După Bula de Aur din anul 992, Senatul veneţian va apăra interesele cetăţenilor veneţieni în Romania. Doveditoare e cartea în trei volume a istoricului F. Thiriet: „Regestes des deliberations du Senat de Venise concernant la Romanie”, publicată între 1958 şi 1961, cu extrase din dezbateri. Sigur, F. Thiriet îşi ia toate distanţele cu putinţă. Nu identifică, – după cum nu facem nici noi greşeala asta -, „la Romanie” cu „la Roumanie” : primul termen geografic este în realitate mult mai larg, înglobându-l pe cel de al doilea. La fel ca şi lecţia ateniană, lecţia veneţiană este imperială. Veneţia a organizat în 1366 o debarcare reuşită la Gallipoli, împotriva turcilor otomani. Se pare că succesul acţiunii cruciate a fost aşa de năvalnic, încât a fost nevoie să intervină despotul Dobrotici din Dobrogea, ca ea să fie stopată. Forţa expediţionară era coordonată de către Amadeus (Amedeo) de Savoia (1334 – 1383), supranumit “contele verde”, datorită preferinţei de a se îmbrăca în verde, atât el cât şi escorta lui. Amedeo de Savoia era văr cu bazileul Ioan al V-lea Paleologul, a cărui mamă purta numele Ana de Savoia. De fapt, Amedeo de Savoia urmărea mai multe scopuri, unele fixate de Veneţia, altele de înrudirea lui cu dinastia Bizanţului. La 1366, Ioan al V-lea Paleologul solicită ajutorul casei angevine maghiare pentru refacerea imperiului roman, a Romaniei, şi călătoreşte special până în capitala maghiară, Buda. Însă regele maghiar Louis le Grand d’Anjou (1342–1382), fiul acelui Carol Robert d’Anjou care îl înfruntase pe Basarab Întemeietorul pentru Oltenia, îşi reaminteşte de strămoşul său napolitan Charles I d’Anjou, ce cumpărase de la cruciaţii latini dreptul de a se numi împărat de Romania, şi îi cere lui Ioan al V-ea Paleologul unificarea Ungariei cu Bizanţul, noul superstat urmând a se chema Romania. Această clamare a regelui ungur Louis le Grand d’Anjou ne permite să interpretăm ceva mai precis şi termenul de „stăpân natural” asupra munteanului Vlaicu-Vodă (1364— 1377), termen pe care îl întâlnim în documentul din 5 ianuarie 1365 al cancelariei maghiare. Consecvent şi el politicii urmate de strămoşul său Mihail al VIII-lea Paleologul, Ioan al V-lea refuză propunerea „stăpânului natural” Louis le Grand d’Anjou, şi vrea să se întoarcă la Constantinopol, urmând calea Dunării. Însă la Vidin este reţinut de ţarul bulgar Şişman. Amedeo de Savoia a reuşit aproape imediat să îşi elibereze vărul. A fost acela un exemplu de tactică militară victorioasă, unde geniul şi norocul au rămas până la capăt unite. Un contingent occidental de numai 3000 de oameni învingea iute la Gallipoli o forţă turcească mult, mult mai numeroasă. Dar ocuparea coastei Marii Negre stăpânite de Dobrotici provoacă reacţia firească a despotului Dobrogei, cu toate că el, în principiu, era aliat cu Veneţia. La sfatul cam “dur” al lui Dobrotici, Amedeo de Savoia îşi reorientează tactica în conformitate cu obiectivul iniţial, adică împotriva bulgarilor, şi forţează astfel eliberarea vărului său Ioan al V-ea Paleologul ţinut la Vidin. Avem certitudinea că toate aceste mişcări diplomatice şi militare erau atent urmărite de domnitorul muntean Vlaicu-Vodă. Din 1365, venise de la Muntele Athos un văr mai îndepărtat căruia îi spunea respectuos „Kir Nicodim”, anume călugărul Nicodim, originar din Prilep (Pîrleap sau Părleap), oraş în republica Macedonia de acum. Tot itinerariul geografic foarte concret al călugărului Nicodim, mai întâi din Pîrleap la Muntele Athos, iar de aici în Oltenia, a fost ghidat de spiritul hrisoavelor lui Mihail al VIII-lea Paleologul pentru “strategia Romania”, precum şi de isihasm. Observând succesul forţei expediţionare a lui Amedeo de Savoia împotriva turcilor şi a bulgarilor, probabil cerând şi sfatul lui Kir Nicodim care cunoştea foarte bine realitatea de pe teren – „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim” după cum mărturiseşte într-un hrisov, Vlaicu-Vodă efectuează în 1367 o afirmare militară a drepturilor vechi asupra ţinuturilor de la sud de Dunăre. Vlaicu-Vodă ajunge până la Niş, la un vechi drum din infrastructura romană. Negustorii braşoveni, foarte atenţi la evenimentele petrecute la sud de Carpaţi, întrevăd noi posibilităţi pentru comerţul lor, şi obţin certificarea “libertăţilor” comerciale prin documentul latinesc pe care Vlaicu-Vodă îl eliberează în anul 1368. La 1369, Vlaicu Vodă şi Kir Nicodim lămuresc ostensiv faţă de regele Louis le Grand d’Anjou al Hungariei chestiunea „stăpânului natural”, întemeind mănăstirea Vodiţa, tocmai la extremitatea apuseană a banatului de Severin care ţinea de voievodatul muntean. Era, acolo, acelaşi tip de discurs al dreptului natural românesc ca şi la ctitorirea mănăstirii Tismana, unde în zidire sunt aşezate cărămizi vechi din castrele romane dinainte de împăratul Aurelian. Pentru a sublinia continuitatea şi identitatea în Romania. Pe un scurt răgaz istoric, Vlaicu-Vodă integrează şi viaţa românilor de la sud de Dunăre în viaţa statului românesc.
Titus Filipas
Etichete: Nova Roma, Romania Neoacquistica, Romania Orientală, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 