Nicolae Ceauşescu şi dilema prizonierului

Despre politica de putere, despre comerţul internaţional, despre industrializarea forţată a României, despre Nicolae Ceauşescu şi despre Dilema prizonierului (prisoner’s dilemma) în cazul său personal. Nicolae Ceauşescu nu a fost un om liber. A fost el însuşi prizonier al sistemului instaurat de sovietici şi de slugile lor alogeno-cominterniste în România. Cum a fost jucată „dilema competiţiei şi cooperării” cu Nicolae Ceauşescu ? Două exemple revelatoare pot fi găsite în anul 1968. După invazia sovietică în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu a ţinut faimosul discurs din balconul Comitetului Central în faţa mulţimii afluită acolo din impuls emoţional spontan. De la un martor ştiu că jumătate erau foşti naţional-ţărănişti, foşti naţional-liberali, foşti PSDR-işti, foşti legionari. Ruda aceasta a mea, care rămăsese în Basarabia la ocupaţia sovietică din 1940-1941, ştia că orice discurs românesc era exact înregistrat de ruşi. Se aştepta să apară un avion sovietic care să mitralieze mulţimea. După acel discurs, muncitorul mardeiaş electoral comunist la alegerile din 1946, vorbesc despre Vasile Paraschiv, şi-a dat demisia din partidul comunist ca semn de protest competiţional faţă de ruptura deschisă de Nicolae Ceauşescu cu URSS. Însă un basarabean anti-comunist precum scriitorul Paul Goma s-a înscris atunci în PCR pentru a coopera cu Nicolae Ceauşescu. Şi la el jocul cooperării atingea culmea absurdului în 1977, când îi cerea lui Nicolae Ceauşescu semnarea Cartei ’77. Problema este aceea că la anul 1977, Paul Goma s-a dovedit mai deficitar în cultura politică decât Nicolae Ceauşescu.  Ce exemplu pozitiv putea să ofere pentru noi Carta ’77? Cehul Vaclav Havel scria ulterior bine documentat despre felul cum se iniţiază activitatea asociativă. Dar nu sîntem cu nimic mai prejos decât cei din MittelEuropa. Începuturile Partidei Naţionale româneşti din prima jumătate a secolului XIX probează ideea. Nicolae Ceauşescu a visat să pună maşinăria PCR, de fapt o falsă  „mişcare asociativă românească”, în slujba  dezvoltării economice a României. Să interpretăm politica lui Nicolae Ceauşescu în terminologia modernă. Aici sunt importante două concepte : ISI (Import substitution Industrialization) şi EOI (Export-oriented Industrialization). Legătura între cele două teme şi cei doi termeni, ISI şi EOI, pe care Nicolae Ceauşescu o credea continuă, este de fapt puternic afectată de ipoteza lui Hans Singer şi  Raul Prebisch privind condiţiile inexorabile ale dezvoltării economice. Anume aceea că termenii comerţului exterior între resursele primare şi bunurile manufacturate se deteriorează puternic la scurgerea timpului. Teza (ipoteza) Singer-Prebisch se încadrează în aşa-numita doctrină economică structuralistă. Un tip incult însă puternic intuitiv, cum a fost Nicolae Ceauşescu, a punctat insistent şi major tema „independenţei naţionale” pentru a se opune teoriei de tip „Dependencia” implicată de ipoteza Singer-Prebisch. Adică o dependenţă a naţiunilor aflate la periferia dezvoltării economice de situaţia existentă în naţiunile capitalismului puternic, de naţiunile aflate în inima economiei mondiale. Problema reală nu era însă dictată de intuiţia lui Nicolae Ceauşescu ori de felul cum ne simţeam noi ca români năpăstuiţi din toate părţile. Reamintesc, comunismul lui Nicolae Ceauşescu a distrus sistematic baza economică multimilenară construită prin implementarea şi difuzia inovaţiilor întru perfecţionarea lumii de către un Cirus cel Mare, lăudat de profeţii evrei!, apoi de către un Darius cel Mare, Regele Regilor. Să nu  uităm că Limba Română se află chiar şi acum în arealul definit de civilizaţia cuvântului sanskrit Satem! Tot la fel să nu uităm că istoricii români din perioada Nicolae Ceauşescu susţineau, foarte corect, că istoria noastră antică,  ori „istoria statului dac al lui Burebista şi Decebal”, nu se încadra în tiparul unui stat sclavagist! Însă  cel mai cumplit ne-a lovit, prin foametea ultimilor ani ceauşişti, destrucţia sistemului agricol de tipul fiziocrat-răzeşesc, un sistem care datează la noi încă de pe vremea bunului împărat Mavrichie (să nu uităm că frontiera nordică pentru Romania se află pe Bugul apusean  care curge în bazinul hidrografic  baltic, este aceasta o temă de teologie politică foarte bine punctată de scriitorul Mihail Sadoveanu în volumul al doilea din romanul Jderilor, dar percepută independent şi de către norvegianul Thor Heyerdahl în ultimul său volum, din păcate rămas neterminat prin moartea autorului). Ştim că de asemenea durate lungi în istorie „se sparie gândul”. Dar aceasta este o abordare îmbrăţişată şi în Ecologia Industrială din USA, acum, pentru refacerea lor economică. Ei, aceşti intelectuali americani în surfing pe valul prezentului lor tehnologic, chiar gândesc în termenii lui Fernard Braudel. Iar noi, în termenii lui Mavrichie, Dosoftei, şi ai principiului identităţii logice din enunţul lui Miron Costin. Dar, prin Jules Michelet, a tinerilor intelectuali români ajutaţi întru formare europeană de către acest Jules Michelet în prima jumătate a secolului XIX, apoi, peste un veac, ajutaţi noi, cei tineri fiind, de un Alexandru Duţu, academicianul construit intelectual de mişcarea culturală ortodoxă Rugul Aprins (îmi amintesc cum îl citeam în anii de studenţie, eu fiind student însă la facultatea de fizică din Bucureşti, cum dezbăteam ideile acestea foarte aprins, până târziu în noapte, aproape de dimineaţă, cu studenţii căminişti din anii mai mici de la facultatea de fizică ai Universităţii din Bucureşti, studenţi care prezentau pentru regimul comunist non-Ceauşescu pericolul major că puteau să transmită apoi mai departe ideile acelea periculoase către colegul lor non-căminist Valentin Ceauşescu, un vitor foarte bun manager, securiştii alogeni şcoliţi în Occident îi făcuseră un profil exact!, tot procesul era supravegheat de securitate şi de activistul Dan Marţian, ulterior devenit „şarpele din FSN”, îmi zicea Raul Volcinschi), constatăm că şi în cultura noastră ideile lui Fernard Braudel au fost bine asimilate. Şi descoperirea, descoperirea esenţială pentru noi, este cea a primejdiilor. După decembrie 1989, –să recunoaştem, prea puţini ne-am gândit la aceasta!–, a fost şi este încă, la modul grav şi acut, primejdia „revoluţiei curbate” descrisă în teoria profesorului american James Chowning Davies. Este bizar felul în care la noi, un profesor universitar american pe numele său Keith Hitchins, cel care continuă de facto ideologia anti- românească structurată de Voltaire, această ideologie  declarat pro-fanariotă şi pro-rusă a fost pusă în cartea lui Keith Hitchins “Românii, 1774 -1866” tradusă de editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu şi recomandată în programa şcolară la noi, devine din anul 1991 membru de onoare al Academiei Române ! Aceasta s-a întâmplat prin diligenţa anti- românească a culturnicilor  GDS. Iar ideile cu adevărat seminale, deloc pro-ruse, gânduri formulate de către James Chowning Davies  privitoare la „revoluţia curbată” au fost intenţionat obturate (ori, de ce să nu recunoaştem?, există şi ipoteza că au fost ignorate din  curată obtuzitate intelectuală, mă amuză mereu dezbaterile televizate dintre culturnicii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu în care aceştia depun eforturi disperate, cu transpiraţie multă!, să lege capete de locuri comune) de către culturnicii „de elită” din GDS.

Titus Filipas

Etichete: , , , , , , , , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: