzat ştirea după prima instanţă, însă, la apel, când Liiceanu a pierdut, au tăcut » (I. Spânu, e-mail, 14 ian. 2013).
6. La acelaşi articol de-al meu, pe 4 mai 2013, a fost postat următorul comentariu : „I am impressed. You are truly well informed and very intelligent. You wrote something that people could understand and made the subject intriguing for everyone. I am saving this for future use” ( http://www.revistanoinu.com/MyComp-si-mostenirea-comunismului-in-Wikipedia.ro.html )
7. Despre Părintele Arsenie Boca am publicat mai multe articole în revistele „Oglinda literară” (Focșani), „Acolada” (Satu Mare), „Argeș” (Pitești), „Curtea de la Argeș” (Curtea de Argeș) si „Constelații diamantine” (Craiova): (1) Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca – un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Mănăstirea Brâncoveanu, revista “Argeş”, Anul X, nr.10/2010, p.24, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3274:polemice&catid=311:revista-arges-octombrie-2010&Itemid=112 ; (2) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeție a Părintelui Arsenie Boca, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSbisericaDraganescu4.htm ; (3) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabeaVS-Boca-Nae6.htm ; (4) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Arsenie7OlgaGreceanu.htm ; (5) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IVSLegiArsenieBoca5.htm
8. vezi Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, Editura Vog, Bucureşti, 2004.
9. vezi „timpurile muțeniei obligatorii” în micro-eseul despre imagine ca „formă primitivă, naivă, surogată, a imaginației” în vol. I.D. Sârbu, Adio Europa, vol.I., Editura Cartea Românească, București, 1992, p.260-261.
10. vezi prezentarea „Isabelei Vasiliu-Scraba” în volumele următoare: vol. Filozofi români: Nicolae C. Ionescu, Titu Maiorescu, Ştefan Lupaşcu, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba, C. Schifirneţ, Al Surdu, Xenopol, Lucian Blaga, etc. (Wiki Series, ISBN 9781232183488, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 60-62) ; vol. Eseiști români: E. Munteanu, M. Gherasim, A. Cioroianu, I. Pachia-Tatomirescu, Nicolae Breban, Isabela Vasiliu-Scraba, I. Grigorescu, L. Butnaru, M. Radu-Paraschivescu, Alexandru Ciorănescu, George Călinescu, Cicerone Poghirc, etc. (Wiki Series, ISBN 9781233386215, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 145-148) ; vol. Autori români : M. Sebastian, Nicolae C. Ionescu, G. Naum, I.L. Caragiale, Octavian Goga, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Herta Mueller, Nicolae Breban, Ghe. Zamfir, Emil Cioran, Isabela Vasiliu-Scraba,etc. (Wiki Series, ISBN 9781233384242, Wiki Series, Memphis, USA, 2011, p. 141-143).
11. My Comp este probabil o clonă a unui birocrat dispunând de mai multe „măști”. El pare ascuns și după pseudonimul Alexander Tendler (distrugător prompt al modificărilor mele la fișa Părintelui Arsenie Boca). Fiindcă „ambii” suferă de insomnii în același timp. Pe 23 oct. 2012, la o oră extrem de matinală (înainte de ora 4 dimineața) a fost vandalizată fișa Isabela Vasiliu-Scraba întâi cu pseudonimul MyComp apoi, după un sfert de ceas, cu pseudonimul Alexander Tendler. La ora 03:58 în 23 oct. 2012 vandalul MyComp, după ce a ras un sfert din conținutul informativ al fișei, s-a gândit să mai șteargă în mod abuziv de la rubrica VOLUME următoarele patru cărți filozofice publicate de Isabela Vasiliu-Scraba : (a) Despre Existență, Ființă și Esență, Ed. Mirisa, 1996, http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 ; (b) Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate ; (c) O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile și Ideile platonice, Ed. Fundației „I. Perlea”, Slobozia, 1995, http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill ; (d) Deschiderea cerurilor într-un mit platonic si în „Miorița”/ The opening of the skies in a Platonic myth and in „Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, volum bilingv care se află și în biblioteci europene nu numai în marile biblioteci românești.
12. „După mai mult de un deceniu de când filozoful de la Păltiniș catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de I.P. Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş apărut în numeroase ediții la fosta editura a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediție tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta si ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, în revista Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm )+ Din revista Tribuna nr 257, p.8-9 Sursa http://isabelavs.blogspot.com
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba : Sfârşitul lui Constantin Noica

Motto: “Comuniştii s-au aşezat prea aproape de oameni; s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcuşul lor, în sertarele lor [cu manuscrise], pe cât posibil chiar în conştiinţele lor, încât indispun prin simpla lor voce, cu simplul lor ziar ” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 15)
Fascinat de imensa generozitate a lui Noica “faţă de oameni, de ideologii, de naufragii”, Mircea Eliade admira îndrăzneala prietenului său – aflat în domiciliu forţat – de a se rosti “peste sisteme şi istorii”, deşi ocupantul sovietic al României ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord îl plasase pe filozof în marginea societăţii, interzicându-i cariera de profesor universitar pentru care avea pregătirea necesară. Sub pretextul interpretarii lui Faust de Goethe, Noica interpreta în anii cincizeci cultura europeană din secolul XX evidenţiind declinul spiritual al unei lumi care se lipseşte de spontaneitatea creatoare, înlocuită de scrisul la comandă, o lume în care natura este pustiita şi degradată printr-o “orăşenizare forţată”.
Total izolat de colegii de breaslă scritoricească, lui Noica îi erau interzise până şi vizitele la prietenii din Bucureşti cu care, pe furiş, mai făcea schimburi de opinii literare. După lista de lucrări (vezi Modelul Noica, 2009, p. 506-507) pe care a alcătuit-o în anii de interdicţie de semnatură, filozoful avea gata de publicare cinci cărţi, dintre care Anti-Goethe în două volume tratând despre “grandoarea şi mizeria omului fără filozofie” (Despărţirea de Goethe, 1976, p.8). Pentru a masca adevăratul sens al titlului, Noica scrie că în volum se ocupa de limitele triumfului omului modern, şi că “în felul cum ne despărţim de oameni dovedim cât de mult îi îndrăgim” (1976, p. 7). În 1972 Securitatea i-a restituit celui întemniţat şase ani fără vină o parte din manuscrisul Anti-Goethe, care a stat la baza volumului Despărţirea de Goethe. La câţiva ani după căderea comunismului, i-au mai fost restituite (soţiei lui Noica, în 1994) două capitole din manuscrisul Anti-Goethe confiscat la arestarea din 1958. Acestea au fost incluse în ediţia a II-a. Dupa îngrijitorul celei de-a doua ediţii din 2000 s-ar putea ca prin “cotloanele S.R.I. –ului” să mai fie file din manuscrisul acestei scrieri noiciene publicată după un sfert de veac de la redactarea ei.
La sărbătorirea clandestină a lui Goethe a participat în 1949 şi Alice Voinescu, printr-o conferinţă în cerc restrâns, fiindcă în învăţământul superior nu mai avea voie să predea. În locul profesoarei cu doctoratul la Sorbona studenţii aveau parte de prelegerile propagandistului comunist Marcel Breslaşu/Bresliska care practicase advocatura şi din 1948 devenise director în Ministerul Artelor şi Informaţiilor, apoi profesor şi rector al Institutului de Artă (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române…, Fundaţia Luceafarul, Bucureşti, 2001, vol. I, p.1073).
Anti-Goethe, sau despărţirea de lumea presimţită şi descrisă de Goethe prin Faust II, era la Constantin Noica o distanţare de lumea spectrală a utopiilor devenite realitate. “Cu posibilul gol al banului fără acoperire” imaginea irealităţii avea la început aspect oarecum jucăuş. Dar cu ideea de reproducere a umanităţii în eprubetă, gluma este lăsată de-o parte. În partea a doua din Faust, după o cununie de scurtă durată a idealului grec cu spiritul modern, urmează războiul cu mijloace diabolice, apoi politica ilustrată de isteria raţiunii ordonatoare şi planificatoare care se izbeşte de rezistenţa unor bătrânei ascultând cu evlavie sunetul clopotelor unei biserici până să fie raşi de pe suprafaţa pământului cu casa, cu grădina şi cu mica lor biserică. Dacă “realizarea posibilului gol” într-o lume fără oameni adevăraţi rămâne mefistofelică, nedesprinsă de iniţiatorul şi realizatorul ei, lumea a cărei caricatură a fost anticipată de Goethe “cu repulsie” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, 1990, p. 34-35), ar fi tocmai lumea diabolică a secolului XX adeverită de oameni.
Iată toate volumele pe care Noica n-a putut să le publice din 1944 până în 1956: Lysis sau despre înţelesul grec al filozofiei; Fire şi fiinţă. Introducere la o filozofie sistematică; Anti-Goethe (2 volume); Devenirea întru fiinţă. încercare de filozofie sistematică; Povestiri din Hegel (care avea să fie publicată la Paris în 1962, când Noica era în temniţă şi Mircea Eliade încerca să-l ajute, cum va face şi în 1979 după a treia arestare a preotului Calciu).
