Archive for februarie 2011

Nicolae Ceauşescu şi dilema prizonierului

februarie 24, 2011

Despre politica de putere, despre comerţul internaţional, despre industrializarea forţată a României, despre Nicolae Ceauşescu şi despre Dilema prizonierului (prisoner’s dilemma) în cazul său personal. Nicolae Ceauşescu nu a fost un om liber. A fost el însuşi prizonier al sistemului instaurat de sovietici şi de slugile lor alogeno-cominterniste în România. Cum a fost jucată „dilema competiţiei şi cooperării” cu Nicolae Ceauşescu ? Două exemple revelatoare pot fi găsite în anul 1968. După invazia sovietică în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu a ţinut faimosul discurs din balconul Comitetului Central în faţa mulţimii afluită acolo din impuls emoţional spontan. De la un martor ştiu că jumătate erau foşti naţional-ţărănişti, foşti naţional-liberali, foşti PSDR-işti, foşti legionari. Ruda aceasta a mea, care rămăsese în Basarabia la ocupaţia sovietică din 1940-1941, ştia că orice discurs românesc era exact înregistrat de ruşi. Se aştepta să apară un avion sovietic care să mitralieze mulţimea. După acel discurs, muncitorul mardeiaş electoral comunist la alegerile din 1946, vorbesc despre Vasile Paraschiv, şi-a dat demisia din partidul comunist ca semn de protest competiţional faţă de ruptura deschisă de Nicolae Ceauşescu cu URSS. Însă un basarabean anti-comunist precum scriitorul Paul Goma s-a înscris atunci în PCR pentru a coopera cu Nicolae Ceauşescu. Şi la el jocul cooperării atingea culmea absurdului în 1977, când îi cerea lui Nicolae Ceauşescu semnarea Cartei ’77. Problema este aceea că la anul 1977, Paul Goma s-a dovedit mai deficitar în cultura politică decât Nicolae Ceauşescu.  Ce exemplu pozitiv putea să ofere pentru noi Carta ’77? Cehul Vaclav Havel scria ulterior bine documentat despre felul cum se iniţiază activitatea asociativă. Dar nu sîntem cu nimic mai prejos decât cei din MittelEuropa. Începuturile Partidei Naţionale româneşti din prima jumătate a secolului XIX probează ideea. Nicolae Ceauşescu a visat să pună maşinăria PCR, de fapt o falsă  „mişcare asociativă românească”, în slujba  dezvoltării economice a României. Să interpretăm politica lui Nicolae Ceauşescu în terminologia modernă. Aici sunt importante două concepte : ISI (Import substitution Industrialization) şi EOI (Export-oriented Industrialization). Legătura între cele două teme şi cei doi termeni, ISI şi EOI, pe care Nicolae Ceauşescu o credea continuă, este de fapt puternic afectată de ipoteza lui Hans Singer şi  Raul Prebisch privind condiţiile inexorabile ale dezvoltării economice. Anume aceea că termenii comerţului exterior între resursele primare şi bunurile manufacturate se deteriorează puternic la scurgerea timpului. Teza (ipoteza) Singer-Prebisch se încadrează în aşa-numita doctrină economică structuralistă. Un tip incult însă puternic intuitiv, cum a fost Nicolae Ceauşescu, a punctat insistent şi major tema „independenţei naţionale” pentru a se opune teoriei de tip „Dependencia” implicată de ipoteza Singer-Prebisch. Adică o dependenţă a naţiunilor aflate la periferia dezvoltării economice de situaţia existentă în naţiunile capitalismului puternic, de naţiunile aflate în inima economiei mondiale. Problema reală nu era însă dictată de intuiţia lui Nicolae Ceauşescu ori de felul cum ne simţeam noi ca români năpăstuiţi din toate părţile. Reamintesc, comunismul lui Nicolae Ceauşescu a distrus sistematic baza economică multimilenară construită prin implementarea şi difuzia inovaţiilor întru perfecţionarea lumii de către un Cirus cel Mare, lăudat de profeţii evrei!, apoi de către un Darius cel Mare, Regele Regilor. Să nu  uităm că Limba Română se află chiar şi acum în arealul definit de civilizaţia cuvântului sanskrit Satem! Tot la fel să nu uităm că istoricii români din perioada Nicolae Ceauşescu susţineau, foarte corect, că istoria noastră antică,  ori „istoria statului dac al lui Burebista şi Decebal”, nu se încadra în tiparul unui stat sclavagist! Însă  cel mai cumplit ne-a lovit, prin foametea ultimilor ani ceauşişti, destrucţia sistemului agricol de tipul fiziocrat-răzeşesc, un sistem care datează la noi încă de pe vremea bunului împărat Mavrichie (să nu uităm că frontiera nordică pentru Romania se află pe Bugul apusean  care curge în bazinul hidrografic  baltic, este aceasta o temă de teologie politică foarte bine punctată de scriitorul Mihail Sadoveanu în volumul al doilea din romanul Jderilor, dar percepută independent şi de către norvegianul Thor Heyerdahl în ultimul său volum, din păcate rămas neterminat prin moartea autorului). Ştim că de asemenea durate lungi în istorie „se sparie gândul”. Dar aceasta este o abordare îmbrăţişată şi în Ecologia Industrială din USA, acum, pentru refacerea lor economică. Ei, aceşti intelectuali americani în surfing pe valul prezentului lor tehnologic, chiar gândesc în termenii lui Fernard Braudel. Iar noi, în termenii lui Mavrichie, Dosoftei, şi ai principiului identităţii logice din enunţul lui Miron Costin. Dar, prin Jules Michelet, a tinerilor intelectuali români ajutaţi întru formare europeană de către acest Jules Michelet în prima jumătate a secolului XIX, apoi, peste un veac, ajutaţi noi, cei tineri fiind, de un Alexandru Duţu, academicianul construit intelectual de mişcarea culturală ortodoxă Rugul Aprins (îmi amintesc cum îl citeam în anii de studenţie, eu fiind student însă la facultatea de fizică din Bucureşti, cum dezbăteam ideile acestea foarte aprins, până târziu în noapte, aproape de dimineaţă, cu studenţii căminişti din anii mai mici de la facultatea de fizică ai Universităţii din Bucureşti, studenţi care prezentau pentru regimul comunist non-Ceauşescu pericolul major că puteau să transmită apoi mai departe ideile acelea periculoase către colegul lor non-căminist Valentin Ceauşescu, un vitor foarte bun manager, securiştii alogeni şcoliţi în Occident îi făcuseră un profil exact!, tot procesul era supravegheat de securitate şi de activistul Dan Marţian, ulterior devenit „şarpele din FSN”, îmi zicea Raul Volcinschi), constatăm că şi în cultura noastră ideile lui Fernard Braudel au fost bine asimilate. Şi descoperirea, descoperirea esenţială pentru noi, este cea a primejdiilor. După decembrie 1989, –să recunoaştem, prea puţini ne-am gândit la aceasta!–, a fost şi este încă, la modul grav şi acut, primejdia „revoluţiei curbate” descrisă în teoria profesorului american James Chowning Davies. Este bizar felul în care la noi, un profesor universitar american pe numele său Keith Hitchins, cel care continuă de facto ideologia anti- românească structurată de Voltaire, această ideologie  declarat pro-fanariotă şi pro-rusă a fost pusă în cartea lui Keith Hitchins “Românii, 1774 -1866” tradusă de editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu şi recomandată în programa şcolară la noi, devine din anul 1991 membru de onoare al Academiei Române ! Aceasta s-a întâmplat prin diligenţa anti- românească a culturnicilor  GDS. Iar ideile cu adevărat seminale, deloc pro-ruse, gânduri formulate de către James Chowning Davies  privitoare la „revoluţia curbată” au fost intenţionat obturate (ori, de ce să nu recunoaştem?, există şi ipoteza că au fost ignorate din  curată obtuzitate intelectuală, mă amuză mereu dezbaterile televizate dintre culturnicii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu în care aceştia depun eforturi disperate, cu transpiraţie multă!, să lege capete de locuri comune) de către culturnicii „de elită” din GDS.

Titus Filipas

Folosirea cu maximă eficienţă alocativă a resurselor

februarie 23, 2011

Modelul propus de către doamna  cancelar Angela Merkel pentru relansarea economică a Germaniei a eşuat, vezi  analiza http://www.nytimes.com/2011/02/23/business/economy/23leonhardt.html?_r=1&hp . Probabil că dintre toate şcolile de economie politică exprimate în limba germană, doctrina WERTFREI  a fost spusă în maniera cea mai vocală de către şcoala austriacă. Pe româneşte, doctrina economică WERTFREI  s-ar traduce prin „economie politică pozitivă”. Se spune, nu îndrăznim să contestăm deocamdată, că prin acest punct de adopţiune economia politică ar deveni realmente UNA DINTRE ŞTIINŢE. Adică ar fi pe acelaşi numitor cu Fizica (de la Galilei aceasta fiind cunoscută drept ştiinţa pozitivă prin excelenţă). Unul dintre laureaţii premiului Nobel pentru economie, profesorul Paul Samuelson (de la MIT), scria chiar şi numitorul comun al celor două ştiinţe pozitive : „Atâta vreme cât sunt valabile principiile termodinamicii, voi continua să cred că există o relaţie între producţie şi resursele de intrare într-un sistem de producţie, adică voi continua să cred în funcţiile de producţie.” Dar atunci când intră în joc „principiile termodinamicii” în economia politică, nu putem neglija contribuţiile majore aduse în această ştiinţă de către economistul român Nicolae Georgescu-Roegen. Şi, dintre contributorii pe acest blog AN, nu am fost doar eu care să amintească numele profesorului Nicolae Georgescu-Roegen, salut iarăşi intervenţiile excelente ale comentatorului @Const. Şi pe bună dreptate. Profesorul Nicolae Georgescu-Roegen s-a remarcat prin crearea unei doctrine heterodoxe de  economie politică, doctrină care deşi utilizează  în mod expres principiile ştiinţei pozitive, anume „principiile termodinamicii”, nu este deloc o doctrină WERTFREI, adică o doctrină „liberă de valori”.  Exprimând în mod corect fundamentele dezvoltării durabile chiar mai înainte de Raportul Brundtland, profesorul Nicolae Georgescu-Roegen sublinia faptul că în folosirea cu maximă eficienţă alocativă a resurselor (aici domnul Nicolae Georgescu-Roegen restatua în modul cel mai modern definiţia economiei politice ca Dismal Science – Ştiinţa zilelor nefaste), trebuie luat în calcul un program comportamental de agent raţional (Omul!, Omul!, Omul – ce mândru sună acest cuvânt!, spun eu aici la fel ca rusul Maxim Gorki) care menţine creşterea principial inerentă a entropiei la un minimum economic în cadrul utilităţii. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2011/02/22/sineguristii-lui-traian-basescu/#comment-123214

Titus Filipas

Epistemologie şi teologie politică în poezia lui Radu Gyr

februarie 21, 2011

   +EXTREM DE GRAV: Se cere declanşarea prigoanei împotriva Mănăstirii Petru Vodă din cauza unor versuri de Radu Gyr (1905 -1975)  http://saccsiv.wordpress.com/2011/02/20/se-cere-declansarea-prigoanei-impotriva-manastirii-petru-voda-din-cauza-unor-versuri-de-radu-gyr-%e2%80%a6/  Iată şi versurile poeziei lui Radu Gyr: “Sfânta tinereţe legionară,/ Cu piept călit de fier şi sufletul de crin/ Iureş ne-nfrânat de primăvară/ Cu fruntea ca un iezer carpatin,/ Cu braţele suim în soare/ Catapetesme pentru veac;/ Le zidim din stânci, din foc, din mare/ Şi dârz le tencuim cu sânge dac…/ Garda, Căpitanul/ Ne preschimbă-n şoimi de fier/ Ţara, Căpitanul/ Şi Arhanghelul din cer./ Moartea, numai moartea legionară/ Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi,/ Pentru sfânta cruce, pentru ţară/ Înfrângem codrii şi supunem munţi;/ Nu-i temniţă să ne-nspăimânte,/ Nici chin, nici viforul duşman;/ De cădem cu toţi, izbiţi în frunte,/ Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!/ Refren/ Sfânta tinereţe legionară,/ Suim biserici, stăm viteji în închisori…/În prigoana orişicât de-amară/ Cântăm şi ne gândim la Nicadori,/ Purtăm în crivăţ si în soare/Lumini pentru biruitori,/Pentru cei viteji zidim altare/Şi-avem doar gloanţe pentru trădători!/ Refren+  (este adevărat, n-am reuşit, până acum, să identific anul când a fost scrisă această poezie)

   Văd în poezie folosită sintagma “sufletul de crin”. Care provine, ideatic, din “Manifestul Crinului Alb”, un text compus de Petre Pandrea, Sorin Pavel şi Ion Nistor în anul 1928. Vreau să citez etichete alese de Adrian Bucurescu din “Manifestul Crinului Alb” : +Noua generaţie se prezenta ca exponenta “pasiunii ideale”, a “optimismului frenetic”, a “intuiţiei”, “elanului” şi “extazului”, a “credinţei în Dumnezeu”.+ Adrian Bucurescu a citit complet Manifestul Crinului Alb. Din care alege excerpte revelatoare. Totdeauna bănuiam că Sturm und Drang se traduce incomplet prin Furtună şi Elan. Acum văd că Drang pe româneşte nu-i doar Elan, ci şi ‘optimism frenetic’, ‘intuiţie’ şi ‘extaz’. Nu am găsit,  postat pe Internet de către Universitatea din Bucureşti (mulţumesc cadrelor didactice care au făcut acest efort), decât fragmentul următor din Manifestul Crinului Alb : +Ne-am smuls o clipă din atmosfera în care am crescut şi, privind cu ochi cântăritori, ne-a îngrozit lipsa de gânduri a înaintaşilor noştri. Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat. În capul lor domneşte golul etern şi iritant, mascat cu o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite. […] O generaţie lipsită de credinţă şi de elan creator nu poate merita decât hula şi irespectul nostru. De o decadă am primit printr-o întâmplare a Destinului, un dar măreţ: strângerea într-un stat unitar a provinciilor răzleţite de adversităţi istorice, ca o turmă de mioare după o grindină rea. […] Austeritatea victoriei a fost transformată într-un chef uriaş. Dulceaţa porcină de a trăi facil şi neonest din 1915 au multiplicat-o cu îndârjire şi diez în vremurile noastre. Unde-i responsabilitatea? Unde-i exemplul educativ? Vrem să-i îmbrâncim din meschinărie. Mai mult entuziasm şi mai multă responsabilitate. Pentru orice faptă mare trebuie încredere, pasiune, entuziasm şi la fundarea unei culturi nu poate prezida sarcasmul şi pesimismul. Ceea ce ne îndreaptă către istorie este credinţa că totul este istoric, de la cel mai umil gând şi mai timid gest, până la raţiunea absolută şi dacă ne simţim autohtoni ne constatăm solidari cu trecutul acestei naţii pe un tărâm românesc. Continuitatea istorică, adică lipsa ruperilor de orizont geografic şi de tradiţii culturale constituie autohtonismul nostru, pulsează în noi şi se înseriază în linia unui trecut de trei ori milenar.+  Vedem aici definirea autohtonismului, ca ştiinţă şi intuiţie pentru construirea unei punţi peste oricare hiatus cultural din istoria noastră. Petre Pandrea (Petre Pandrea şi Radu Gyr au urmat cursurile aceluiaşi liceu din Craiova), Sorin Pavel şi Ion Nistor erau interesaţi de construirea unui drum de continuitate peste o istorie de trei mii de ani. Fiecare cuvânt din Manifestul Crinului Alb este revelator şi relevant, îndrăznesc şi semnez în alb chiar pentru valoarea slovelor  necitite încă de mine. Asertez că Manifestul Crinului Alb a fost în fapt proclamarea unei mişcări de tip Sturm und Drang în Limba Română cultă.  Folosirea sintagmei “sufletul de crin”  particularizează, pentru cazul poetului Radu Gyr,  gama de atitudini  Sturm und Drang. Certamente, Manifestul Crinului Alb ar fi dat roade mai multe dacă fericita perioadă interbelică ar fi continuat netulburată. Dar a fost semnat pactul Ribbentrop – Molotov care a permis cel de al doilea război mondial, distrugerea fragmentului din Romania Neoacquistica întrupat după primul război mondial, ocupaţia sovietică şi persecuţia comunistă anti – română iniţiată în Basarabia de cominternistul Lioncik  Tismeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, coordonatorul unui Raport anti – România, întrebuinţat ca vademecum pentru deznaţionalizarea copiilor din şcolile României.

Titus Filipas

“tehnologie veche” ?

februarie 19, 2011

“Ceauşescu a cumpărat tehnologie veche”, citesc la http://www.romanialibera.ro/blog/lucian.davidescu/de-ce-a-crescut-economia-in-anii-70-si-de-ce-a-cazut-la-loc-217208.html . Totalmente fals. Începând din 1973, România a avut acces liber la piaţa factorilor de producţie tehnologici (factor market) din USA. Şi acea piaţă, în mod inerent, în mod inevitabil, în mod structural, oferea numai produse high tech din categoria „bunuri de capital” (capital goods) pe care Nicolae Ceauşescu le cerea pentru echiparea industriei româneşti. Aşa cum arată un studiu al lui J.W. Kendrick pentru OCDE, Statele Unite erau chiar interesate să vândă cât  mai rapid acel capital tehnic tangibil. Pentru că tot din 1973, mai arată studiul lui J.W. Kendrick, Statele Unite intrau într-o perioadă de schimbare a raportului capital tangibil/capital intangibil în economia lor. Adică SUA intrau într-o fază numită “economia cunoaşterii” (knowledge economy).

Titus Filipas

Reziduala Solow, antamare şi aplicaţii

februarie 19, 2011

Fără îndoială că reuniunea recentă de la Ploieşti, destinată discuţiilor publice asupra  unor teme de mediu, arată integrarea prezentă în activitatea socială a unor lideri de marcă din PSD. Tematica acestor reuniuni publice este sprijinită analitic de rezultatele departamentelor corespunzătoare din PSD. Bănuiesc că aşa este, pentru că am văzut felul cum liderii de marcă din PSD  antamează public alte importante subiecte economice. De exemplu, mi-a plăcut în mod suportul analitic/logistic primit de la departamentul specializat al PSD în ceea ce priveşte poziţionarea corectă a intereselor  României  faţă  de politica impusă, politica de injuncţiune a FMI, mă refer în speţă la abordarea prociclică de amplificare a crizei economice în România. Această  abordare prociclică  impusă de FMI este o politică de înjunghiere economică a României. În acest context sprijin observaţia de bun simţ a unui coleg de blog ce arăta că până  şi terminologia din DEX este forţată  să se ralieze politicii actuale, care din 2005 încoace înjunghie România la ordinele finanţei internaţionaliste oculte şi corupte ce constituie intrumentul de forţă al unui Guvern Mondial nedemocratic, el nici măcar nu-i similar Leviatanului lui Thomas Hobbes! De ce nu apare termenul „injuncţiune” în DEX? Fireşte, cu analiza lingvistică în anvergura total adecvată ţintei. Se poate demonstra convingător că injuncţiunea este legată etimologic, –prin limba latină, desigur, aceasta în varianta sa vulgară din Vulgata, însă nu era Biblia călugărului scit Ieronim lăudată chiar de către marele Roger Bacon, supranumit Doctor Mirabilis ? –, de jug şi de înjunghiere.  Totuşi, chiar şi în acest aspect pozitiv am de făcut o  remarcă de fond. Există un important parametru economic prociclic, anume reziduala Solow, care ar trebui să fie intens analizat şi studiat în cadrul departamentului de politică macroeconomică din PSD pentru a constitui o metrică de evaluare a politicii macroeconomice de ofertă agregată pe termen lung. Aceasta din urmă este cheia pentru salvarea României. Chiar şi în problematica de mediu care o fost recent discutată ar fi trebuit să intervină, măcar aluziv, chestiunea rezidualei Solow. Pentru că s-a pus problema surselor de energii alternative, eoliană şi solară. Ei bine, Robert Ayres a propus ca noţiune proxy pentru reziduala Solow tocmai eficienţa economică în mijloacele de producţie a energiei electrice de către o ţară. Fără să fiu un nostalgic al comunismului, afirm şi eu împreună cu alţii, că această problemă a eficienţei producţiei de energie electrică în România fusese rezolvată de politica energetică dusă de regimul Nicolae Ceauşescu. Necesităţile energetice ale industriei româneşti au descrescut apoi abrupt în programul de tranziţie economică post-comunistă semnat de fostul prim ministru Petre Roman (fiul alogeno-cominternistului Walter Roman adus în România de tancurile sovietice) şi echipa lui de miniştri  provenind din familii alogeno-cominterniste  care şi-au făcut studiile doctorale în Occident pe banii şi cu voia politică a regimului Nicolae Ceauşescu. Nu este o abordare anti-semită această tranşantă poziţie politică a mea, este pur şi simplu un demers autohton românesc în acord cu antropologia pragmatică (unde se definesc şi tipurile de cunoaştere cu aplicaţie astăzi : prudenţială, teoretică, şi tehnic-productivă). Şi noi, românii, chiar sîntem datori să respectăm principiile antropologiei. Să nu uităm că aceste fundamente ale antropologiei au fost prima oară formulate de către Sfântul Părinte Grigore de Nyssa, un promotor al teologiei apophatice, un Sfânt Grigore de Nyssa a cărui amintire este păstrată tangibil ca moaşte sub „doma” (termenul preferat de poetul Dimitrie Bolintineanu) bisericii Domniţa Bălaşa din Bucureşti. Sunt acestea aspecte care ţin de autohtonismul nostru şi de vechi arhetipuri culturale din universalismul la care sîntem ireversibil raliaţi prin protocronism (intens batjocorit de Raportul Tismăneanu, document programatic anti- românesc aplaudat de culturnicii de la GDS, să-i amintesc doar pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Pleşu, pe Horia Roman Patapievici ). Ei bine, în evaluarea de Total Factor Productivity, –aşa cum mai este numită reziduala lui Solow–, trebuie să intervină obligatoriu şi evaluarea factorilor de vreme şi climă. Or, aceşti factori introduc un semnificativ coeficient aleatoriu în evaluarea eficienţei de producţie a energiei electrice. Mai precis, evaluarea eficienţei de producţie a energiilor alternative introduce un înalt grad de incertitudine. Am mai discutat, pe fire mai vechi de blog, aceste foarte mari incertitudini prezente, de natură tehnică, legate de energiile alternative. Şi nu doar legate de tehnologie. Mai intervine problema subsidiilor, iar aici Mafia este pe fir chiar şi în România, legătura cu lumea politică românească de la conducere pare să fie făcută de către deputatul PDL Silviu Prigoană. Apoi, să nu uităm că problema antamării şi folosirii energiilor alternative face parte dintr-un mare proiect logistic antamat la nivelul UE, proiect care încă nu a fost finalizat în toate evaluările sale. Deci trebuie aşteptate conluziile tehnice din UE. Această aşteptare a noastră are şi un interes managerial.  Este vorba despre ceea ce se cheamă „follower advantage”. Avantajul energetic şi de certitudine al celui care îl urmează pe şeful de pluton. Totuşi, nu trebuie aşteptat fără de vreo acţiune directă şi proactivă a noastră. Iarăşi pe linia rezidualei Solow. În ceea ce are intangibil şi poate să fie oferit de un nou tip de educaţie participativă la problemele managementului de proximitate într-o comunitate. Repetat am vorbit aici despre construirea unei Agenda 21 de proximitate pentru şcoală, primul element constituent al unei Agenda 21 integrată apoi la scară naţională. Este aici o muncă metodică imensă de a introduce în şcoala românească know how şi savoir faire pentru economia de mâine. Dar este o muncă utilă. Tot aici poate fi informaţional urmărită, la nivelul elementelor educaţionale, evoluţia cunoştinţelor privind energiile alternative, cunoştinţe utile pentru  dezvoltarea durabilă. Este  un program de reformă structurală, un program de construire a unui capital intangibil, un program care poate fi realizat, cred eu, dacă există voinţa  politică de a fi înţeles şi acceptat de către liderii de marcă din PSD. Vezi şi http://nastase.wordpress.com/2011/02/18/la-ploiesti-2/

Titus Filipas

Atmosfera rusească din Chişinău

februarie 19, 2011

+Astăzi, luni, 17 ianuarie 2011, am intrat în Studio–Foto din capitală “Art Navigator” , de pe strada Serghei Lazo, 19. Mi-am adresat întrebarea  unor domnişoare, în limba pe care o vorbesc acasă – româna. Dar am fost rugată de către un domn, care a intervenit brusc, în limba rusă, să mai spun încă odată de ce am nevoie. Am continuat discuţia cu acel domn, evident, tot în limba pe care o vorbesc acasă. La care el mi-a răspuns pe un ton tăios şi cu reproş: – Ia ătot bâceskii iazîk sovsem ne znaiu, i znati ne hociu!*/ – Ploho – îi răspund eu în limba lui./ – Pocemu?!/ – Pentru că trăiţi în această ţară, şi…nu am mai apucat să-mi sfârşesc propoziţia, că am fost dată afară./- Idi otsiuda i işci tam gde ătot iazîk govoreat!!!/  M-am grăbit sa ies repede, pentru că “domnul” acela urla din toţi bojocii şi m-am temut să nu mă bată. /La uşă i-am zis: – Mulţumesc frumos şi o zi bună. / Am ieşit afară şi mi-au dat lacrimile. M-a cuprins o stare, de fapt, strigătoare la Cer !!!  Împreună cu soţul am lucrat ani de zile în Franţa, unde eram foarte apreciaţi, respectaţi şi chiar rugaţi cu insistenţă să rămânem acolo, unde ni se creiau toate condiţiile, ni se faceau şi documente… Dar am lăsat totul şi ne-am întors acasă. Dar ce fel de CASĂ? ACASĂ, unde dacă nu ştii limba rusă, nu eşti angajat în majoritatea instituţiilor din sfera serviciilor, ACASĂ unde eşti dat afară din încăpere pentru că vorbeşti ca ACASĂ. Am cunoscut tineri moldoveni care au preferat să plece în România ori în ţări străine, ca să se facă străini, anume din motivul acesta de atmosferă infernală din punct de vedere lingvistic, pentru că nu mai puteau fi ei înşişi la ei ACASĂ şi nu doreau ca copiii  lor să crească nişte schizoizi complexaţi, în faţa “fratelui mai mare”. Eu nu urăsc pe nimeni şi tot ce vreau  e să trăiesc în ţara mea dragă – MOLDOVA.  Am sunat la Protecţia Consumatorului, unde ni s-a spus să sunăm la Poliţie sau la Guvern. La Filat n-am putut ajunge. Ni s-a transmis că durerea altuia nu doare. Am sunat la Tănase, la Ministerul Justiţiei, unde ni s-a spus că nu este nicio lege care poate să pedepsească asemenea tip de infracţiune. Am sunat la Sectorul de poliţie Buiucani şi am început să povestesc, iar cel care (nu-i ştiu numele), chipurile  mă asculta, a pus receptorul pe masă şi m-a lăsat să grăiesc ca o proastă în deşert…  Scriu aceste rânduri şi plâng de ciudă şi neputinţă… la mine acasă…mai rău ca printre străini… // Xenia, meşter popular, or. Chişinău+ Sursa http://traianvasilcau.wordpress.com/2011/01/20/veniti-acasa-mai-copii-o-scrisoare-plingind/

*”Ia ătot bâceskii iazîk sovsem ne znaiu, i znati ne hociu!” : „Nu cunosc această limbă a boilor, nici nu vreau s-o învăţ!” Mulţumim, Voltaire!

Diferenţa

februarie 19, 2011

Adevărul se află în diferenţă, spune o regulă simplă din perena logică elinească. Şi există o mare diferenţă între narativul Beowulf din Nowell Codex, şi cel din Gesta Hungarorum, scrisă de Anonymi Bele Regis Notarii. În textul Gesta Hungarorum apar nenumărate frazări care au fost extrase din cultura elină, pe care ‚Notarul anonim’ dovedeşte astfel că o cunoştea bine.  Or, faptul acesta, demonstrat de cărturari, îl plasează automat pe ‚Notarul anonim’ în anturajul regelui Bela al III-lea. Care după mamă era un riurikid, şi care a fost extrem de bine educat la curtea  din Constantinopol a bazileului Manuel I Comnenul. Unde viitorul Bela al III-lea purta numele Alexius şi era pregătit în mod expres ca să devină împărat de Romania. Se poate presupune, deloc ilogic, faptul că tînărul prinţ a venit la Constantinopol însoţit de un mic anturaj.  Noblesse oblige ! În acel anturaj se afla şi cărturarul înregistrat de istorie ca ‚Notarul anonim al regelui Bela’. Se pune întrebarea legitimă : De ce pregătea Manuel I Comnenul un prinţ maghiar să devină împărat de Romania? Pentru că el însuşi era pe jumătate maghiar. Mama lui se chema Piroşka şi era fiica acelui Laslău Craiul (probabil prototipul cavalerului Lancelot,  L’Ancelot sau Ancilarul), despre care scriu la noi Simion Dacălul şi Miron Costin.

Titus Filipas

Tactica luptei cu lancea

februarie 18, 2011

+Gelu este numele voievodului amintit în Cronica Anonimă a Notarului Regelui Bela al Ungariei sau Anonymus, aşa cum este cunoscută în lumea istoricilor. Pe scurt, cronica relatează despre lupta dintre Gelu, „quidam Blacus”, adică „un oarecare român”, „dux” adică duce sau voievod al ţării „Ultransilvanae”, adică al ţării de dincolo de pădurile din zona Apusenilor şi Meseşului, şi Tuhutum, conducătorul disident al unui trib maghiar. Cronica spune cum Tuhutum şi-a trimis iscoadele, care au constatat bogăţia ţării conduse de Gelu, precum şi slăbiciunea armatei voievodului român, care nu cunoştea tactica luptei cu lancea+, citesc la http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/unde-se-afla-cetatea-lui-gelu-217105.html . Explicaţie : „tactica luptei cu lancea” este o tactică nouă, medievală, nu tactica veche, romană. Şi se referă anume la felul cum luptătorul călare aruncă lancea. Tactica veche, romană, folosea exclusiv forţa braţului. În tactica nouă, medievală, călăreţul este încălţat în cizme cu pinteni. Aruncarea lancei este precedată de operaţia „a da pinteni calului”, când animalul, speriat, face un salt brusc înainte cu forţa picioarelor sale. Călăreţul medieval cu lance foloseşte acel impuls cabalin care se adaugă forţei braţului său atunci când aruncă lancea. De altminteri dominaţia maghiară asupra românilor din Transilvania a fost întărită prin interdicţia expresă impusă românilor de a purta cizme. Astfel, dreptul primitiv impus de maghiari în Transilvania permitea uciderea liberă a oricărui  român, chiar pedestru, dacă acesta era încălţat în cizme.

Titus Filipas

Filosofia lui Giambattista Vico

februarie 18, 2011

Filosofia lui Giambattista Vico leagă dialectic maximele autoritative, considerate axiome, de pragmatismul ‘agentului raţional’ (vezi celebrii ‘ricorsi’). După natura tropilor (săgeţile lui Apollo) într-o lume, Giambattista Vico etichetează timpii unei civilizaţii în hieratic, eroic şi vulgar. Iar prin folosirea tropilor ca pârghii de  civilizare întru identitate naţională,  opera lui Mihai Eminescu defineşte un timp eroic al civilizaţiei româneşti. Dar există în mod clar opoziţie între epistemologia constructivistă pe care o promovează Vico, şi pozitivismul dezvoltat gradual din senzualismul iniţiat de John Locke, apoi rafinat de către filosoful scoţian David Hume, matematicianul elveţian Leonhard Euler, şi matematicianul francez Pierre-Simon, marquis de Laplace.

Titus Filipas

Romania

februarie 18, 2011

Ideologia anti-românească a fost precedată de ideologia anti-Romania. Denumirea Imperiului bizantin era de fapt Romania, mulţi sunt complet ignoranţi despre acest fapt istoric.  Abia în Epoca Luminilor, Montesquieu, Voltaire şi Gibbon înlocuiesc ideea de Romania cu aceea de Bysance, într-o ideologie anti-Romania ce aserta, cu prea mare trufie, superioritatea civilizaţiei Occidentului faţă de civilizaţia din Romania Orientală, în primul rând civilizaţia ariană din ‘Romania timpurie’ a secolelor IV, V, VI. Dar în Occidentul European se dezvoltă acum o mişcare culturală pro-Romania, contrară ideologiei anti-Romania promovată de Montesquieu, Voltaire şi Gibbon. Citez dintr-un studiu: +Montesquieu used the word „Byzantine.” The word „Byzantine” denoted the Empire and connoted its supposed characteristics: dishonesty, dissimulation and decadence. The English scholar Edward Gibbon in his Decline and Fall of the Roman Empire treated the Empire after the sixth century as an epic of unrelieved degradation and corruption. The people who lived in the „Byzantine Empire” never knew nor used the word „Byzantine.” They know themselves to be Romans, nothing more and absolutely nothing less. By transferring the Imperial capital from Rome on the Tiber to the New Rome on Bosphorus, dubbed Constantinople, the Emperor Constantine I had transferred the actual identity of Rome to the new location. Long before Constantine I, the idea of „Rome” had become dissociated from the Eternal City on the Tiber. For a Roman meant a Roman citizen, whereever he lived. Before the Imperial period, in 89 BC, a Roman law had granted Roman citizenship to people throughout Italy. Afterwards, citizenship became extended to an increasing number of people in different parts of the Empire. In 212, Emperor Caracalla declared all free persons in the Empire to be Roman citizens, entitled to call themselves Roman, not merely subject to the Romans. Within a few decades, people begin to refer to the entire Empire less often [in Latin] as „Imperium Romanorum” [Domain of the Romans] and more often as „Romania” [Romanland]+ 

Titus Filipas