„Despre noumen, fenomen și fenomenologie“

Un text de Isabela Vasiliu-Scraba (www.isabelavs.go.ro), vezi http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Fenomenologie4.htm +Motto : „Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Şi dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).+ Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu Frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere Vasile Bichigean) ilustrează sugestiv această valorizare neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea, puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TV,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filosofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile. Într-un interviu televizat în post-comunism, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe : (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filosofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filosoful Anton Dumitriu. Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant (2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoașterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea noumenală, inaccesibilă intelectului. Şi, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece. Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut. Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filosofie germană (vezi, de exemplu, Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Bucuresti, 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filosofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (și asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, și de asemenea fost student al lui Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în revista „Jurnalul literar”, octombrie1997, p.9). În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filosofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filosofică Lucian Blaga, acel gânditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cât şi sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din câmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decât fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc. Dar cea mai fericită cuplare a planului epistemologic cu cel ontologic a părut multor filosofi ai secolului trecut că ar oferi-o metoda fenomenologică. Teoretizată de Husserl (și amintită studenților săi de Nae Ionescu), metoda a fost apreciată datorită celor două fațete ale ei: una descriind fenomenul și alta intuitivă (noetică). Prin latura descriptivă, metoda se arăta a fi atașată de obiect, iar prin intuiția directă a „esenței” fenomenului de cercetat, ea aspira către evidențierea adevăratei naturi a fenomenului. Mircea Vulcănescu -filosof de vocație, dar și eminent sociolog- a utilizat metoda fenomenologică în ambele domenii. Ca filosof al acelei Școli (unică în lume) de sociologie monografică, Mircea Vulcănescu a aplicat metoda fenomenologică (4) pentru descrierea datelor adunate de echipele de cercetători ai satelor românești. Partea „intuitivă” i-a folosit la găsirea semnificației faptelor complexe aflate la „joncțiunea existenței naturale cu existența spiritului” (Mircea Vulcănescu), ajungând astfel la „ontologia regională a existenței sociale” . Ca fenomenolog, dar şi ca istoric literar, scrie în 1934 splendidul studiu Ion Creangă văzut de generația actuală publicat la Cluj în revista „Gând românesc” (an III, nr. 1, ian. 1935, p.1-16). În filosofia sa originală, ambele fațete ale fenomenologiei au putut da relief unor fapte ce se lasă mai greu descrise, „dimensionând” lucruri dificil de măsurat, cum ar fi de pildă „existența” în spiritualitatea poporului român (Dimensiunea românească a existenței, 1944). Se cuvine însă de subliniat că succesul fenomenologiei, la modă și în ziua de azi, a fost asigurat mai mult de pluralitatea de înțelesuri ce i-au fost atribuite, decît de virtuțile preconizate de Husserl la începutul secolului XX. Gabriel Marcel observase în 1971 că „filosofia modernă are un limbaj atât de dificil încât e greu să afirmi ce este ea, ce sens are ea” (5). Desigur, remarca rămâne valabilă și după înlocuirea termenului de „filosofie” cu cel de „fenomenologie” . Cu referire la prezentarea filosofiei blagiene de către clientela lui Rădulescu-Motru care el însuși îl criticase cu sârg, Lucian Blaga sesizase din 1932-1933 înclinația unor recenzenți bucureșteni de a se crede originali folosind termenul de „fenomenologie” în zone în care altă dată s-ar fi folosit pur și simplu termenul de „filosofie”. În ce-l privește pe Blaga, el considera metoda fenomenologică limitativă. Pe de-o parte, nivelul simplei descrieri a unor fenomene îi părea lui Blaga (prin excelență creator) mult prea modest, în timp ce pretenția metodei fenomenologice de a răzbi de-a dreptul spre „adevărata esență” îi părea cam exagerată. Gabriel Liiceanu, pe când era cercetător la Institutul de Filozofie în colectivul condus de ideologul Henri Wald, a publicat (în „Revista de filozofie”, Tomul 14, nr.2, 1967, p.157-162) un text modest, intitulat Pe marginea unor inedite, despre trei scrisori trimise de marele filosof Lucian Blaga („Revista de filozofie”, Tomul 13, 1966, p.149) lui I. Brucar spre a-i explica unde greșește când îl consideră fenomenolog. Dacă ne gândim că până în 1969 filosofia lui Blaga fusese scoasă (pentru mai bine de două decenii) din cultura română de mercenarii ocupantului sovietic, și că numele lui Blaga urma să fie introdus în manualele de liceu (6) în anul când s-a retipărit Trilogia cunoaşterii (1944; 1969), putem să ne dăm seama de importanța publicării comentariilor tânărului comunist Gabriel Liiceanu (n. 1942). De altfel, 1967 fusese și anul în care se hotărâse curtarea faimosului Mircea Eliade (7), spre a face cât mai vizibilă (pentru exterior!) noua atmosferă de oarecare prețuire a literaturii românești, ilustrată (de exemplu) prin editarea volumului Portrete și reflecții literare a lui Constantin Ciopraga, cuprinzând două studii antologice despre Eminescu, sau prin premierea lui Dimitrie Stelaru și a poetului Marin Tarangul, fost deținut politic, fără nici o vină. Dar 1967 se mai singularizase și prin difuzarea modelului ‘Crohmălniceanu’, de terorism ideologic aplicat la receptarea literaturii interbelice, prin publicarea cursului său de Istorie a literaturii române din perioada interbelică (volumul I, Proza). Modelul răspândit atunci a fost dezvoltat apoi de Zigu Ornea, cel care a dat pe ascuns Securitații manuscrisul despre Hegel pentru care Constantin Noica a fost băgat la pușcărie pentru șase ani, fără altă vină decât aceea de a fi dat manuscrisul la publicat la ESPLA, singura editură care exista în 1957 (vezi revista „Observatorul Cultural”, Nr.20/277, 14-20 iulie 2005). Titlul sub care „Revista de filozofie” a publicat scrisorile lui Lucian Blaga nu a fost nici el întâmplător : Trei scrisori asupra fenomenologiei, și nu ceva mai apropiat de conținutul ideatic al textului blagian, ceva de genul : ‘Cunoașterea luciferică/minus-cunoașterea în contrast cu fenomenologismul, o abordare descriptiv-paradisiacă, prin atașarea de obiect’. Accentuând asupra fenomenologiei, titlul prefigura deplasarea accentului către partea eronată (de ca şi cum ar fi fost validă!) a exegezei lui Brucar, eroare pe care filosoful Lucian Blaga intenționase să o îndrepte. Așadar, însuși titlul era menit să manipuleze cititorul, indicând un interes inexistent la Blaga pentru fenomenologie. În plus, din comentariul comunistului de douăzecişicinci de ani transpare străduința de a-l înălța deasupra lui Blaga pe Brucar, dându-i dreptate fostului director de la „Lumea evree” care ținuse să-l încadreze pe Lucian Blaga între fenomenologi. Desigur, încercarea tânărului Liiceanu apare cu atât mai penibilă cu cât argumentarea contrară, venită din partea lui Blaga, este evident mai convingătoare. Poate de aceea s-a mai apelat la o șmecherie suplimentară: Cele trei scrisori ale lui Blaga nu au fost publicate în același număr de revistă în care a apărut comentarea lor. Dacă pe oricine argumentele lui Blaga l-ar fi convins, de neconvins pare să fi fost doar „discipolul lui Henri Wald” (vezi Noica și Securitatea, Editura M.N.L.R, Bucureşti, 2009, p.154), cum îl desemnase Noica pe Liiceanu, după zece ani de așa-zisă ucenicie (8). Interesant este că şi la cincizecişipatru de ani, „discipolul lui Henri Wald” ținea să convingă (fără argumente) la o conferinţă că filosofia românească interberlică ar fi fost inexistentă, că Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, D.D. Roşca, etc, n-ar fi fost suficient de „profunzi” şi că Nae Ionescu n-ar fi iniţiat trăirismul, prima școală românească de filosofie, fiindcă foștii săi studenți (și unii chiar discipoli) precum Constantin Noica, Anton Dumitriu (pe linia religiozității difuze din scrierile lui), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Petre Ţuţea, n-ar fi fost contemporani (ca să asigure „unitate temporală” a școlii trăiriste, despre care Noica spunea că oficialii comuniști refuză să o recunoască) şi că filosofii menționați ar fi fost incapabili să elaboreze o gândire filozofică „puternică” (oare fusese cu gândul la puterea maestrului său Wald ? sau a lui Stalin ?).
NOTE
1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.
2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Topica transcendentală din perspectiva arheologiei gândirii kantiene, în revista „Contemporanul Ideea-Europeană”, nr. 24(113) din 12 iunie 1992, p.5 ; precum și eseul intitulat La connaissance sans objet din volumul: Atena lui Kefalos, Editura Star Tipp, Slobozia, 1997, p. 120-135 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html .
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Karl Jaspers: Credința filosofică – o modalitate de existență în lumea contemporană, în revista „Contemporanul Ideea-Europeană”, nr. 40(7), 4 oct. 1991, p. 5, și în volumul Inefabila metafizică, 1992, p. 168- 176.
4. În 1929 Mircea Vulcănescu scrisese un text extrem de interesant despre Max Scheler, „cel mai genial” discipol al lui Husserl, mort la 54 de ani.
5. vezi Colocviile de la Paris (1971-1974) şi Dialogul omului cu ştiinţa (29 ianuarie 1971), dezbatere organizată de Constantin Micu Stavilă, publicată în revista „Jurnalul literar”, ianuarie-februarie 2001, p. 24-25. În Homo universalis (București, 1990), denumirea dată de Anton Dimitriu „fenomenologiei/filozofiei” de azi a fost aceea de philosophia garrula având sensul de trăncăneală cu pretenție de filozofare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre philosophia perennis și philosophia garrula, în volumul Inefabila metafizică, Slobozia, 1993, p. 153-160). La cursurile sale de metafizică și de istoria metafizicii, Nae Ionescu tratase şi el, în felul său personal, subiectul abandonării philosophiei perennis (vezi http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ).
6. vezi Isabela Vasiliu-Scraba despre Rolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mâine ; Interviu publicat în revista “Vatra veche”, 2/2013, p.7-9
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_Bacau7Liceu.htm
7. În 1967 Mircea Eliade a putut telefona mamei sale, după 25 de ani, care, înţeleaptă, l-a sfătuit să nu revină spre a da gir terorii ideologice din ţara aflata sub ocupaţie bolsevică, cum scria pe ascuns Vasile Băncilă. Marele istoric al religiilor a fost reintrodus în cultura română (cu o carte de nuvele prefaţată de nepotul său) în anul în care apăruse în America Myth and Symbol. Studies in Honor of Mircea Eliade (Univ. of Chicago Press, 1969, 460 p.) volum pe care nici Editura Politică, nici Humanitas n-a dorit să-l traducă şi să-l publice în ţara comunistă care l-a tot ademenit, în fel şi chip, pe Eliade să se-ntoarcă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în „Revista română” (Iaşi), Anul XV, nr. 1 (55), martie 2009, p. 16-17; sau http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=626 ).
8. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în revista „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 şi 22 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis7.htm ; precum și Himera discipolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, în revista „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis9.htm
Pentru conformitate,
Titus Filipas
P.S. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/05/12/despre-invinsi-si-invingatori/

Etichete: , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: