„Trecem Nistrul …!”

Într-o seară, pe vremea lui Ceauşescu. Aş zice eu, tocmai trecuse amurgul civil. Eram în Craiova, urcasem în autobuz pe la Parcul Bibescu, în direcţia Centru. Nu era lume. La următoarea staţie, urcă un biet estropiat de război, dar avea aparent toate membrele, şi puţină carne pe oase, dar foarte mult sub greutatea normală. Era o mică berărie în staţie, poate băuse şi o gură de bere, dar nu cred că mai avea camarazi. Îl aud, fiind eu surprins plăcut, cum bătrânul luptător pentru ţara noastră începea inimos un marş militar : „Trecem Nistrul …!” Nu mai ţin minte restul. Şi fusese un luptător pentru pământul ţării. Frontiera până la Bugul pontic fusese recunoscută în anul 1740 (Winston Churchill scrie în Memorii că a recunoscut-o iar, pentru România condusă de Ion Antonescu, în cel de al doilea război mondial). Garantată de cea mai mare putere a lumii de atunci, Franţa absolutistă, prin dorinţa tînărului rege Louis XV precum şi a bătrânului cardinal de Fleury. O copie încă perfect valabilă a Capitulaţiunii de la 1740 (prin recunoaşterea anglo-americană) se păstrează la Constantinopol. Mihai Eminescu îl aminteşte pe sultanul generos, în comparaţia : „Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet”. Iacob Negruzi observă că Limba Română atingea un moment al desăvârşirii atunci. Constantin Noica le spune multora povestea. Bizar că în „Jurnalul de la Păltiniş”, Gabriel Liiceanu nu îi aminteşte semnificaţia, ca un bun patriot. Dar este oare un patriot Gabriel Liiceanu?
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: