Domnul Roger Pilon de la Institutul Cato

(mai precis, Centrul de Studii Constituţionale al acestuia) publică la http://www.cato-at-liberty.org/were-in-this-for-the-long-haul/: „It took 80 years for John Locke’s ideas about liberty to find their way into the Declaration of Independence.” Se spun vorbe „prea mari” ? Bun, atunci trebuie să spunem şi noi. Mai ales că sintagma long-haul invită, în acest context, la o lungă călătorie în timp. Însă domnul Roger Pilon nu-i singular în comentarea dezbaterilor care au loc pentru ridicarea plafonului datoriei americane (fără de care, se estimează, nu doar America s-ar prăbuşi economiceşte, dar Apocalipsa ar începe pentru întreaga lume). Şi de foarte multe ori conceptele fundamentale, despre care se asertează că ar putea salva America şi Lumea, sunt căutate în secolul XVIII. În România de oarecum mai aproape, îmi amintesc de conţinutul unui articol citit în ziarul Scânteia pe vremuri (când Silviu Brucan era redactor). În limbaj soft se propaga disuasiv ideea că românii nu ar trebui să fie preocupaţi de evenimentele care s-au petrecut în Epoca Luminilor. Articolul respectiv a stârnit interesul meu constant faţă de tot ceea ce s-a întâmplat în secolul XVIII şi ne-a putut afecta interesele noastre pe anvergură long-haul (nu doar în timp, ci şi în spaţiu). Nu spun că aş fi eu primul român cu asemenea preocupări culturale. Au fost scrise multe cărţi româneşti pe tema aceasta. Toate arse la 1948 prin acţiunea alogeno-cominterniştilor, atunci raportori pentru Moscova în acţiunea de bolşevizare a ţării noastre. Nu pot să nu îmi exprim uimirea când constat că familiile acelea de alogeno-cominternişti sunt şi acum la putere! Arderea cărţilor ideologice româneşti a fost iniţiată de Lioncik Tismineţki în 1948, la întoarcerea lui din Basarabia, unde experimentase cu succes procesul, punând astfel baze solide pentru transformarea acestei provincii româneşti în ceea ce se cheamă acum respublika Moldova. Şi, îmi mărturisesc incomensurabila surpriză, fiul acelui Lioncik Tismineţki se numeşte Vladimir Tismăneanu şi el este managerul desemnat oficial de către preşedintele Traian Băsescu să gestioneze problemele luptei împotriva comunismului în România ! La 1948, Lioncik Tismineţki a fost secondat în arderea cărţilor ideologice anti-comuniste, –şi toată literatura din bibliotecile publice ori ale şcolilor era anti-comunistă!–, de către alogeno-cominternistul Valter Roman. Iar fiul său, „revoluţionarul” Petre Roman, a fost şeful primului guvern după 22 decembrie 1989. Faptele acestea sunt provocatoare. Dar unii estimează că tocmai scrisul meu despre ele devine „provocator” şi „periculos” (am citat un comentariu ostil). Deci era vorba, în textul juristului constituţional Roger Pilon, despre influenţa filosofului John Locke asupra Declaraţiei de Independenţă a Americii. La noi, –după câte ştiu eu–, primele fragmente din scrierile lui John Locke erau traduse pe româneşte de Ion Ghica (fiind vorba despre textele de economie politică ale lui John Locke). Însă John Locke s-a ocupat şi de educaţie. Este un fapt mai puţin cunoscut de noi că textele sale despre educaţie au fost traduse pe româneşte de poetul George Coşbuc. Posibil, după nişte variante în limba germană (care, în principiu, erau la fel de bune ca şi originalul!). Traducerile româneşti erau publicate în Vechiul Regat, în acea scurtă perioadă de cumpănire şi de reflecţie la noi, o perioadă dintre Belle Époque şi intrarea României în primul război mondial. În fine, influenţa originară asupra ideologiei româneşti, asupra liberalismului românesc, nu vine chiar de la scoţianul John Locke, ci de la francezul Bonnot de Condillac. Care, este adevărat, îl tradusese pe John Locke în franţuzeşte. Iar cărţile educaţionale scrise de Condillac pentru Micul Prinţ (infantele de Parma) erau folosite ca bibliografie necesară la şcoala de la Sfântu Sava pentru educarea „pruncilor români”. Însă vorbeam, ca şi Roger Pilon, despre Declaraţia de Independenţă a Americii, nu ? Şi despre evenimente însoţitoare ei pe o scală de timp long-haul. Ştim bine că Părinţii Fondatori ai Independenţei Americii au fost influenţaţi de Iluminismul european. Deci este necesar să privim şi către Europa. Declaraţia de Independenţă a Americii a fost proclamată de Congres la data de 4 iulie 1776. Ce condiţii americane şi europene au permis-o ? Mă amestec eu neîngăduit în istoria situaţionistă americană cu asemenea analize ideologice ? Dar să vedeţi ce glume a putut scrie despre istoria noastră domnul Keith Hitchins, profesor la Urbana University! Lizibile în cartea Românii, 1774 -1866, tradusă de editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu. Recomandată în programa şcolară de istorie la noi. Keith Hitchins continuă de facto ideologia anti- românească şi ideologia pro-Rusia structurată de către ilustrissimul Voltaire. Pe bună dreptate criticat în secolul XIX, –desigur, la noi–, de Grigore Alexandrescu. Cine mai ştie despre acel Grigore Alexandrescu în prezentul tsunami de anti- românism ? Bizar, însă caracteristic pentru această epocă de anti- românism, domnul Keith Hitchins a devenit din anul 1991 membru de onoare al Academiei Române ! În primul rând, să spunem, profesorul Keith Hitchins interpretează în spiritul ideologiei panslaviste şi pro-Rusia consecinţele tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774. Chiar şi alegerea titlului cărţii mai sus citate infuzează subliminal ideea că tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 ar fi avut un rol pozitiv asupra dezvoltării României. Cei care, aici pe blog, sunt asociaţi prin diverse interese cu editura Humanitas, atacă direct sau prin interpuşi tot ceea ce spun eu despre rolul negativ al tratatului de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 asupra istoriei româneşti. Mă simt dator faţă de profesorii mei reacţionari de istorie de la liceul Fraţii Buzeşti din Craiova să spun toate acestea. Ei m-au învăţat ideologie naţionalistă românească, ei m-au învăţat ideologie anti-comunistă, şi tot ei m-au învăţat ideologie anti-panslavistă. Motivat de învăţătura lor românească, nu pot înghiţi mormanul de intellectual garbage aflat în Raportul Tismăneanu. Raport prezentat totuşi de către preşedintele Traian Băsescu ca fiind „un studiu ştiinţific” 🙂 . Am mai vorbit, aici pe blog, despre abordarea realmente ştiinţifică pe care o fac istoriografii de Oxford. Includ în abordare şi cărţile de istorie publicate la Oxford University Press. Chiar dacă unii dintre autori nu sunt profesori la Oxford University. Însă, evident, referenţii cărţilor au fost istorici de la Oxford University. Una dintre aceste cărţi (publicată în 1994) se cheamă „The Transformation of European Politics 1763-1848” şi a fost scrisă de Paul W. Schroeder. Ce semnificaţie are „anul 1763” din titlul cărţii respective ? Este un înţeles adânc acolo. Dar care, datorită activităţii ziariştilor comunişti de la Scânteia, ori datorită intoxicării spiritelor produsă de Raportul Tismăneanu, nouă, românilor, cel mai adesea ne scapă. Ei bine, 1763 este anul semnării Păcii de la Paris prin care se termina primul război mondial. Ştiu, ideea comună este aceea că „primul război mondial” ar fi avut loc în secolul XIX. Sînt de acord că numele oficializat pentru războiul implicând multe naţiuni între 1914 şi 1918 este acela de „primul război mondial”. Oficial, războiul care s-a încheiat prin pacea de la Paris din anul 1763 nu s-a numit vreodată „război mondial” ! De fapt a avut nume diferite chiar pe cele două continente care desenează malurile Atlanticului de Nord. Astfel, în Europa el s-a numit Războiul de şapte ani ; iar în America, el a fost, şi este ştiut, drept Războiul cu francezii şi pieile roşii (indienii). Dacă, după istoricul Paul W. Schroeder, anul 1763 a fost un an de articulaţie între două capitole majore şi distincte