De dincolo de Cortina de fier, Eliade mărturisea în aceeaşi scrisoare din 1957-1958 că în optimismul lui Noica găsise o notă comună între ei, dincolo de destinele lor individuale atât de diferite. Corespondenţa cu Eliade era aşteptată cu nerăbdare nu numai de Constantin Noica aflat la Câmpulung după o scurtă arestare (vezi revista Origini, nr. 9-10/2009, p XV), ci şi de cei care-i îngroşau Dosarul de urmărire operativă, scrisorile trimise şi primite fiind parcurse negreşit de mercenarii ocupantului sovietic care-l considerau pe Noica un “duşman al poporului”. Tot aceştia se pare că au fost primii cititori ai volumului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, pe care Noica l-ar fi vrut publicat la Londra şi nu confiscat în cursul anului 1987 de Securitate, cum s-a întâmplat în realitate.
Anul confiscării poate fi dedus din cuprinsul volumului în care apar idei ce se regăsesc în articolele publicate la acea vreme. De pildă în manuscrisul expediat de Noica şi interceptat de Securitate apare ideea că politicienii vor “mai binele” crezând cu asta că vor binele: “mizeria lumii moderne e o chestiune de gramatică: oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Americanii nu se gândesc nici măcar la comparativ, ci de-a dreptul la superlativ, la foarte bine” (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru , 1990, p.16). Or, tot chestiuni de gramatică tratase şi în articolele Cultura europeană în ipostaza substantivului (România literară, februarie 1987), Adjectivul, epitetele şi Renaşterea (România literară, martie 1987), Gradul zero al adjectivului şi Leonardo da Vinci (România literară, aprilie 1997) şi Cum arată cultura europeană în ipostaza adverbului (România literară, mai 1987, nr.20 şi iunie 1987, nr.24). Aceste articole au constituit capitole ale ultimei sale cărţi De dignitate Europae pe care a început să le publice în 1986 (vezi Modelul cultural european, partea I-a, în România literară, 19 iunie 1986, nr.25) dar care a apărut doar post-mortem (în 1988 la Editura Kriterion în traducerea lui G. Scherg şi abia în 1993 în româneşte).
La sfârşitul memoriilor sale Noica a trecut anul 1965, ceea ce nu era de natură să-l împiedice să mai completeze volumul. Fiindcă unele pagini din manuscrisul care cuprinde amintiri din vremea detenţiei (1958-1964) prea seamănă cu cele concepute prin 1986-1987 când era preocupat de Europa care “a fost şi poate fi sarea pământului” (oct. 1985, în volumul Constantin Noica, Istoricitate şi eternitate, Colecţia “Capricorn”, Nr.5-6, 1989, p.257).
După citirea manuscrisului Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Securitatea l-a întrebat probabil pe Constantin Noica de ce a ţinut să scrie împotriva poporului român că atât deţinuţii politici torturaţi în închisori cât şi comuniştii ar fi “victime ale timpului lor” (p.18). Desigur trebuie să-l fi chestionat şi cum de a îndrăznit să încerce a scoate pe ascuns din ţară materiale denigratoare. Discuţia dintre un fost deţinut politic urmărit, hărţuit şi solicitat la discuţii periodice după eliberatea sa din 1964 s-ar fi putut întâmpla să nu fi fost dintre cele mai politicoase, mai ales că Noica era singur în vila sa de la Păltiniş.
În toamna anului 1987 singurătatea lui Noica era destul de completă. Prietenul său, meteorologul Octavian Nicolae fusese îndepărtat din Păltiniş: “au trecut lunile octombrie şi noiembrie şi singurele legături pe care le mai aveam cu domnul Noica erau scrisorile şi din când în când un telefon” (Octavian Nicolae, în volumul Modelul Noica, 2009, p.426). Doar în camera de alături fusese plasată vânzătoarea de la chioşcul de cărţi din Păltiniş, tov. Norica Becheş care “l-a supraveghiat pe filozof cu îndrumare de la Securitate” (vezi I. Filipciuc, Centenar Noica, Păltiniş, 25 iulie 2009, în revista Origini, nr. 9-10/2009, Supliment Noica, p.II).
Lectura manuscrisului pe care Noica a făcut imprudenţa să vrea să-l publice în Occident a determinat probabil şi inexplicabila amânare a operaţiei după fracturarea colului femural în dimineaţa zilei de miercuri 25 noiembrie 1987. Motivul amânării a fost derizoriu, în condiţiile în care filozoful, deşi slab, “se controla medical şi rezultatele erau în general bune” (vezi Modelul Noica, 2009, p. 146.) pentru cei 78 de ani ai săi. Doctoriţa Eleonora Emilia Cioran, cumnata lui Emil Cioran l-a vizitat pe Noica la Spital şi a spus într-un interviu că optimismul lui Noica o determinase să creadă că filozoful spera să se vindece, fiind nedumerit de amânarea operaţiei. În interviul luat de Ana Sîrghie, doctoriţa a adăugat că, spre surprinderea ei, a constatat pe corpul bolnavului nişte edeme generalizate, la mâini, abdomen şi picioare, vânătăi mult prea extinse pentru a se putea explica prin şocul căderii care a dus la fractură (Dr. Eleonora Emilia Cioran, în volumul Modelul Noica, 2009, p. 147).
În manuscrisul amintirilor din temniţă interceptat şi confiscat de Securitate când Noica a încercat să-l trimită fostei sale soţii pentru a fi publicat în Anglia, filozoful îşi pusese problema “ce au să facă în viaţă păzitorii şi administratorii doctrinei comuniste când se va termina cu mascarada comunismului” (Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.20). Pe parcursul celor douăzeci de ani de post-comunism s-a putut constata reapariţia dorinţei politice de a schimonosi adevărul. Nici încercarea comuniştilor de a “desfiinţa omul ca fiinţă morală” n-a fost cu totul abandonată, ideologii reciclaţi în holocaustologi obligându-i pe români “să recunoască exact ce vor ei (…) cu expresiile lor şablon” (Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, p.19).

Isabela Vasiliu-Scraba
Sursa http://www.isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/31/o-noua-intalnire-cu-emma-nicholson/

O lege nouă pentru economia socială şi solidară

Mai deunăzi, când s-a discutat pe blogul AN despre “dezvoltarea echitabilă” în România, mi-am exprimat nedumerirea privind semnificaţia termenului. Dar sîntem într-o criză economică şi doar prin conjugarea verbului “a întreprinde” de către toate persoanele valide din România se poate depăşi starea de handicap economic a ţării. Ceva apropiat de intenţiile social-democrate din conferinţa de la ISD este pe punctul de a fi transformat într-un proiect de lege în Franţa, după cum anunţa ministrul delegat pentru economia socială şi solidară (ESS), domnul Benoît Hamon http://www.lemonde.fr/economie/article/2013/05/28/un-projet-de-loi-sur-l-economie-sociale-presente-en-juillet_3419676_3234.html . Proiectul se referă la un mod de “a întreprinde” prin care se conciliază activitatea economică şi utilitatea socială. În Franţa există deja 200 000 de întreprinderi care lucrează pe această direcţie, creează 10 % din PIB, şi totodată 10 % din numărul locurilor de muncă. Legea specială pentru ESS, care va fi discutată înainte de a fi votată, îşi propune să consfinţească recunoaşterea rolului acestui sector în economia generală a ţării, să îl structureze mai bine, şi să-i favorizeze dezvoltarea. Nu mă pot abţine să nu subliniez abordarea pusă pe LOGICĂ, spre deosebire, din păcate, de majoritatea textelor legislative româneşti :”Pentru prima oară va fi prezentă în lege o definiţie pentru perimetrul ESS, cu sublinierea de non lucrativitate (ceva care nu-i bănos) ori de lucrativitate limitată, de gestionare dezinteresată, caracterizarea de a nu face din căutarea beneficiilor obiectivul principal şi unic al întreprinderii, şi guvernanţa democratică (în locul guvernanţei corporatiste, adaug eu aici)”. Domnul Benoît Hamon susţine alegaţia că ar exista în Franţa o mişcare în favoarea acestui mod de a întreprinde. Care-i extensia pe care o propune legea proiectată în favoarea sectorului ESS ? Până acum aici figurau doar cooperativele, mutualele (cum ar fi “casele de ajutor reciproc” la noi), şi asociaţiile (vezi ce spunea legea veche http://www.cresspaca.org/ess-presentation-formes-juridiques.html ). Legea cea nouă va include şi startup-urile, dacă ele aderă la principiile ESS. Ei, da, şi legea cea nouă va mai permite securizarea juridică a “bugetării publice”, cum se exprima pe blogul AN un coleg.
Titus Filipas