Chestiunea banului marfă (commodity money) apare şi în piesa de teatru Ultima oră, scrisă de Mihail Sebastian. Pentru mine cel puţin, este foarte plauzibil că Mihail Sebastian se gândea în acea perioadă la moneda Israelului. Statul Israel modern încă nu apăruse, dar atât în Israelul modern, cât şi în cel antic, denumirea pentru monedă (shekel) este la fel. De asemenea este foarte plauzibil că Mihail Sebastian citise un text de istorie monetară despre shekel. Aici să reamintesc că Nicolae Ceauşescu, în dorinţa sa foarte explicabilă de a echipa noua industrie din România cu tehnologie de vîrf, trebuia să aibă acces la „factor market” adică la piaţa de factori de producţie. Or, pe piaţa de factori de producţie, România nu putea cumpăra tehnologie decât cu dolari americani. Care erau fiat money. Sigur, de foarte multe ori se instituie o metrică destinată stabilirii unui raport între fiat money şi banul marfă. Însă, din 1971, Richard Nixon desfiinţase acest tip de metrică pentru dolarul american. Aşa că de la acel moment, doar dacă eşti un neoliberal pornit în campanie de propagandă, mai poţi susţine că dolarul american este monedă marfă. Datorită relaţiei sale speciale cu preşedintele Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu a obţinut relativ uşor 11 miliarde de dolari de la World Bank, şi a putut crea unităţi industriale noi care asigurau locuri de muncă. Problema este aceea că Nicolae Ceauşescu a trebuit să restituie datoria României către Banca Mondială, cu bani marfă. Singurul ban marfă de care dispunea România erau cerealele şi carnea de vită crescută pe cereale. Iar în Orientul Mijlociu antic (Fertila Semilună), echivalarea monedei decret (fiat money) cu banul marfă autentic folosea o metrică bazată pe orz. Israelul antic împrumutase denumirea shekel pentru monedă de la oraşele-state încă mai vechi, din Sumer.
Titus Filipas
Etichete: Limba Română, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 