din istoria lumii, trebuie să admitem că şi Keith Hitchins are într-o anumită măsură dreptate : Anul 1774 a fost decisiv nu doar pentru istoria Europei, ci şi pentru istoria Americii (chiar dacă profesorul Keith Hitchins nu ne spune nimic despre aşa ceva). Comentam că iluminiştii Europei sunt conectaţi cu ideologia Părinţilor Fondatori americani. Însă trebuie să remarcăm faptul că Proclamaţia Americană din 4 iulie 1776 se producea în siajul altor evenimente de pe acel continent : 1/ „the Boston Tea Party” din 1773, adică afirmarea luptei pentru „legătura între impozitare şi reprezentare” ; 2 / formarea Congreselor Provinciale la 1774 în statele foste colonii englezeşti nord –americane ; 3/ începerea războiului revoluţionar american în anul 1775. La fel cum există o legătură organică între sfârştul primului război mondial din secolul XIX şi începutul celui de al doilea război mondial, la fel trebuie să interpretăm evenimentele care au loc după anul 1763, într-un context mondializat. Din cauza aceasta, spunem noi, Revoluţia Americană din secolul XVIII trebuie să fie conectată cu mişcarea politică de lobby iluminist, în principal voltairian, din Europa. Iluminismul este de obicei asociat Viziunii despre Progres în lume. Eu tind să adopt punctul de vedere românesc exprimat de Grigore Alexandrescu : Acea Viziune voltairiană despre Progres în lume era totalmente contrară intereselor noastre, sprijinite pe Teologia Politică a Sfinţilor Părinţi Ierarhi. Să nu credeţi că Grigore Alexandrescu şi cu mine sîntem singulari în condamnarea lui Voltaire. Consecinţele păcii de la 1763 sunt resimţite negativ şi acum. În Războiul de şapte ani, Voltaire evalua depreciativ colonia franceză Canada : „Quelques arpents de neige.” Astfel, prin pacea din 1763, Franţa pierdea definitiv Canada şi posesia teritoriului vast dintre fluviul Mississippi şi Munţii Apalaşi. Practic, jumătate din La Nouvelle France era pierdută. Tot prin pacea de la 1763 se încheie şi războaiele carnatice. Adică războaiele franco-britanice pentru stăpânirea Indiei. Însă aici nu mai erau pierderi, ci câştiguri. Acest schimb (trade-off), acceptat prea uşor de francezi, îi va lăsa prudenţi şi gânditori pe britanici. Printre altele, Franţa recâştiga atunci Coasta de Azur a Orientului, un teritoriu aflat la Golful Bengal şi având capitala în oraşul Pondichery. În luptele de la 1761 britanicii ocupaseră Pondichery, îl făcuseră una cu pământul. Francezii îl vor reface şi mai frumos. După 1763 Britania rămâne încarcerată în teama că Franţa va încerca să creeze un drum mai facil către provinciile sale indiene orientale. Ceea ce nu era departe de adevăr, însă campania va începe târziu şi va eşua lamentabil prin campania lui Napoleon în Egipt, văzută atunci doar ca o primă etapă în drumul spre India. Dar mai erau şi alte drumuri potenţiale, nu-i aşa? De exemplu un drum pe uscat, facilitat cumva de o capitulaţie a Imperiului Otoman ; tradiţia acelor tratative cu turcii era veche, încă de pe vremea lui François Premier. Un posibil culoar de invazie franceză spre India ar fost prin teritoriul nord-pontic străbătut de rîul Don, marcajul pentru antica frontieră convenţională între Europa şi Asia. Interesul cancelarului francez din pacea de treizeci de ani, vorbesc aici despre cancelarul de Fleury, a facilitat Capitulaţia de la 1740 prin care principatului Moldova i se recunoştea ca fiind legitimă frontiera răsăriteană pe Bugul Pontic. Tratatul de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 suspenda Capitulaţia de la 1740 şi dădea Rusiei nordice tot spaţiul nord-pontic. Rusia va construi acolo NovoRossiia/ Rusia Meridională. Convenea intereselor britanice de atunci. Dar atenţia Britaniei spre Eurasia va facilita independenţa coloniilor nord-americane. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2011/07/31/eugen-ionescu-o-poezie-din-tinerete/  
Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat: