Grupul de reflecţie al OECD

Există o cumplită senzaţie de lipsă de speranţă în OECD („clubul ţărilor bogate”), tot la fel ca şi în România. Politica economică libertariană impusă de curentul principal al doctrinelor economice (mainstream economics) orientată înspre maximizarea profiturilor a condus la delocalizări. Fiecare ţară industrială bogată care practică delocalizări pentru profituri se întâlneşte cu o situaţie macroeconomică neplăcută. În primul rând, să precizez că punctul de funcţionare al economiei reale înaintea delocalizărilor se afla exact pe „locul geometric” chemat frontiera posibilităţilor de producţie. În acel punct, PIB-ul este maxim şi şomajul este minim (nu chiar zero, ci aşa-numitul „plafon natural de şomaj” sau NAIRU dacă îl legăm de inflaţie). Prin delocalizări, punctul de funcţionare macroeconomică descriptor pentru economia reală nu se mai află pe frontiera posibilităţilor de producţie, ci în interiorul ei. Este adevărat că frontiera posibilităţilor de consum cel mai adesea se extinde mult. Însă şomajul creşte. Experţii organizaţiei OECD sunt total conştienţi de această situaţie. Dar nu iau măsuri. Paul Krugman încearcă să explice de ce http://www.nytimes.com/2011/05/30/opinion/30krugman.html?_r=1&hp , şi ce se întâmplă. „This is a continuing tragedy, and in a rational world bringing an end to this tragedy would be our top economic priority”, spune domnia sa. „One sees a proliferation of excuses for inaction, garbed in the language of wisdom and responsibility”, constată Paul Krugman. Paradoxul (pentru mine) este acela că Paul Krugman consideră organizaţia OECD pur şi simplu ca pe un grup de reflecţie interguvernamental al ţărilor bogate („O.E.C.D. is basically an intergovernmental think tank”). Este prima oară când aud această definiţie. De la Paul Krugman. Care atacă reflecţiile acestui grup. Eu vorbeam mai înainte despre faptul că anvergura de ameliorare a problemelor sociale este în mod natural redusă de finitudinea resurselor economice, de faptul că trăim pe un pământ finit. În secolul XVIII, economiştii fiziocraţi ne avertizau deja. Dar, tot din secolul XVIII începând, prioritate pentru dezvoltarea lumii avu optimismul libertarian. Exacerbarea lui infinită o văzu prima oară Alexis de Tocqueville în vizita (din secolul XIX) în America, şi el avertizează asupra pericolului libertarian la adresa democraţiei şi a libertăţii Omului : „Lorsque je songe aux petites passions des hommes de nos jours, à la mollesse de leurs moeurs, à l’étendue de leurs lumières, à la pureté de leur religion, à la douceur de leur morale, à leurs habitudes laborieuses et rangées, à la retenue qu’ils conservent presque tous dans le vice comme dans la vertu, je ne crains pas qu’ils rencontrent dans leurs chefs des tyrans, mais plutôt des tuteurs. Je pense donc que l’espèce d’oppression dont les peuples démocratiques sont menacés ne ressemblera à rien de ce qui l’a précédée dans le monde; nos contemporains ne sauraient en trouver l’image dans leurs souvenirs. Je cherche en vain moi-même une expression qui reproduise exactement l’idée que je m’en forme et la renferme; les anciens mots de despotisme et de tyrannie ne conviennent point. La chose est nouvelle, il faut donc tâcher de la définir, puisque je ne peux la nommer. Je veux imaginer sous quels traits nouveaux le despotisme pourrait se produire dans le monde: je vois une foule innombrable d’hommes semblables et égaux qui tournent sans repos sur eux-mêmes pour se procurer de petits et vulgaires plaisirs, dont ils emplissent leur âme. Chacun d’eux, retiré à l’écart, est comme étranger à la destinée de tous les autres: ses enfants et ses amis particuliers forment pour lui toute l’espèce humaine; quant au demeurant de ses concitoyens, il est à côté d’eux, mais il ne les voit pas; il les touche et ne les sent point; il n’existe qu’en lui-même et pour lui seul, et, s’il lui reste encore une famille, on peut dire du moins qu’il n’a plus de patrie. Au-dessus de ceux-là s’élève un pouvoir immense et tutélaire, qui se charge seul d’assurer leur jouissance et de veiller sur leur sort. Il est absolu, détaillé, régulier, prévoyant et doux. Il ressemblerait à la puissance paternelle si, comme elle, il avait pour objet de préparer les hommes à l’âge viril; mais il ne cherche, au contraire, qu’à les fixer irrévocablement dans l’enfance; il aime que les citoyens se réjouissent, pourvu qu’ils ne songent qu’à se réjouir. Il travaille volontiers à leur bonheur; mais il veut en être l’unique agent et le seul arbitre; il pourvoit à leur sécurité, prévoit et assure leurs besoins, facilite leurs plaisirs, conduit leurs principales affaires, dirige leur industrie, règle leurs sucessions, divise leurs héritages; que ne peut-il leur ôter entièrement le trouble de penser et la peine de vivre?” (nu ştiu în ce măsură traducerea cărţii „De la démocratie en Amérique” publicată la editura Humanitas reflectă spiritul original pus aici de Alexis de Tocqueville, aprioric cred că nu). Problema este aceea că în vremurile biblice, chiar după izgonirea din Paradis, omului îi rămânea alternativa de a-şi câştiga existenţa prin muncă. Acum este lipsit şi de această alternativă. Iar grupul de reflecţie OECD (dacă grup de reflecţie este) exprimă următoarea judecată de valoare, pe linia Thomas Hobbes şi Alexis de Tocqueville, recunosc eu : “The room for macroeconomic policies to address these complex challenges is largely exhausted.” Paul Krugman critică în modul cel mai hotărât această abordare OECD, pe care o califică drept „neajutorată”. Dar mie, să fiu sincer, chiar încep să îmi placă reflecţiile grupului OECD. Mi se par foarte realiste. Prin vocea secretarului său general, grupul de reflecţie OECD sfătuieşte ţările bogate să adopte o politică macroeconomică a reformelor structurale pe termen lung. La un moment dat, şi aici pe blog se ajunsese la concluzia că aşa trebuie să arate o politica înţeleaptă şi bună pentru România. Mă surprinde plăcut convergenţa judecăţilor şi concluziilor din această comunitate epistemică românească (blogul AN, unde suntem cu toţii „mai mult sau mai puţin” cyborghizaţi) şi cele din grupul de reflecţie OECD. Numai că noi am pornit de la o dezvoltare a doctrinei Partidei Naţionale, şi de la ideologia naţionalismului românesc.
Paul Krugman critică grupul de reflecţie al OECD şi pentru motivul că : „All it does is highlight the risks”. Am subliniat aici pe blog în mod repetat importanţa culturii percepţiei riscului. Care ţine de cunoaşterea prudenţială. Iar taxonomia tipurilor de cunoaştere este organizată în antropologia pragmatică. Şi, repet, principiile moderne ale antropologiei a fost aşezate de Sfântul Părinte al Bisericii Universale, Grigore de Nyssa. Ale cărui fragmente din moaşte sunt păstrate sub doma bisericii Domniţa Bălaşa din Bucureşti. “Toate-s vechi şi nouă toate” spunea Domnul nostru Mihai Eminescu. Însă unii din timpul postmodern neagă dreptul românilor de a folosi pârghia de cunoaştere a Veacurilor.
Titus Filipas

Etichete: Destutt de Tracy, Dezvoltare durabilă, Gheorghe Lazăr, gramatica generativă, Ideologia Şcolilor Centrale, Mihai Eminescu, Nova Roma, Romania Neoacquistica, Romania Orientală, România, Titus Filipas