“prima brazdă”,

de CLAUDIU PăDUREAN http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-promoveaza-tepes-corrida-ardeleneasca-305612.html “prima brazdă” … înseamnă Câmpulung. Din textul legislaţiei din Romania pentru ţăranii individuali extragem alineatul semnificativ în discuţia noastră. « Fermierul care îşi ară proprietatea trebuie să fie corect, şi să nu intre peste brazda vecinului.» Conceptul de ‘brazdă’ este clar subliniat, ceea ce în sine constituie o indicaţie revelatoare. Într-adevăr, vechiul tip de plug, –pluguşorul–, era o simplă săpăligă tractată care doar zgâria suprafaţa solului, nu exista brazdă ca atare. Brazda este rezultatul secţionării pe verticală a stratului superficial de sol cu ‘fierul lung’, a tăierii pe orizontală cu ‘fierul mare’, şi răsturnarea stratului de sol sub acţiunea cormanei. ‘Fierul mare’ şi cormana sunt unite prin bârsa plugului mare. Surprinzător, în jurul anului 1900, când în şcoală erau traduse textele latineşti clasice, aspectul acesta nu era studiat de învăţământul liceal de la noi. Astfel cartea de 224 de pagini cu ” Bucolicele şi Georgicele ” de Vergilius traduse de Mihail Strajan (1841 – 1917), profesor la Colegiul Carol I din Craiova, cum chemăm acum prima Şcoală Centrală din România, fondată la 1831, după modelul l’École centrale de Grenoble unde învăţase şi Henri Beyle, alias Stendhal. Publicată de editura Socec la anul 1904, cartea lui Mihail Strajan cu versurile lui Vergilius din Georgicele pe o coloană, şi traducerea lor românească în paralel, am găsit-o la ” Aman “, bogata bibliotecă publică a Olteniei. Avea paginile de la 129 la 168 pe foi încă netăiate. Totuşi, foile următoare, cu note explicative la Georgice alcătuite tot de profesorul Mihail Strajan, erau tăiate şi păreau citite cu interes de mai multe ori. Explicaţiile lui Mihail Strajan la versul ” bis quae solem, bis frigora sensit ” (în fapt Strajan scrie : ” bisquae solem, bisquae frigora sensit “) de pe linia 48 a primei cărţi, deşi sunt discutabile, se încadrează totuşi în subiectul cuprinzător al romantismului, pentru că oferă o lumină asupra semnificaţiei numelui Novalis : ” De patru ori, în loc de trei, se arau ogoarele tari, lăsate pe câte un an în paragină, (novalia) : o dată în septemvrie, îndată dupa recoltă ; a doua oară în aprilie viitor, a treia în iunie, a patra în septemvrie la semănat… Cele mai tari se arau şi de cinci ori.” Arătura de pe vremea lui Vergilius era numai prelucrarea suprafeţei solului cu săpăliga, eventual tractată. Când săpăliga este tractată, ea se numeşte Pluguşor. Aici capătă semnificaţie şi acel ” bis ” vergilian, ce se referă la caracterul arăturii în agricultura mediteraneană antică, superficială şi cu ” bis “, sau ” în cruciş şi în curmeziş “. Foarte neîngrijită şi eronată este traducerea “comunistă” a lui Vergilius confecţionată de culturnicul Lascăr Sebastian, tipărită în 1964 de Editura Tineretului în colecţia Cele mai frumoase poezii. După ce ne vorbeşte despre exploatarea sclavilor şi răscoala lui Spartacus în prefaţa ” Despre Virgiliu “, Lascăr Sebastian pune în seama lui Vergilius versul : ” Fierul tare al cormanei brazdele să le răstoarne!”, deşi cormana se va inventa abia pe la 600 AD. Dimitrie Cantemir este primul cărturar ce exprimă ideea că părţi importante din Nomos Georgikos au fost incorporate în Pravila lui Vasile Lupu. Nicolae Bălcescu aderă integral la această opinie, adăugând aprecierea că şi Pravila lui Matei Basarab are aceeaşi factură. Nomos Georgikos constituie sursa legislativă cea mai importantă pentru ceea ce tradiţional se cheamă la noi “obiceiul pămîntului”, cu o semnificaţie aproape ad litteram. Deşi medievală, Pravila lui Vasile Lupu are şi o conotaţie modernă, căci incorporează în chip firesc un principiu agrarian de Economie politică enunţat abia de către francezul Quesnay în secolul XVIII. Atunci când vorbesc despre istoria veche a României, unii dintre istoricii străini atribuie proporţii de Exodus retragerii fiscalilor imperiali. Administraţia este legată întotdeauna de o populaţie de la care se pot colecta impozite. Dacă statul nu mai poate colecta impozite, legătura se rupe şi administraţia pleacă. Mi se pare de domeniul evidenţei faptul că impozitarea nu este categorial-ontică. Putem conjectura că numai 10% din acea populaţie dacică, imediat înainte de momentul retragerii aureliene, mai plătea impozite. Să zicem că ei au însoţit administraţia fiscală la retragerea peste Dunăre. Însă 90% din totalul populaţiei a rămas. Nu aveau să plece din locul unde se sustrăgeau plăţii impozitelor, ca să ajungă într-un loc unde impozitarea putea fi riguroasă. De altminteri fiscalul imperial Zosimus nici măcar nu aminteşte retragerea aureliană în Historia Nova. Dacă el este în minoritate faţă de restul opiniilor, nu înseamnă că Zosimus greşeşte. Atunci când vin pe lume imperiile, populaţia este legată şi de o infrastructură. Tabula Peutingeriana înfăţişează acea infrastructură. Tabula Peutingeriana este copia unui fragment dintr-un mare ‘itinerar roman’, o hartă a drumurilor imperiale romane din secolul IV AD. Tabula Peutingeriana arată prezenţa unei infrastructuri romane la nord de Dunăre mult timp după „retragerea aureliană”. Aceiaşi istorici nu spun nimic despre explozia demografică a proto-românilor ce arau pământul cu noul tip de plug, îi zicem thematic pentru că îl întâlnim în legea plugarului din themele imperiului roman. Alt lucru ce se uită despre istoria noastră veche este faptul că în secolul al II-lea după Christos, Imperiul Roman, ce număra atunci peste cincizeci de milioane de locuitori, folosea deja sisteme de producţie industriale, adică IMM-uri cu producţie de serie. Astfel, doar ca să dăm un exemplu, menţionăm că în acel timp şi într-acel imperiu, se fabricau anual 100 de milioane de obiecte de sticlă. Deci istoria Daciei Felix după retragerea fiscală şi a facilităţilor administrative trebuie privită şi din perspectiva “sistemelor de producţie”, o perspectivă dezvoltată şi fundamentată teoretic mai ales în Economia Politică şi în Ecologia Industrială de azi, dar teorie ale cărei începuturi discursive pot fi trasate în antichitatea elină, în filosofia lui Aristotel. În analiza sistemelor de producţie din orice domeniu şi din oricare timp, un concept esenţial este acela de “unitate funcţională”, un reper al sistemelor de produse care evoluează de asemenea istoric, dar care incorporează conceptul de “funcţie a produsului”. Iar funcţia sistemului de producţie este legată, aici şi pretudindeni, de “calitatea ontică”. „Brazda lui Novac” este augmentarea hiperbolică a brazdei plugului mare. Fără îndoială, ea încorpora şi “calitate ontică”. „Brazda lui Novac”, brazda plugului cu bârsă şi cormană, permitea drenarea solului şi cultivarea grâului, a cărui rădăcină putrezea în dâra lăsată de pluguşor. Ogorul arat de ‚bădica Traian’ era inundat la orice ploaie. Şi în această nouă tehnologie aplicată pământului, se păstrează ceva esenţial din memoria veche. Drumurile romane erau acoperite de „pavimentum”. Era ultimul strat dintr-o serie de patru (celelalte, numărate de jos în sus, se chemau: statum, rudus, nucleus), destinate să asigure drenarea. Este adevărat că în localităţi şi în apropierea localităţilor, peste acest pavimentum se puneau lespezi poligonale de piatră. Cele patru straturi erau aşezate într-un soi de lungă tranşee. „Pavimentum” era alcătuit pur şi simplu din sol mineral bine bătătorit. De la pavimentum, cu forma populară paumentum, se ajunge la „pămîntul” în dacoromână, pimintu în macedoromână, pimint în meglenoromână, pemint în istroromână. „Pămîntul” devine şi nume pentru a desemna terenul arat cu plugul cel nou care drena terenul agricol, permiţând recolte de grâu foarte mari. De altminteri pământean are şi semnificaţia de plugar. Drenarea este funcţia ce incorporează calitatea ontică a celor două sisteme de producţie – unul legat de agricultură, celălalt de transport–, în sensul că funcţia rezultă prin acţiunea unor artefacte controlate de Homo Faber. Iar calitatea ontică de interes pentru noi când privim cele două sisteme este legată strict de mediul înconjurător. Anume, este vorba despre drenarea apei de ploaie. Păstrarea vechiului termen, pavimentum-pământ, se impunea şi prin geometria liniară a brazdei. Datorită fragilităţii plugului construit din lemn, întoarcerea ducea la ruperea lui. Se trasa atunci o brazdă de mare extensie, având o capacitate de drenare care evoca drumul roman sub pavimentum. Deci brazda noului plug semăna, în aceasta privinţă, cu vechiul drum roman. Aşa cum scrie într-o cronică turcească veche, care la rândul ei a preluat informaţii din surse arabe, un vechi oraş de pe teritoriul României ar fi fost Câmpulung. Intrucât plugul autentic, deci nu „pluguşorul”, avea din fier numai părţile tăietoare ale brazdei (“fierul mare” şi “fierul mic”), iar restul era din lemn, de asemenea întrucât brazda era adâncă şi într – un sol înţelenit, virgin, întoarcerea plugului de la capătul ogorului era totdeauna periculoasă pentru plugul de lemn, care de multe ori se rupea la o asemenea manevră. Atunci, pur şi simplu operaţia de întoarcere a plugului era amânată cât mai mult. Astfel, schimbarea tipului de plug a dus şi la schimbarea formei ogorului, care nu mai este pătrat, ci foarte lung şi îngust, de unde şi denumirea de “câmp lung” pentru un astfel de ogor. Imediat după chestiunea ‘brazdei’, ce pare prioritară şi vine în sprijinul tezei noastre, în legislaţia agrară din Romania secolului VII urmează înscrise reglementări pentru “chestiunea boilor”. Chiar şi în enigmatica legendă a nodului gordian este vorba în esenţă despre o legătură între un mijloc de tractare pus în mişcare de boi, şi un mijloc tehnic care opune o foarte puternică rezistenţă. Poate că Alexandru Macedon nu a rezolvat enigma nodului gordian. Poate că plugul tractat de boi a fost inventat de multă vreme, în Frigia. Operaţiile de tractare a noului tip de plug, de tăiere adâncă a pământului şi de răsturnare a brazdei necesitau aplicarea unei forţe considerabile, şi aceasta nu putea fi exercitată decât de boi. Astfel, pentru plugar, boul devine atunci animalul domestic cel mai important pentru subzistenţa lui. Aflu pentru prima oară citind un text al domnului Napoleon Săvescu, totdeauna cu informaţie bogată, că jugul pentru boi a fost inventat de populaţia carpato-danubiană. Pe celălalt ţărm al Pontului Euxin faţă de Anatolia, după 600 AD trebuie luată în calcul creşterea demografică necontenită adusă de plugul cu bârsă şi cormană, care trasa „brazda lui Novac”. În conceptul „Brazda lui Novac” este prezentă ideea de forţă. Întâlnim legenda Novacilor pe o arie largă, din Oltenia până în Transnistria, şi ea este coroborată de mărturiile suedezilor ce au traversat istmul baltico-pontic, privind predominarea românilor „novaci” acolo. Urme sigure ce mai avem ne dovedesc prezenţa românilor “bolohoveni” pe aria unde cad ploile ce întreţin rîul Sluci şi regiunea superioară a Bugului pontic (de altminteri Winston Churchill scrie că Bugul pontic este frontiera naturală a României Mari înspre răsărit), şi a românilor ‚brodnici’ la vadurile rîurilor din stepa ţinuturilor care vor fi viitoarele Rusii, vaduri care jalonau cu ‚novaci’ noile ‚drumuri romane’ spre răsărit. Astfel, găsim încă la Nipru, în raionul Dnepropetrovsk, regiunea Dnepopetrovsk din Ucraina, localitatea Voloşkoe, numele însemnând, pentru martorii slavi : «al (a) valahilor ». Iar fata lui Ştefan cel Mare, anume Elena fiica Evdochiei, măritată cu Ivan cel Tînăr, fiul Marelui Cneaz al Moscovei Ivan al III-lea, era consemnată de cronicarii ruşi ca Olena Voloşina. Numele de familie Voloşin, frecvent întâlnit în Rusia şi Ucraina, înseamnă Vlaşin, Valahul. Purtătorii numelui Voloşin în cele trei Rusii (Malaia, Bielaia, Velikaia) sunt probabil milioane. Ar fi absurd să spunem că toţi Voloşinii se trag din satul Voloşkoe, şi cu atât mai puţin că ar fi coborât din paginile romanelor Ioanei Postelnicu. Ei sunt mai curând urmaşii ‘românilor novaci’ plecaţi spre răsărit, care au efectuat primele desţeleniri în marea câmpie chemată mult, mult mai târziu « stepa rusească ». Tamás Lajos dovedeşte nu doar lipsă de respect faţă de teoriile istorice şi ecologice ale unui Fernand Braudel, –recunosc, respectul este o chestiune de alegere–, dar uită ceva important : « pămîntul » românesc. Brazda plugului nou marcând ‘pămîntul’ este, dar numai pentru noi românii, de asemenea şi o ‘signatură’. Bineînţeles, “Signatura” nu este brazda agricolă, ci interpretarea iterabilă, primăvară după primăvară, a brazdei, a pămîntului. Plugul cel nou este şi metaforă pentru civilizaţia modernă. Căci o ‘problemă intratabilă” este de fapt o “problemă intractabilă”, adică o problemă pentru care nu există soluţia “Tractatus”. Păstrarea numelui ‚pământ’ chiar şi pe spaţii ce nu fuseseră în trecut ale imperiului roman ci ale barbariei antice, –ca să o deosebim de barbaria migratoare care a încălcat dreptul popoarelor–, arată şi păstrarea spiritului roman. Este deci plauzibil că propagarea plugului thematic, care începe în secolul VII, era însoţită de răspândirea creştinismului într-o variantă iconoclastică timpurie. Pentru « pământul » românesc, aşa cum este numită de proto-români brazda lungă a plugului thematic, varianta iconoclastă a creştinismului va permite şi înflorirea acelei variante de neolatină pe care o vorbeau plugarii. Rugăciunea iconoclastă “Dă, Doamne, românului, mintea de pe urmă!” încapsulează poate şi percepţia populară despre succesul gramaticii generative care permite formularea şi enunţarea judecăţilor de valoare.
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: