Archive for octombrie 2010

„Troia rusească” şi „Pompeiul ucrainean”

octombrie 26, 2010

Istoria lui Karamzin, foarte frumos scrisă !, deşi este împănată cu hubris şi minciună, vrea să justifice pentru acea parte din intellighentsia rusă cu înclinaţie spre umanism, hulpava şi cruda creaţie geopolitică intitulată NovoRossiia ori Rusia Meridională pe teritoriul nord-pontic din vechea Romania Orientală (să nu uităm că peninsula Crimea, apoi zona riverană a Mării Azov, a fluviului Don inferior şi a rîului Kuban fuseseră romanizate înainte de a fi fost romanizată Dacia!). După anul 1774, ruinele antice din Chersonesul Tauric (peninsula Crimea) fuseseră botezate „Troia rusească”. Iar după ce însăilarea artificială de teritorii furate de la alţii, profitoarea pactului Ribbentrop-Molotov, vorbesc despre Ucraina, s-a desprins din URSS, aceleaşi ruine au fost rebotezate „Pompeiul ucrainean”.

Titus Filipas

Hubris rusesc

octombrie 25, 2010

„Preludiul comunismului” în Franţa este marcat de anul 1792, când se instaurează prima Comună insurecţională din Paris. Cea de a doua Comună insurecţională din Paris, –de la 18 martie  1871 la  28 mai 1871–, va fi folosită de Lenin ca riglă fiducială (benchmark) pentru măsurarea succesului loviturii de stat a bolşevicilor din 25 octombrie/7noiembrie 1917. Comunismul în varianta marxistă iniţială trebuia să fie universal. Intelectualii bolşevici din jurul lui Lenin considerau că totuşi comunismul poate fi instalat cu succes nu la scală universală, ci doar în Rusia. De unde asemenea hubris ?  Bolşevicii ruşi nu se îndepărtau nici ei prea mult de la ideologia naţionalistă a lui Karamzin. Istoria lui Karamzin, foarte frumos scrisă !, deşi este împănată cu hubris şi minciună, vrea să justifice pentru acea parte din intellighentsia rusă cu înclinaţie spre umanism, hulpava şi cruda creaţie geopolitică intitulată NovoRossiia ori Rusia Meridională pe teritoriul nord-pontic din vechea Romania Orientală (să nu uităm că peninsula Crimea, apoi zona riverană a Mării Azov, a fluviului Don inferior şi a rîului Kuban fuseseră romanizate înainte de a fi fost romanizată Dacia!). Or, pentru această crudă creaţie geopolitică intitulată NovoRossiia militase cu succes iluministul Voltaire (membrii Comitetului Marii Terori din revoluţia franceză îl adulau pe Voltaire!), care a organizat în Occident un lobby pro-Rusia în favoarea tratatului de la Kuciuk Kainargi din 1774. Nu mai enumăr toate dezlănţuirile rele de hubris rusesc ce au urmat din acel tratat. Oricum, şi  filosoful Theodor Adorno, şi istoricul Simon Sebag Montefiore argumentează convingător că există o legătură de continuitate între ţarismul rusesc din secolele XVIII, XIX, şi URSS.

Titus Filipas

Practica macroeconomică

octombrie 24, 2010

Jean-Pierre Dupuy: „Practica macroeconomică reflectă în general nişte judecăţi de valoare exprimate prin alegeri de politică şi prin acte fundamentale de alegere ideologică”.

Titus Filipas

Romania există din 285 AD

octombrie 24, 2010

Ne cunoaştem istoria şi sursa de putere absolută a drepturilor noastre regaliene. În primele două veacuri ale erei creştine, jurişti romani geniali creează cadrul legislativ pentru primul stat de drept din istorie. Iar la 212 AD, Constituţia Antoniniană acorda cetăţenia romană aproape tuturor oamenilor din cuprinsul Imperiului Roman care puteau să plăteasca impozite. Transformarile au fost rapide, în jumatate de veac, Imperiul Roman devine Romania. Istoriografii de la Oxford University consideră că la 285 AD începe lumea modernă. Drepturile regaliene ne sunt date prin teologia politică a  Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel Mare şi sintagma-sigiliu Nova Roma de la 381 AD (primul Conciliu al Bisericii Universale de la Constantinopol). Sintagma-sigiliu Nova Roma confirmă că exista şi un Novum Latium care se întindea probabil în spaţiul nord-pontic până la Tanais (Don). Zona riverană a Donului fusese romanizata înainte de a fi fost romanizată Dacia! Iar „retragerea aureliană” în realitate n-a existat. Zosimus, în Historia Nova, nu o aminteşte. Şi el era mult mai aproape de loc şi de evenimente decât oricare alt istoric.

Titus Filipas

Cugetare înţeleaptă pe un forum de ziar

octombrie 24, 2010

”Rostul sistemului progresiv nu este să aducă mai mulţi bani la buget, şi nici să-i sancţioneze pe cei cu venituri mari. Rostul impozitului progresiv este să modeleze structura consumului dinspre consumul de produse de lux, către consumul de produse de serie – cel care ţine economia în funcţiune. De regulă, el este construit dintr-o cotă unică, aplicată la circa 60% din populaţia activă – cu venituri medii – şi dintr-un transfer de venituri dinspre cei mai bogaţi 20% către cei mai săraci 20%. Se impozitează progresiv nu venitul în totalitate, ci doar ceea ce depăşte venitul mediu, adică acele sume cu şanse mari să fie destinate consumului de lux. Şi asta doar pentru veniturile personale. Nimeni nu impozitează progresiv profitul. Rezultatul economic şi social (al impozitului progresiv) este dezvoltarea, pe seama producţiei pentru piaţa internă. Dezvoltarea, adică acea affluent society a apărut prin impozitul progresiv şi nu a inventat impozitul progresiv. Vezi istoria impozitării şi structura consumului în SUA. Pe vremea când au inventat societatea bunăstării şi the American way of life, SUA impozita cea mai ridicată tranşă de venituri peste medie cu 91%! Impozitarea progresivă a veniturilor este întotdeauna însoţită nu doar de deduceri, ci şi de impozitarea progresivă a proprietăţii şi, mai ales, de cea a moştenirii: avuţie nemuncită. În felul acesta se evită aristocratizarea excesivă a societăţii pe bază de avere şi se asigură şi democraţia politică. Fiindcă veni vorba, parlamentul român tocmai a respins legea care propunea impozitarea progresivă a proprietăţilor imobiliare.”

Pentru conformitate,

Titus Filipas

Colegiul iezuit din Cluj

octombrie 23, 2010

Universitatea din Cluj are ‚signatura’ (conceptul lui Jacques Derrida) acestei universităţi europene cu predarea în limba latină şi ctitorită de iezuiţi, nu de maghiari, necum de regele Ferdinand al României !  La colegiul iezuit din Cluj a învăţat Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazu. Foarte sigur că avea şi colegi români acolo, nu ştiu cât erau ei de numeroşi. Student la colegiul iezuit din Cluj a fost şi cărturarul nostru Petru Pavel Aron, acela care de  1a anul 1760 la anul 1761 traducea Vulgata latină (scrisă de călugărul scit Ieronim şi admirată de savantul occidental Roger Bacon) într- o vernaculară românească de excepţie. Iar Şcoala Ardeleană, Petru Pavel Aron, chiar şi iezuiţii latinişti toleraţi o vreme de „tiranii barbari” să influenţeze Suprastructura ideologică românească  în Transilvania, aduc impulsul pentru Romania Neoacquistica. Spiritul  academic iezuit, centrat pe ceea ce se cheamă „cunoaşterea prudenţială”,  trebuie resuscitat şi insuflat, nu doar la Universitatea din Cluj, ci şi în toate universităţile româneşti. Bănuiesc că insistenţa etnicilor maghiari pe o discriminare de tip apartheid în viaţa universitară şi culturală  din România se datorează exclusiv dorinţei egoiste de a reţine doar  pentru ei moştenirea întemeierii culturale iezuite. Ca şi cum ar mai fi posibil în zilele noastre instituirea unui  apartheid  cultural  în  inima Europei!

Titus Filipas

Un comentariu de @const

octombrie 23, 2010

Este vorba despre un comentariu pe blogul domnului Adrian Năstase, http://nastase.wordpress.com/2010/10/20/despre-masuri-bune-si-erori-nefortate/ +const spune: Aşa e, scopul pînă la urmă este managementul de performanţă, micro şi macro. Să nu uităm că Schumpeter glumea spunînd că Marshall, „părintele marginalismului”, intenţionase ca magnum opus-ul lui de economie (*Principles of Economics*, la ~740 pagini) să fie citită în special de oamenii de afaceri (citat de Nicolae Georgescu-Roegen). Pe de altă parte, managementul devine adeseori un scop în sine, axat pe ce se dă şi ce se cere într-o organizaţie/firmă/companie sau pe ce zice şefu’ şi nu pe ce e bine/valoros/corect/drept de făcut, etc. Trebuie un echilibru…general, ca să-l parafrazăm pe Keynes. Iar pentru că şi *România corectă – România socială* („Documentul”) are 310 pagini şi acest comentariu a luat ceva vreme, e poate oarecum dezlînat, şi are şi el o anumită… scurtime. Dar, “for what it’s worth:”

Pe scurt:

– Recomandările sînt în ansamblu foarte binevenite şi bine gîndite.

– dar Documentul a trebuit să fie necesarmente reactiv ca răspuns la crizele imediate

– şi a indicat numai indirect modul în care procesele recomandate vor trebui urmărite şi efectele măsurate/ajustate

– Deci: poate fi un un punct de plecare pentru dezvoltarea unei paradigme economice potrivite României pentru managementul micro şi macro (incluzînd politica monetară si economia politică) şi pentru asigurarea resurselor pentru viitor.

Pe mult mai puţin scurt:

Documentul descrie destul de clar elemente critice ale ieşirii din criza, într-o structură inevitabil reactivă—România trebuie întîi să se stabilizeze, şi apoi să se lanseze în domenii de creştere pe termen lung. In acest context, este lăudabilă, e.g., iniţiativa impozitării capitalului în mod sinonim cu taxarea muncii şi plasarea acesteia din urmă pe importantul „soclu” pe care îl merită. Majoritatea recomandărilor din Document într-adevăr promovează o Românie *socială.*

Exemple care par a indica faptul că măsurile de acest gen pot avea succes există, unul chiar vecin: Ungaria a impus atît taxarea activelor (nu profiturilor pentru că pot fi manipulate) băncilor cît şi taxarea *temporară* a marilor industrii şi despărţirea de banii FMI şi UE. Pe de altă parte, pe linii similare recomandărilor din Document, a redus sau eliminat impozitele ungurilor şi anumitor afaceri/companii. Pieţele de capital au reacţionat pozitiv şi au cumpărat obligaţiunile emise în forinţi (!) la o dobîndă avatajoasă ţării, Ungaria dovedind că înţelege o lege macroeconomică fundamentală: datoriile trebuie să fie denominate în aceeaşi valută cu veniturile din impozite, i.e., forinţi. Poate că aşa va ajunge la ceea ce Orban numeşte „suveranitate economică.” Este aici suport empiric pentru elementele din Document care cer o impozitare gradată—cei puternici, care au folosit resursele ţării pentru a deveni puternici, trebuie să contribuie comensurat la rezolvarea greutăţilor.

Este de asemenea bun faptul că Documentul îndeamnă la concentrarea pe anumite domenii pentru facilitarea creşterii economice în viitor, pe termen lung. Deşi tehnologiile de vîrf şi infrastructură (şosele/autostrăzi) sînt evident reprezentate, este demn de considerat poate că (1) tehnologiile de vîrf pot fi de asemenea foarte specifice României, nu neapărat „pe culmile” la modă; şi (2) lucrurile se schimbă. Un exemplu concret şi surprinzător se poate găsi în evoluţia industriei ceasornicăriei a Elveţiei care arată dezvoltarea acestei industrii în acord cu ethosul elveţian, continuarea şi susţinerea ei tehnologică şi politică, tarele ei şi modul în care s-a adaptat (sau nu) la schimbări, provenind în special de la producătorii de ornice japonezi. Un caz în mic care cuprinde majoritatea punctelor importante pentru aceasta discuţie, de la inovare, competiţie şi cartel la producţie, protecţie şi politică.[1]

Pe termen scurt şi lung, „rezolvarea” problemei politicii economice (citată, în sensul *economic* al lui Jevons, de blogideologic) pare a fi, pe bună dreptate, augmentată de către autorii Documentului, mai mult sau mai puţin intenţionat, cu ceva de genul „…şi folosirea pîrghiilor politice pentru dreapta *distribuire* a bogăţiei create pentru creşterea bucuriilor vieţii.” Acestea din urmă sînt văzute de Georgescu-Roegen, de exemplu, ca scopul activităţii economice par excellence: „the enjoyment of life.” Mai mult, poate într-un astfel de context natura proprietăţii asupra mijloacelor de producţie va avea o importanţă subdtanţial diminuată asupra profitabilităţii.

(Apropos, un model de factură Jevoniană (?) în care „economics, if it is to be a science at all, must be a mathematical science” (*Theory of Political Economy,* p. 3) poate creea falsa iluzie a certitudinii în concluziile modelului. A observat însă corect, spune Nnicolae Georgescu-Roegen, faptul că resursele naturale ale acelui „certain land” sînt un factor limitativ (in „The Coal Question”, 1906), o idee prezentă şi în document. Şi, inadvertent, a menţionat că are de-a face cu „a population”, deşi nu a urmat ideea pîna la capăt, anume, nevoia unui sistem economic *specific* acelei populaţii, tradiţiilor ei, culturii ei, etc. Ignorarea acestora a dus probabil la eşecul economiilor în curs de dezvoltare de a deveni economii dezvoltate—ţările „în curs de dezvoltare” şi-au procurat cel mai bun bisturiu „de pe piaţă” şi au uitat de pacient.)

Însă modelul economic din Document pare mai degrabă de factură keynesiană (p. 65: „pe termen scurt vom urmări stimularea cererii agregate…”). Deşi acest model este pe linia economică social-democrată dpdv al istoriei primei jumătăţi a sec. XX, mai ales sub forma „sintezei neoclasice” (www.fummo.com/info/Neoclassical_synthesis.html), el nu pare să dea roadele scontate în zilele noastre (e.g., stimulentele din SUA); şi asta chiar dincolo de spectrul inevitabilei inflaţii. Schumpeter îl numea, poate mergînd prea departe, un *deus ex machina* în care concluziile sînt trase prin alegerea cea mai favorabilă modelului a variabilelor care sînt considerate constante (celebrul „ceteris paribus”), un mod de a ascunde sub preş potenţialele hibe. Iar modelul, chiar Keynes intuia, nu este scalar, deci trebuie să rămînă mereu în perspectiva termenului scurt pentru că „in the long term we are all dead.” Poate că nu e chiar rău aşa—„ajunge zilei necazul ei…”

În sfîrşit, atît critici cît şi laude pentru Keynes se găsesc destule. Practic însă, pentru România, dincolo de „coşmarul keynesian” despre care vorbea la un moment dat blogideologic, un model de aceasta factură cuplat, ca un simplu exemplu, cu adoptarea euro poate fi destabilizator—manevrările monetare nu vor mai fi la fel de uşor disponibile pentru a controla şi calibra şi re-demara sistemul („prime the pump’) în caz de „defect.” Atractivitatea monedei unice este în scădere şi în alte părţi („euro adoption isn’t worth discussing”, zice Miroslav Singer în „Creeping Concentration of EU Regulatory Power Irks Czech Central Bank Governor”, WSJ, blogs.wsj.com/new-europe/2010/10/13/creeping-concentration-of-eu-regulatory-power-irks-czech-central-bank-governor/) iar, pe de altă parte, moneda naţională este folosită inteligent chiar şi în afara…Chinei („Israel’s Bank Chief Defends Interventions”, WSJ, online.wsj.com/article/SB10001424052702303550904575562313029626460.html?mod=WSJ_hpp_MIDDLENexttoWhatsNewsTop)

Poate că problema următoare de rezolvat e dacă putem crea şi folosi o *paradigmă* economică mai potrivită care să includă (printre altele):

– un model specific României şi românilor

– care încurajează creşterea economică

– care este drept din punct de vedere al distribuţiei profitului/bogăţiei

– şi care ia practic în considerare administrarea resurselor pentru generaţia curentă şi cele viitoare în acelaşi timp cu revenirea din criză. Ţările „dezvoltate” au ajuns astfel pentru că şi-au înţeles istoria, tipologia, popoarele, ethosul, resursele (vezi chiar Jevons în *The Coal Question*), avantajele şi apoi administrat inteligent dezavantajele proprii, accidentale, istorice, politice sau geografice. A intra în competiţie economică directă cu ele în numele liberului schimb de produse *sau inovaţii şi invenţii* nu e bineînţeles „fair-play” faţă de companiile româneşti. Exemplul în mic al ceasurilor elveţiene menţionat mai sus poate fi edificator ca un studiu de caz în aceste cîteva sensuri.

Munca din spatele Documentului poate că e un start lansat în această directie, i.e., datele (“aritmomorfice”) se pare că există şi pot fi analizate şi modelate. Există deja chiar în el păstrată viziunea duală a economiei ca agricultură şi industrie, un fapt ignorat sau uitat în alte ţări, sub influenţa doctrinelor neoclasice. Înţelegem uşor că, esenţialmente, cele două îndeletniciri economice fundamentale sînt agricultura şi industriile extractive, i.e., obţinerea de resurse, exploatarea „entropiei joase.”[2] Documentul discută foarte bine dar incomplet modul în care acestea trebuiesc salvgardate. Ne-ar trebui acum o vedere micro şi macro de ansamblu pe care s-o testăm cu “artimetica.”

[1] Pentru istoria si dezvoltarea industriei orologice si de ce în Elveţia, vezi, pentru o versiune pe scurt, Amy K. Glasmeier (Pennsylvania State Univ.), „Technological Discontinuities and Flexible Production Networks: The Case of Switzerland and the World Watch Industry” (papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1506383) sau cartea aceleiasi autoare *Manufacturing time: global competition in the watch industry, 1795-2000* (books.google.com/books?id=cVUSauNST8EC&printsec=frontcover&dq=Manufacturing+time:+global+competition+in+the+watch+industry,+1795-2000&hl=en&ei=AwK_TMmxEs-TnweHxeCJDg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CDAQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false)

[2] Acestea din urmă sînt foarte actuale nu numai în perspectiva preţului record al aurului ci mai ales ca pîrghie a economiei politice—China creează un embargou în metale rare chiar şi împotriva SUA! („Trade Officials Ponder China’s Rare Earth Stance”, http://www.nytimes.com/2010/10/14/business/global/14rare.html?src=busln).

[3] “Lying With Statistics“, http://www.physics.smu.edu/pseudo/LieStat/+

Pentru conformitate,

Titus Filipas

“Crizele pâinii”

octombrie 23, 2010

“Crizele  pâinii”, –ori mai degrabă crizele preţului  pâinii–,  în Franţa Vechiului Regim erau frecvente. Oricum, recolta de grâu a Franţei din anul 1774 fusese mediocră, speculatorii vor mări imediat preţul făinii, ceea ce creează o nemulţumire imensă printre  oamenii simpli,  şi aproape o stare insurecţională  denumită  « La guerre des farines ». În Confesiunile lui Jean– Jacques Rousseau, carte publicată în 1782, apare un ecou al acelor probleme  : “Enfin je me rappelai le pis-aller d’une grande princesse à qui l’on disait que les paysans n’avaient pas de pain, et qui répondit : Qu’ils mangent de la brioche.” Pentru a rezolva problema pâinii în Franţa prin ‘principiul substituţiei’, Louis XVI  îl va sprijini  deschis pe farmacistul  militar Parmentier care vroia să  răspândească şi în Franţa  cultura cartofului pe care o învăţase în Germania, unde fusese ţinut prizonier  în ‚războiul de şapte ani’. În memoria colectivă a poporului parizian, regina Marie-Antoinette ar fi pronunţat la Versailles,  într – o seară din octombrie 1789, comentariul  : “S’ils n’ont pas de pain, qu’ils mangent de la brioche!”,  vorbind despre manifestanţii Parisului care  cereau scăderea preţului pâinii. În realitate, regina Marie-Antoinette nu a pronunţat niciodată acea frază, nu şi-ar fi permis aşa ceva. Expresia respectivă este numai un prefabricat de succes al propagandei anti – Bourbon engleze. Propagandă ce a folosit, ca punct de plecare, un excerpt deformat din Confesiunile lui Jean– Jacques Rousseau. Dar chiar şi în articolele din presa politică americană de acum, presupusa frază a Mariei Antoaneta : “Let them eat cake!”,  se repetă  extraordinar de frecvent,  în scopul denigrării unui adversar.  În fine, să adaug că există chiar şi un musical  extrem de simpatic din anul 1933, „Let ‘Em Eat Cake”,  cu muzica lui George Gershwin.

Titus Filipas

Ideologia Karamzin

octombrie 23, 2010

Filmele prezentate la Festivalul filmului rus (http://www.romanialibera.ro/arte/film/s-a-spart-gheata-la-filmele-rusesti-203385.html ) sunt frumoase, dar transmit subliminal şi un mesaj ideologic pro-Rusia. Să nu uităm, ideologia lui Karamzin este incorporată instinctiv de toţi marii creatori ruşi, inclusiv de Andrei Tarkovski. Karamzin, care scrie foarte frumos o istorie eroică a Rusiei, dar o istorie foarte îndepărtată de adevăr, se laudă că adoptă stilul Gibbon. Or, prin ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon, în mod proclamat o ideologie anti-Romania (să nu uităm că Romania a fost primul stat de drept din istorie !, n-a fost nevoie sa vină Montesquieu, au existat jurişti romani geniali care au creat legile pentru romanitas în primele două veacuri ale erei creştine, au existat Sfinţii Părinţi Ierarhi, ca oameni reali, care au creat antropologia pragmatică şi teologia politică esenţială pentru fundamentarea drepturilor noastre regaliene), se justifica tratatul de la Kuciuk Kainargi din 1774 care creează NovoRossiia frumoaselor sate Potemkin, o iluzie. Fiecare asemenea film este cel puţin pe trei sferturi un înşelător sat Potemkin. Fiţi siguri că un film ce s-ar abate măcar cu o singură iotă de la ideologia Karamzin nu s-ar fi realizat în Rusia bolşevică şi post-bolşevică.

Titus Filipas

Anul 1774

octombrie 23, 2010

Domnul VIRGIL LAZAR scrie un articol interesant la http://www.romanialibera.ro/opinii/aldine/1789-preludiul-comunismului-203380.html Dar după părerea mea, anul 1774, atât anul morţii suveranului Franţei Louis XV pe vremea căruia, la 1740, diplomaţia cardinalului cancelar Fleury adusese şi garanţia Franţei la Capitulaţiunea care legitima pentru principatul moldonesc frontiera pe rîul Bug,  cât şi anul  tratatului de la Kuciuk Kainargi care, prin faptul că suspenda pentru două veacuri Capitulaţiunea de la 1740,  este mult mai tragic prin consecinţe pentru noi decât anul 1789. Grila de interpretare pe care o folosesc se bazează pe abordarea filosofică propusă de  Theodor Adorno şi pe abordarea istorică propusă de   Simon Sebag Montefiore. Fireşte, grila de interpretare fiind transpusă pe plan conceptual în contextul intereselor  româneşti. Nu înseamnă recurs la teoria conspiraţiei dacă spui că epoca fanariotă a reprezentat pentru noi un uriaş risc, atât ca risc de signatură, cât de asemenea ca risc idiosincratic şi risc sistemic. Epoca fanariotă  coincide în timp cu Epoca Luminilor din Occident pe care noi am pierdut-o. Anumite forţe intelectuale din Epoca Luminilor au impus o direcţie de evoluţie politică, –internă şi externă–, Rusiei din secolele XVIII, XIX, XX şi XXI, iar aici vorbesc despre Rusia ţaristă, despre Rusia bolşevică,  şi despre Rusia post-bolşevică. Când studiem Epoca Luminilor recunoaştem că destinul nostru ca români a fost influenţat pozitiv de ideologia lui Condillac, dar prea adesea uităm că a fost influenţat negativ de ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon.  Ideologie care desfiinţa conceptul geopolitic Romania, concept creat în primele patru veacuri ale erei creştine. Iar aici teologia politică a Sfântului Părinte Ierarh Vasile cel  Mare a jucat, –şi joacă încă–, un rol covârşitor care este complet neglijat, obliterat, de ideologia rusească a lui Karamzin, continuatoare  de facto a stilului Gibbon. Reamintesc că ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon a înlocuit  Romania cu Bysance.  Contra Reforma în şcoala noastră-i studiată prea puţin, motivul fiind acela că noi sîntem un popor ortodox, ceea ce-i foarte adevărat. Dar în mişcarea de Contra Reformă, papa de la Roma acţiona şi ca un patriarh al  Apusului, cu drepturi şi obligaţii impuse în secolul V de centrul Bisericii Universale de la Constantinopol. În numele acelor vechi drepturi şi obligaţii, Contra Reforma îl angajează pe  Mihai Viteazu pentru a cuceri Stambulul şi a permite să fie reinstaurată acolo capitala Bisericii Universale. Ideologia iluministă Montesquieu-Voltaire-Gibbon funcţiona ca reacţie laică întârziată la Contra Reformă, şi ea nega în esenţă ROMANIA, construită de jurişti romani geniali ca primul stat de drept din istorie (vezi ce spunea Will Durant)!  Ideologia lui Mircea Vulcănescu îşi aproprie această ROMANIA –  primul stat de drept precum şi conceptul cetăţenesc romanitas. Când vorbim despre ‚neamul românesc’, despre ‚sufletul românesc’, vorbim de fapt despre drepturile noastre cetăţeneşti ! În fine, ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon constituie impulsul pentru expansiunea Rusiei în Polonia, în spaţiul nord-pontic (vezi construcţia geopolitică apocaliptică NovoRossiia) şi în peninsula balcanică. Dacă îi interpretăm corect pe Theodor Adorno şi Simon Sebag Montefiore, atunci putem spune de asemenea că ideologia Montesquieu-Voltaire-Gibbon a permis trecerea de la interpretarea marxistă a comunismului la interpretarea leninist-stalinistă. Aspectele acestea ideologice trebuie mereu amintite atunci când vorbim despre agresivitatea Rusiei în oricare postură posibilă : ţaristă, bolşevică şi post- bolşevică.

Titus Filipas