Archive for aprilie 2013

INGINERIA CUNOAŞTERII

aprilie 22, 2013

Un reper ideologic liberal a fost publicat oficial în România anului 1985. Vorbesc despre cartea INGINERIA CUNOAŞTERII, scrisă de academicianul Edmond Nicolau. Bineînţeles, omul de ştiinţă român a fost forţat atunci să respecte limitările regimului comunist. Astfel, cartea lui Edmond Nicolau era cu mult mai puţin liberă decât cartea lui Ioan Eliade Rădulescu scrisă în secolul XIX. Dar unele capitole au fost elaborate de academicianul Edmond Nicolau aproape în stilul folosit de Ioan Eliade Rădulescu în Echilibrul între antiteze. De exemplu, capitolul PROBLEMA METODEI. Aşa cum am mai spus pe aici, Metoda este tot un drum, dar el este urmat nu întâi, ci doar imediat după “Drumul iniţiatic”. În general, discursurile acestea secunde sunt folosite drept cazuri particulare ale unor instrumente psihologice care permit un control al funcţiilor psihologice superioare, şi ele joacă un rol foarte important în construcţia cunoştinţelor unui individ. Nu este o legătură cu pravoslavnicia, dar este necesar să amintesc faptul că natura dialogică a limbajului îl determina pe semioticianul rus Mihail Bahtin (http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Bakhtin ) să considere că oricare enunţ reprezintă doar un fragment „dintr-o discuţie ideologică la scară mare.” Crezul filosofului rus Mihail Bahtin a fost puternic modelat de ideologia lui Nicolai Karamzin. Bahtin însuşi percepea subliminal această identitate ideologică între sinele său şi Karamzin. Pentru a se disculpa într-un fel, –nu faţă de lumea exterioară ci faţă de sine însuşi–, Mihail Bahtin creează conceptul de polifonie a ideologiilor diverse prezente în acelaşi narativ. Tot Mihail Bahtin a introdus distincţia între discursul primar şi discursul secund. Repet, să nu credeţi că am făcut pledoarie camuflată pentru pravoslavnicie ! A fost o introducere şi un anunţ pentru ceea ce sper că va urma, din partea mea. O replică la afirmaţiile ministrului Culturii, demnitarul Daniel Barbu, cel care îl transforma cu ceva timp în urmă aproape într-o insectă microscopică pe foarte importantul teolog ortodox român Dumitru Stăniloae. A fost, zic eu, un discurs neglijent al demnitarului Daniel Barbu despre teologul Dumitru Stăniloae. Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/04/22/lansarea-volumelor-4-si-5-din-blogn-roll/#comment-181950
Titus Filipas

Despre retrocedările masive de proprietăţi

aprilie 19, 2013

Vasile LECHINŢAN, Ioan LĂCĂTUŞU: +Despre retrocedările masive de proprietăţi prevăzute de guvernul Ponta/ Prim ministrul României, Victor Ponta, a anunţat recent că va angaja răspunderea guvernului pentru proiectul legii imobilelor naţionalizate şi retrocedarea masivă, în natură, a unor proprietăţi naţionalizate de guvernele comuniste. Atragem respectuos atenţia opiniei publice că în Transilvania, după decembrie 1989, sub masca retrocedărilor s-au comis numeroase abuzuri, pescuinsu-se în ape tulburi, şi s-au împroprietărit de fapt unele instituţii religioase maghiare, care nu au fost niciodată proprietare ale unor imobile ce le-au fost atribuite deja de instanţe guvernamentale şi judecătoreşti din România. La fel s-a procedat şi cu pădurile, din cadrul composesoratelor silvice, forme asociative a căror membri erau şi români în zona Harghita-Covasna şi acum au devenit pur maghiare. Ne-am aştepta astfel ca mai întâi guvernul actual să treac la cercetarea acestui fenomen jignitor pentru memoria istorică a românilor din Transilvania, nevoiţi să iasă astfel din centrele oraşelor transilvane ca în perioada Evului Mediu, pe timpul constituţiilor medievale ale Ardealului. Nu suntem de acord nici cu restituirea în natură a unor imobile unde funcţionează grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, indiferent dacă proprietarul a fost o instituţie de cult sau persoană particulară, întrucât se ajunge în Transilvania la fenomenul sus-amintit. De asemenea, sute şi mii de comunităţi rurale din Transilvania nu au mai revenit la greco-catolicism, de bună voie, şi atunci fenomenul retrocedării către vechiul proprietar, pur şi simplu prin efectul unei legi hei-rupiste, devine un atac nedrept la viaţa spirituală a comunităţilor reale, de astăzi, şi nu o lege binecuvântată în numele unei dreptăţi atemporale şi la urma urmei inumane. Chiar împăratul Iosif al II-lea, în timpul lungii sale domnii (1765-1790), când în Transilvania erau numeroase conflicte între români pentru biserici cu ocazia trecerii de la o religie la alta, era atent, prin dispozitii clare, ca biserica să le revină enoriaşilor care au rămas majoritari într-o comunitate. Principiul de drept nu era unul strict juridic, ci se considera că biserica era a comunităţii, nu a unei religii. Premierul Victor Ponta a anunţat, totodată că atunci când va angaja în Parlament răspunderea Guvernului pentru proiectul legii proprietăţilor naţionalizate, va cere cultelor “toate scuzele”, în numele României pentru abuzurile de sub regimul comunist, “asumând ceea ce s-a întâmplat negativ în istoria României”, şi a lansat un apel către aceste culte ca să susţină proiectul de lege. Considerăm ca este acesta un gest nobil, dar dacă nu este dublat concomitent de acelaşi demers de către cultele maghiare din România, faptul va apărea o pură formalitate de complezenţă, deoarece şi cultele maghiare trebuie să-şi ceară scuze pentru opresiunea de secole a reprezentanţilor lor, starea catolică, starea reformată şi starea unitariană din Dieta Transilvaniei, care au privat pe românii transilvăneni mai mult de o jumătate de mileniu de participare la viaţa politică a ţării, i-au ţinut pe români şi pe religia lor doar ca toleraţi şi nu ca pe cetăţeni cu drepturi depline în ţară. De asemenea, reprezentanţi ai acestor culte au condus atrocităţi contra românilor la 1848-1849 şi după Dictatul de la Viena, în perioada 1940-1944 în Transilvania. Aşadar, fiind mare nevoie de o reconciliere istorică româno-maghiară, se impune un asemenea gest şi din partea reprezentanţilor cultelor maghiare. Sperăm astfel că este momentul unei evaluări drepte şi umane a fenomenului retrocedărilor, bine cumpănite şi nu conjuncturale, pentru ca societatea românească sa fie împăcată că sunt făcute de o naţiune conştientă şi demnă, şi nu de o populatie spăşită, aflată în treabă, sub vremi. Adoptarea unui asemenea legi, înseamnă o nouă “condamnare” a făuritorilor României Mari, după martirajul acestora în închisorile comuniste, şi o întoarcere în istorie, în urmă cu sute de ani. Repararea unor nedreptăţi istorice, nu poate fi făcută, prin comiterea altora, mult mai grave şi prin afectarea profundă a interesului naţional, pe termen lung.+ Sursa http://asymetria-anticariat.blogspot.ro/2013/04/despre-retrocedarile-masive-de.html
Pentru conformitate,
Titus Filipas

Lucian Blaga

aprilie 17, 2013

Despre filosoful român Lucian Blaga, un text în limba rusă http://rossia3.ru/politics/russia/blaga Cu plăcere, şi amicilor mei de pe blogul http://nastase.wordpress.com/2013/04/17/antena-3-ora-21-30-7/
Titus Filipas

CLAUDIU PADUREAN : “5 lucruri inedite despre Ion Vodă cel Cumplit”

aprilie 15, 2013

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/5-lucruri-inedite-despre-ion-voda-cel-cumplit-298939.html / Unirea din anul 1600, cu ajutor de la Patriarhul Apusului şi iniţiată sub semnul reconstrucţiei Bisericii Universale, se înscrie în linia de teologie politică predicată de Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare. Unirea Ţărilor Româneşti a fost înfăptuire geopolitică efectivă şi un act în conformitate cu ideologia Romania Neoacquistica a Contra Reformei iniţiată de Patriarhul Apusului. Este adevărat, Contra Reforma îl angajase pe bani grei ca să cucerească Stambulul. Sigur, proiectul era utopic, dar luptătorii împotriva Reformei au construit mai multe utopii (să îl amintim şi pe Thomas Morus). Mihai Viteazul a folosit acei bani din fondurile Contra Reformei nu pentru a restitui lumii Nova Roma, ci un Novum Latium. Sigismund Báthory era cu totul şi cu totul străin de acel ideal de reconstituire pentru Romania Neoacquistica. Sigismund Báthory nu a fost realmente unificator de ţări româneşti în Romania, aşa cum pretind unii acum. Ce legătură de sânge avea Sigismund Báthory cu oricare dintre ţările româneşti ? Nu simţea o legătură de sânge nici măcar cu Transilvania ! Sigismund Báthory lua hotărâri impulsive, chiar cu totul iraţionale, pentru că ar fi fost bolnav de sifilis. Să vorbim despre frivolitatea indecentă a deciziei din 1597, Sigismund Báthory era dispus a ceda Transilvania în schimbul unor ducate din Silezia. Sigismund Báthory nu era un român ortodox. Pentru un român ortodox, sursa drepturilor regaliene nu sunt oarece firave recunoaşteri internaţionale. Ci sintagma-sigiliu Nova Roma elaborată de Conciliul Bisericesc de la 381 AD, ţinut la Constantinopol. Sintagma-sigiliu Nova Roma nu aparţine nici Rusiei, –care se proclamă prin texte apocrife “A Treia Roma”–, nici Americii care a reconstruit Colina Capitoliului la Washington DC! Aceasta-i simplă butaforie ce nu instituie la Washington DC drepturile regaliene de la Roma şi Nova Roma! Excepţionalismul românesc este cu mult mai justificat decât excepţionalismul rusesc ori acela american. // Teologie şi Politică : +Unul dintre gânditorii creştini esenţiali ai Occidentului modern, Joseph de Maistre (1753 – 1821), considera că este imposibil să operezi o distincţie între Teologie şi Politică. Ştim că denumirea Nova Roma se atribuie oraşului Constantinopol. Dar ea nu a fost dată de Constantin cel Mare, fondatorul oraşului la anul Domnului 330, ci de conciliul bisericesc din 381 AD, care a funcţionat ca un grup de reflecţie teologică şi politică (think tank) din Romania Orientală. În acel grup de reflecţie, vorbim despre conciliul bisericesc din anul Domnului 381 AD, chiar se gândea extrem de intens asupra unei situaţii de criză în Romania Orientală. Astfel, la anul Domnului 378 muriseră în bătălia de la Adrianopole “ultimii romani autentici” din Balcani alături de împăratul Valens. Istoricul occidental Arnold J. Toynbee antamează chestiunea teologiei politice în Orient. El spune că, spre deosebire de profetul Mahomed care a acceptat să joace un rol de lider politic pentru comunitate, Iisus Hristos, încă om fiind, refuzase implicarea în politică. Însă după moartea împăratului Valens, punctul acesta de vedere se schimbă radical. Imperiul roman trebuia menţinut, gândea Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare (vezi şi lucrarea lui G.F. Reilly, Imperium and Sacerdotium According to St. Basil the Great. Washington, DC, 1945). Sfântul Ierarh Vasile cel Mare murea la anul Domnului 379. Pe patul de moarte îl roagă pe Grigore Nazianzus (cel care în viitor va fi numit Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul, ca recunoaştere a excelenţei sale în toate capitolele teologiei creştine) să statueze corect problemele teologice la conciliul ecumenic aflat în pregătire. Tot în anul 379, conciliul local din Antiohia, unde rolul organizator major l-a avut episcopul Diodor din Tarsus, solicită participarea teologului Grigore Nazianzus la viitorul conciliu ecumenic. Simţind fluxul tendinţelor spirituale în Biserică, împăratul Theodosie I-ul îl numeşte în anul 379 pe Grigore Nazianzus arhiepiscop la Constantinopol. Prin predicile şi scrierile sale, Grigore Nazianzus construieşte o reţea de idei teologice pe linia arătată de Sfântul Părinte Ierarh Vasile cel Mare. Acţiunea lui Grigore Nazianzus era teologică şi politică numai în măsura în care el predica teologia politică. Dar având o coloratură politică, acţiunea aceasta îi atrăgea duşmani. Este atacat în biserică şi rănit. Mai mult, un vechi prieten, filosoful Maximus Cinicul unelteşte împotriva lui pentru funcţia de arhiepiscop la Constantinopol. Maximus Cinicul obţine catedra arhiepiscopală din Constantinopol. Astfel că Sfântul Părinte Ierarh Grigore Teologul de facto nu participă la conciliul ecumenic de la 381AD al Bisericii Universale. Deşi construise pentru acesta o intangibilă punte spirituală ca Biserica să lucreze pentru salvarea imperiului roman.+ Problema valahă în secolul XVI : Am fost absolut siderat să citesc în volumul colectiv “Whose Love of Which Country? Towards an Intellectual History of Patriotic Discourses in the Early Modern Period”, patronat de Universitatea Central Europeană din Budapesta, vezi http://www.ceu.hu/events/2006-05-20/whose-love-of-which-country-towards-an-intellectual-history-of-patriotic-discourse , un capitol scris de cercetătorul Gábor Almási de la Institutul Habsburg din Budapesta şi intitulat “Problema valahă în secolul XVI”. Reacţia unui om din Vest ar fi : “Băi, (Boy!), ce altruişti sunt ungurii faţă de valahi!”. Eu sînt mai bănuitor. Cum ? Exista oare o “Problemă valahă” în secolul XVI? Şi care a fost soluţia la problemă valahă ? Ea a venit în prima jumătate din secolul XVII. Sub forma etnocidului valahilor din “războiul de 30 de ani”, precum şi a Păcii din Westphalia care a lichidat complet Legea străbună a Valahilor (Lex Antiqua Valachorum). Prin titlul acelui articol scris acum, cercetătorul maghiar Gábor Almási de la Institutul Habsburg din Budapesta se străduia să justifice, subtil, cele două crime abominabile împotriva umanităţii.
Titus Filipas

Isabela Vasiliu-Scraba : “Himera discipolatului de la Păltiniş”

aprilie 8, 2013

Motto : „Nimic mai plăcut şi mai reconfortant decât demascarea prostiei pretenţioase şi a nesincerităţii”, Mircea Eliade, Radio, 26 iunie 1936. / Isabela Vasiliu-Scraba : “Himera discipolatului de la Păltiniş.” Privitor la Noica, să spui la Radio BBC în decembrie 1987 că filozoful de la Păltiniş a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia profesorului de română de la Groningen care scrisese în 1985 o notă informativă la Securitate despre Mircea Eliade (1) nu era să glorifice opera filozofică sau gândirea “uriaşului Constantin Noica”, ci să ridice în slăvi “piticii” din jurul acestuia. Adica să proslăvească himerica Şcoală de la Păltiniş, negată întâi de Noica, apoi de Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al filozofului de la Păltiniş. Discutând cu Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir le-a negat postura de “discipoli” lui Andrei Pleşu, G. Liiceanu şi Vieru (2). La fel, Petre Ţuţea remarcase cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…, nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (Între Dumnezeu şi neamul meu). În ultima carte a lui Culianu (I viaggi dell’anima, Milano, 1991), considerată chiar de prietenul său Giovanni Casadio drept “una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente” (Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95), fostul profesor de română de la Groningen asasinat când era pe punctul de a fi angajat ca profesor de istoria religiilor la Chicago (3) păruse fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii. În acea emisiune de la Radio BBC din decembrie 1987, Ioan Petru Culianu l-a înfăţişat pe răposatul Constantin Noica ba ca un Nastratin Hogea, ba asemenea unui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze oarecum în treacăt în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran” (Studii româneşti, II, 2009, p.229), figura sa predilectă rămânând aceea a lui Nastratin: “E de neînchipuit cum prezenţa unui Nastratin înduioşează până la urmă şi pe omul simplu … Acesta e avantajul de a fi un Nastratin Hogea, un om pus într-un context din care nu face parte” (p.231). Un istoric al religiilor din “Şcoala de la Chicago” (4), aşadar fost student al lui Eliade, îi spunea poetului Gabriel Stănescu într-un interviu că “la ora actuală, criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, în rev. “Argeş”, sept. 2007). În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care şi Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică acestora notând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”(5). În rândurile pe care comunistul Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica şi Securitatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) i le-a cerut să le scrie în 1986, Constantin Noica ia peste picior (cu mare fineţe) “HIMERA” Jurnalului de la Păltiniş, jurnal bazat, în opinia sa, pe o crasă lipsă de ADEVĂR şi de REALITATE (6). Vizitele lui Liiceanu la Păltiniş (două pe an în 1978, 1979 şi 1981, şi cinci vizite în 1980) n-ar fi fost de natură să-i confere nici ADEVĂR şi nici REALITATE pentru simplul motiv că “maestrul” Noica nu a avut nici un discipol – aşa cum observase şi Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) -, ceea ce nu exclude imensa influenţă pe care a avut-o Noica, prin gândirea sa, asupra foarte multor cărturari. Aşa zisa “Şcoală de la Păltiniş” este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocarii numelui unui mare filozof de către cei care n-au produs mai nimic în domeniul filozofiei româneşti. Bănuind că “piticii” care-i cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va îndepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat asa-zişii termeni “kantieni”, însuşi Noica a ironizat “adevărul” HIMEREI. În plus, se pare că s-a apucat şi el să scrie Jurnalul său de la Păltiniş (cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflaţi în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a putut afla că Noica îi îndemna pe tinerii care-l vizitau să-l citească pe Mircea Eliade (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220). Şi că bătrânul filozof ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său. Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural (de aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemniţat şase ani fără vină nu ar fi aşa de importantă). Filozoful de la Păltiniş ar mai fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma “destinul său spiritual” (II, p.210). Or, cum bine s-a văzut, “destinul” i-a făcut pe cei doi să urmeze căi ascendente în plan politic şi social. După mai mult de un deceniu de când filozoful catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru Epistolar) drept “himerica” închipuită “ Şcoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat de un grup cu interese ascunse (7) ce promovează cărţile de la Humanitas, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Aici închipuita “şcoală”, invocată în decembrie 1987 de Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş apărut în numeroase ediţii la fosta editură a PCR, şi altă sursă este Epistolarul, scos într-o a doua ediţie tot de Humanitas, fosta Editura Politică. Una mai “de încredere” (vezi, Doamne) decât alta şi ambele, pasă-mi-te, foarte “independente de subiect”, ca să nu-i vină cuiva ideea să pocească articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”, fiindcă, desigur, orice astfel de ştampilare ar dispărea instantaneu, îndepărtată de grupul mafiot care controlează Wikipedia.ro. Constantin Noica asemuise VIDUL DE REALITATE al Jurnalului de la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită Păltiniş, staţiune plină de brazi şi fără de paltini. VIDUL DE ADEVĂR l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Şcolii de la Păltiniş”, “un NIMIC (8) inteligibil”. “Epistolarul acesta – scrie ironic Constantin Noica în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în cearta cu el însuşi”. Dar Epistolarul n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica); nici măcar prin textul lui Noica, introdus de Gabriel Liiceanu spre a-i spori şansele de supravieţuire, Epistolarul n-a supravieţuit. Oricum, nici Liiceanu, nici Pleşu sau Culianu nu înţeleseseră ironia filozofului persecutat de păzitorii ideologiei statului poliţienesc. Cum ar fi putut ei să priceapă că golul de adevăr al unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în cearta cu el însuşi” reprezintă chiar golul neştiinţei lor într-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Şcoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă măcar scrierile mult invocatului lor “maestru”? Aşa cum Heidegger gândea “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica). De aici ar rezulta capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declara, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade, zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, Istoricitate si eternitate, 1990, p.219). / 1. nota informativă din vol. Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 230-233. / 2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ultima revelaţie a filozofului Al. Dragomir: “A nu te vinde comportă nebănuite riscuri” , în rev. “Argeş”, An V (XLI), nr 10 (292), p.19; http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=248&Itemid=112 ; şi Isabela Vasiliu-Scraba, Falsificări la publicarea în “Observatorul cultural” a ultimului interviu al filozofului Alexandru Dragomir, în rev. “Argeş”, An X (XLV), nr 5 (335), p.22-23, sau http://www.centrul-cultural- pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=2871:polemcie&catid=286:revista-arges-mai-2010&Itemid=112 ; precum şi Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Dragomir nu este o invenţie a lui Liiceanu întrucât oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. “Acolada”, nr.3/2012, p.19, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Dragomir-inventat.htm . / 3. Despre I. P. Culianu vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O noua ipoteză privind asasinatul de la Chicago, în rev. “Acolada”, 11/2011, p.19 si p.26 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Ipoteza7AsasinarerCulianu.htm . / 4. In 1983 apăruse la Paris cel de-al treilea şi ultimul volum de Istoria credinţelor scris de Mircea Eliade. Apoi el a pregătit cu foştii săi studenţi americani (din “Şcoala de la Chicago”) un al patrulea volum scris în colectiv şi rămas nefinisat în aprilie 1986. Francezii, la toate re-editările de după 1983, socotesc doar cele trei volume scrise de Eliade. Ei nu adaugă volumul îngrijit de Culianu, scos de nemţi după asasinarea acestuia. Pentru că mulţi colaboratori ai faimosului profesor Eliade n-au acceptat să lucreze după moartea marelui istoric al religiilor cu necunoscutul profesor de româna de la Groningen, retrăgându-şi capitolele deja scrise (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Un al IV-lea volum de “Istoria credinţelor” şi ratatele colaborări ale lui Mircea Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. “Argeş”, Anul IX (XLIV), nr.4 (322) aprilie 2009, p.22; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ). Despre felul cum cei de la Editura Humanitas au falsificat adevărul privitor la cariera universitară a lui I.P. Culianu (care şi-a trecut abia în 1987 doctoratul de stat în istoria religiilor) a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. “Argeş”, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CulianuEliade2008.htm . / 5. vezi M. Eliade, Jurnalul Portughez, 2010, ediţia a doua. / 6. vezi C-tin Noica, Epilog, ian.1986, în vol. Epistolar, 1987. / 7. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, My Comp şi moştenirea comunismului în wikipedia.ro, în rev. “Acolada”, nr. 1/2012, p.19 ; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-6wikiMyComp.htm / 8. Pentru Kant, “inteligibil” era cu necesitate “ceva”, fie ca “realitate” postulată din nevoile raţiunii (ca ens rationis), fie “ceva” postulat sau existent în lumea simţurilor (v.Isabela Vasiliu-Scraba, L’Echafaudage dans l’edifice de la Topique Transcendentale de Immanuel Kant, în vol. I. Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html ). Autor: Isabela Vasiliu-Scraba Sursa: http://isabelavs.blogspot.com
Pentru conformitate,
Titus Filipas