Este vorba despre acel Scorilo care apare în cunoscuta inscripţie dacică : DECEBALUS PER SCORILO. Rădăcina numelui SCORILO poate fi identificată ca fiind comună cu a cuvântului de origine etruscă SCURRA (după Klein). Etruscii au locuit în Etruria (care acoperea Toscana modernă, Umbria apuseană şi partea nordică din Latium cel vechi) şi în zone din Lombardia, Veneto, Emilia-Romagna (unde se pare că au fost împinşi de gali). Originea etruscilor, popor care se stabilea între anii 900 şi 800 înainte de Hristos în peninsula italică, este obscură. Istoricul italian Massimo Pallottino (1909 – 1995), specialist în civilizaţia etruscă, opera o distincţie între “provenienţa” etruscilor şi “formaţia etnică” a etruscilor. Massimo Pallottino începe enumerarea teoriilor care se referă la “provenienţa” etruscilor cu acelea care atribuie etruscilor originea orientală în raport cu Italia. Am amintit deja că etrusci erau şi în Veneto. Un detaliu mai puţin cunoscut, dar important pentru noi, este acela că mulţi dintre veteranii legiunii Macedonica se retrăgeau la Veneto chiar din timpurile romane cele mai autentice (în sensul că nu exista Nova Roma, şi nu fusese recunoscut încă un Novum Latium pe spaţiul european extins dintre Adriatica şi Munţii Caucaz. După bătălia de la Actium din anul 31 înainte de Christos, veteranii din legiunea Macedonica se vor stabili în Veneto. Istoriceşte, Legiunea Macedonica a fost formată în jurul “nucleului dur” de soldaţi integri şi de mare curaj care l-au însoţit pe Cezar, Stăpânul Lumii, când a trecut Rubiconul. Legiunea Macedonica a fost centrată pe valorile în care aceştia credeau. Este plauzibil că şi planul lui Cezar de a cuceri Dacia provenea din acele valori. Mai târziu, alţi soldaţi ai legiunii Macedonica îl vor însoţi pe Traian peste Dunăre. Valorile care au trecut Rubiconul cuceresc şi Dacia. Avem certitudini că exista legătură între Dacia romană şi Veneto încă din veacul II după Hristos, dar noi mai credem că exista legătura cu Veneto şi pe vremea mai veche la care Nicolae Densuşianu se referea în cartea Dacia preistorică. Provin etrurii din fondul pelasgic comun, pe care Nicolae Densuşianu îl extindea dincolo mult de ceea ce sîntem dispuşi să înţelegem convenţional prin Dacia preistorică ? Scorilo este un nume care provine din fondul pelasgic comun la fel ca şi “scurra”? Bizar, dar găsim un punct de sprijin în teoria foarte recentă a unui lingvist italian (Mario Alinei, născut în anul 1926 la Torino, profesor emerit la universitatea din Utrecht unde a predat între 1959 şi 1987, fondator şi editor la Quaderni di semantica, revistă de semantică teoretică şi aplicată, până de curând preşedinte la Atlas Linguarum Europae) care susţine, nici mai mult nici mai puţin, că limbajul etruscilor provine din limba maghiară (sic!). La anii 1437/38, actul Unio Trium Nationum îi recunoştea pe maghiari şi pe secui drept două “formaţiuni etnice” distincte, ca să recurgem la terminologia lui Massimo Pallottino. Unio Trium Nationum întărea de facto privilegiile enorme ale ungurilor minoritari, nu-i proteja deloc pe secui de agresiunea prin asimilare maghiară, îi excludea complet pe români, populaţia majoritară în Transilvania ! Iar după Compromisul (Ausgleich) de la 1867, a fost elaborată o ideologie a maghiarizării obligatorii a populaţiei româneşti şi secuieşti din Transilvania, cu metodologia extrem de precisă. Dacă reputatul lingvist italian Mario Alinei identifică rădăcini comune la cuvinte din limbajul maghiarilor de azi şi cuvinte foarte vechi din fondul etrusc, este mult mai probabil să fie vorba despre nişte cuvinte (foarte puţine) din limbajul originar al secuilor care au infiltrat limbajul maghiar după anii 1437/38. Nu sîntem noi primii ce au susţinut că huţulii şi secuii provin din vechi triburi dacice care nu s-au romanizat ireversibil. Deci, pe lângă acel Scorilo dacic din Carpaţii Meridionali, nume despre care noi sîntem primii care afirmă că el provine din vechiul fond lingvistic pelasgic, din care s-a desprins apoi şi limbajul etruscilor, cuvintele identificate de Mario Alinei au existat şi în limbajul antic al proto-secuilor ca triburi dacice din Carpaţii Orientali! Această rădăcină etruscă a numelui Scorilo ajungea să influenţeze formarea adjectivului scurrilous din limba engleză. Unde, în acord cu dicţionarul Merriam-Webster, cuvântul intra de la anul 1576. Cuvântul provenea dintr-o fabulă în limba latină, “De Asino et Scurra”, pe care o cităm:+Asinus/indigne ferens/scurram quendam honorari/et pulchris vestibus amiciri/quia magnos ventris edebat sonos,/ad magistratus accessit/petens/ne se /minus quam scurram / honorare vellent./ Et cum /magistratus /admirantes eum /interrogarent/cur /se ita honore dignum /duceret,/inquit:/”Quia /maiores quam scurra /crepitus ventris emitto /eosque absque foetore.”/Haec fabula eos arguit /qui in rebus levissimis/suas pecunias profundunt.+, scrisă de Laurentius Abstemius. Nu este un autor latin antic, ci un scriitor italian renascentist, pe nume real Lorenzo Bevilacqua. El a trăit în secolul XV, a fost profesor de Scriere Frumoasă (Belles Lettres) la Urbino, şi bibliotecar al ducelui Guido Ubaldo pe vremea papei Alexandru Borgia. Dar ce înseamnă rădăcina pelasgo-etruscă „Scori” din Scorilo? Probabil că “mim” (la fel ca meseria domnului Dan Purec).
Titus Filipas
Etichete: Nova Roma, Romania Orientală, România, Titus Filipas
Blog ideologic Titus Filipas 