Archive for aprilie 2010

Programul spaţial formulat de Barack Obama

aprilie 18, 2010

Trebuie să vedem (http://nastase.wordpress.com/2010/04/17/la-ceptura/#comment-89866 ) că miza pentru Noua Economie se bazează pe noile tehnologii, realmente foarte inovative. Iar în fabricarea produselor  bazate pe aceste noi tehnologii intervine o cerere neobişnuit de intensă pentru o nouă categorie de resurse rare: Elementele rare.  Pe Pământ, fondul suveran de investiţii al Chinei s-a grăbit înţelept, şi a  cam cumpărat aproape toate sursele de elemente rare de pe planeta aceasta. Rămânea doar spaţiul cosmic. A fost formulată demult ipoteza că unii asteroizi sunt constituiţi din elementele cele mai neobişnuite, inclusiv mari cantităţi de elemente rare. Programul de cercetare spaţial formulat de Barack Obama (nu ştiu ce consilieri a avut, aş fi curios să aflu) nu este doar un nou program spaţial diferit de cel formulat de George W. Bush, nu este doar unul extrem de ambiţios, dar el pur şi simplu reprezintă o linie de politică macroeconomică americană din strategia pentru viitor a USA. Se ştie că programul spaţial formulat de preşedintele JFK reprezenta strategia pentru a cuceri Noua Frontieră. Şi acela era în fond calchiat dupa Manifest Destiny din secolul XIX, copiat agresiv şi de germani, şi de (noii) evrei în lupta lor pentru pentru spaţiul vital. Programul  spaţial formulat de Barack Obama nu reprezintă totuşi mai puţin de atât. Dreptul primului venit : 1/toţi asteroizii din centura aflată între Jupiter şi Marte sunt ai USA pentru viitorime; 2/ sateliţii lui Marte, fără îndoială că nişte asteroizi captaţi de planeta sângelui, sateliţi asupra cărora Rusia a clamat un anumit drept de proprietate, vor fi tot “ai noştri”, adică ai americanilor.

Titus Filipas

“S-a comportat în perioada interbelică fascizant” ?

aprilie 17, 2010

@LePrince spune: + Romania s-a comportat in perioada interbelica fascizant cu populatia bastinasa+  Sigur, este vorba  despre populaţia  din Basarabia. Mai găsesc pe un blog din Basarabia comentariul : “Grupările legionare – cuiburile – erau foarte strânse sub raport sufletesc. Legionarii au adunat în jurul lor cea mai de seamă elită culturală a neamului românesc.” Cred că evaluarea aceasta se referă corect numai la cuiburile de legionari din Basarabia interbelică. Discuţiile de acolo erau foarte elevate. Şi erau anti-bolşevici mai ales datorită profesorilor ruşi albi refugiaţi în Basarabia, şi care făceau parte din intelligentsia rusă albă. Ei veneau mai ales din zona Sankt Petersburg, erau foarte culţi, ştiau deja  o vernaculară neolatină   (franceza, italiana, spaniola, dacă nu chiar pe toate trei) şi le era foarte uşor să înveţe bine Limba Română. Aveau doctorate luate la universităţi ţariste, şi dacă dovedeau cunoaşterea bună a vernacularelor neolatine erau admişi ca profesori în acele şcoli din Basarabia organizate pentru copiii de ţărani moldoveni cu patru clase după sistemul agregat gimnaziu+liceu agroindustrial în profilul reluat ulterior în RSR de sistemul excelentei reforme Mircea Maliţa, + trei ani de facultate care le dădea în final diploma de subingineri, masterat se spune acum. Dar focalizarea pe anumite cărţi de filosofie din Epoca Luminilor le era facilitată de profesorii ruşi care învăţaseră româneşte. Pot să amintesc aici traducerile din Descartes şi Jean-Jacques Rousseau, care erau seminarizate în cuiburile de legionari din Basarabia. La aceeaşi adresă URL se mai poate citi : “Iar ceea ce vedem cu toţii astăzi, auto-intitulaţii legionari sunt cu toţii nişte papagali penibili, cărora li se pare că dacă se îmbracă în verde şi   flutură steaguri verzi fac mari acte de patriotism.” Felicitări!, iată un adevăr bine reliefat prin critica bine punctată. Adevărul este că legionarii vroiau numai să imite ţinuta lui T.E. Lawrence, supranumit “Lawrence al Arabiei”. Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/T._E._Lawrence   şi http://passouline.blog.lemonde.fr/2009/04/26/lawrence-revisited/ . Era în ţinuta adoptată şi mărturisirea unei determinări pentru acţiune, la fel ca aceea manifestată de colonelul T.E. Lawrence. Cămăşile lor kaki şi celelalte accesorii erau de inspiraţie britanică (vezi în DEX : KAKÍ2 s.n. Culoare  galben-cafenie cu nuanțe verzui. [art. kakíul] (din fr. kaki < engl. khakee, khaki = (de) culoare cafeniu-gălbuie; stofă de această culoare folosită în armata britanică din Indii pentru confecționarea uniformelor < urdu, hindi / khākī = plin de praf; de culoarea prafului < persan khākī = plin de praf; de culoarea prafului < persan khāk = praf) [def. MDN, etim. TLF]), chiar ţineau de eleganţa pur englezească a hainelor bărbăteşti, nu aveau vreo legătură cu “cămăşile negre” ale fasciştilor italieni (deşi, s-a dovedit acum, mişcarea lui Mussolini era plătită cu banii imperiului britanic!, Iosif Constantin Drăgan scria că elveţienii deţin nişte documente foarte compromiţătoare pentru britanici din arhiva lui Mussolini aflată în CH. Vezi aici http://www.guardian.co.uk/world/2009/oct/13/benito-mussolini-recruited-mi5-italy , “Benito Mussolini was recruited by MI5 in WWI […] Mussolini’s payments were authorised by Sir Samuel Hoare, http://en.wikipedia.org/wiki/Samuel_Hoare, an MP and MI5’s man in Rome, who ran a staff of 100 British intelligence officers in Italy at the time.”). Nu este exclus ca mişcarea legionară din România să fi fost iniţiată în urma unui impuls primit de la Intelligence Service, şi cu bani ai Imperiului Britanic ! Legionarii autentici erau filo-englezi şi cămăşile lor kaki de asemenea n-aveau legătură cu “cămăşile brune” ale naziştilor germani !

Titus Filipas

Karma

aprilie 17, 2010

Când comentatorul @Agarici mi-a trimis pe blogosferă un mesaj în care a folosit cuvântul Karma, comentatorul @LePrince a început să vitupereze. Definiţiile cuvântului Karma prezentate în DEX sunt convenţionale şi anoste. Iar explicaţia termenului Karma dată de Wikipedia de limba română, http://ro.wikipedia.org/wiki/Karma , uită ceva esenţial în finalul articolului : să treacă în bibliografie ceea ce s-a scris româneşte la noi  despre Karma în perioada interbelică. Din nou, prin reacţia de pe blog, @LePrince a exprimat o atitudine anti-românească, la fel ca Vladimir Tismăneanu în profitabilul  său Raport.  În filosofia hindică, felul în care fiecare individ uman desluşeşte calea de cauzalitate se cheamă Karma. Pentru  gândirea „omului comun”, cum  spune  poetul  Labiş, calea   de cauzalitate nedesluşită se cheamă „Destin”. Există, fără îndoială,  o participare la construirea Spiritului prin racordarea lecţiei de realitate Ex Cathedra în Limba Română cu nenumăratele abordări conceptuale ascendente. Prin acea racordare,  manifestată ca  Mişcare Naţională,  prelegerile lui Nae Ionescu din 1926 au fost punct pivotal în discursul verbal românesc. Care începe să construiască liber şi deliberat ‚reprezentări  ontologice’ depăşind frontiera copilărească  a limbajului matern. După cum caută, pe aiurea, reprezentări  ontologice alternative pentru căile realităţii. Acest îndemn îl trimite pe Mircea Eliade în India.  Constatam surprins, că în secolul XX, înainte de venirea alogeno-cominterniştilor la putere în România, chiar şi elitele ţărăneşti de la noi se interesau de asemenea probleme. Când venea faza comunismului naţionalist şi cenzura se relaxa, cumpăram într-un anticariat din Craiova  lucrarea  intitulată „Karma, sau lumina pe cărare”,  publicată de o editură sătească din Oltenia. Deci nu doar Mircea Eliade se arăta interesat de filosofia hindică. După 1989, când eram “de permanenţă”  la sediul Alianţei Civice din Craiova, a sosit  un fost ţăran chiabur, care fusese în tinereţe chiar patronul acelei edituri. L-am întrebat  mirat: “Domnule, cum îţi plăteai autorii?”. “Nu-i plăteam deloc”, mi a răspuns. “Erau studenţi legionari, care scriau numai din dragoste pentru ţară. Carol al II-lea i-a  împuşcat pe toţi”. Colegii mei de atunci din Alianţa  Civică m-au convins pe moment că acele cărţi nu aveau valoare. Am învăţat ulterior mai multe despre filosofia hindică.  În budism, căutarea şi găsirea realităţii se face pe aşa-numita „potecă octuplă”. Inspirat de gândirea indiană, chiar şi fizicianul   american   Murray Gell-Mann  îşi numise metodologia lui teoretică de aflare  a unei  noi particule elementare: „Calea octuplă”.

Titus Filipas

Un director de şcoală în Basarabia

aprilie 17, 2010

Văd patru comentatori pe blogosferă, care aparent nu se cunosc, fiecare se ascunde sub nick, comentatori uniţi doar prin faptul că încearcă să abată precuparea mea de biografiere a familiei alogeno-cominterniste Tismineţki-Tismăneanu (tatăl şi fiul). @LePrince spune: +In Republica Moldova, in constiinta unei parti a populatiei romanesti( mai ales rurala, sau defavorizata, dar si in cercuri intelectuale de varf ale comunitatii romanesti) exista, latent, sentimentul ca povestea pe care sovieticii le-au repetat-o 50 de ani este reala. Ma refer la povestea cum ca Romania in 1918 a fost un stat agresor, imperialist, care s-a comportat in perioada interbelica fascist si fascizant cu populatia bastinasa ( aducand multa intelectualitate romaneasca din vechiul regat in Basarabia) .+“50 de ani” ? Primul Gulag peste Basarabia a fost în perioada 1940-1941. “Ma refer la povestea cum ca Romania in 1918 a fost un stat agresor, imperialist, care s-a comportat in perioada interbelica fascist si fascizant cu populatia bastinasa”. Povestea aceasta a fost spusă de   alogeno-cominternişti precum Lioncik Tismineţki. Şi nu s-a limitat la atât. A dus o prigoană înverşunată împotriva răzeşilor basarabeni, i-a înscris pe liste pe care le-a predat sovieticilor. Wikipedia de limba română nu scrie nimic despre aceste aspecte în articolul despre Lioncik Tismineţki http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_Tism%C4%83neanu . Scrie totuşi “născut la   Soroca”. Şi tatăl meu, şi mama mea, sunt (Dumnezeu să-i odihnească !) tot din judeţul Soroca. Bunicul meu dinspre tată, om bogat din munca şi gândirea lui, a fost pus de Lioncik Tismineţki pe acele liste. A fost nevoit să se ascundă în tot intervalul ocupaţiei sovietice pentru a nu fi trimis în Siberia. Aşa că preocuparea de biografiere a familiei alogeno-cominterniste Tismineţki-Tismăneanu este justificată. „aducand multa intelectualitate romaneasca din vechiul regat in Basarabia” spune @LePrince. Nu este adevărat. În primul război mondial a fost o hecatombă a „dăscălimii române”, profesori şi învăţători. Era deci o criză acută de intelectuali şi în Vechiul Regat. Prelegerile lui Nae Ionescu din anul 1926 au stârnit entuziasmul unei generaţii noi, au format un Ego naţional într-o naţiune rămasă practic fără învăţători. Ideile din prelegerile anului 1926 descend fără condescendenţă în cultura română, influenţând mai ales “dăscălimea” tînără, ce îşi va construi altfel lecţiile. A fost un exemplu superb de „top-down approach”, de abordare   conceptuală descendentă ce ar trebui reînvăţată de naţiunea noastră, căci numai aşa poate fi continuat un Ego naţional românesc. Să mai observ că mijloacele ideologice, deviante pentru că non-epistemologice, folosite azi pentru a combate arhetipurile culturale dezvăluite în prelegerile marelui Nae Ionescu, prelegeri ideologice primare, bazate pe epistemologia intelectualistă, sunt tendenţioase si lamentabile. Adevărul este că mulţi dintre intelectualii din Basarabia interbelică provin din intellighentsia rusă albă, care au fugit de bolşevici. Ei ştiau bine cel puţin o vernaculară neolatină diferită de limba română, aşa că pricepeau limba română, au învăţat chiar să vorbească suficient de bine limba română. Tatăl meu a avut asemenea profesori. Mitul “apostolilor de limba română” care veneau din Vechiul Regat să predea la şcolile din Basarabia este fals. Trebuie să folosim mereu exemplul fiducial în analiza comparativă. Ştia vreunul dintre acei învăţători Limba Română la nivelul textelor lui Paul Zarifopol, fiu spiritual al lui Ion Luca Caragiale? Învăţătorul din Vechiul Regat trimis în Basarabia nu era mai mult decât un ţăran alfabetizat, –de multe ori impertinent–, ce căuta un mijloc de căpătuială. Ce a putut aduce acesta, exceptând infatuarea nemăsurată şi fără temei, în Basarabia, şi mai ales, ce a învăţat el de la intellighentsia “gărzilor albe’ din Basarabia? Abia în momentul realizării unui schimb cultural putem vorbi despre calitate intelectuală. Au existat pedagogi ruşi care au practicat această artă intelectuală subtilă. Revoluţia bolşevică i-a prins, ori adus, în Basarabia. Au învăţat limba română, mijloc de salvare pentru ei, pornind de la gramatica generală, obiectul de studiu având aceeaşi structură ideatică şi pe ruseşte, şi pe româneşte. Un director de şcoală în Basarabia, unchiul meu, îmi povestea că întotdeauna în cancelarie, când acelui pedagog rus i se cerea să îşi expună opinia, începea frazarea cu: “Să admitem, să presupunem…”. Aceasta, mă lămurea unchiul, era traducerea ad litteram a formulei ceremonioase ruseşti practicate în arta conversaţiei dinainte de epoca bolşevică: “Dopustim, polojim…” A trecut în revistă noţiuni de aritmetică şi de geometrie elementară într-o sistematizare sui-generis indusă de rusul care desena triunghiuri, dreptunghiuri şi cercuri pe hârtie, ori scria cifre înlănţuite în operaţii de aritmetică, şi îi cerea toate expresiile şi propoziţiile echivalente în Limba Română. Când eram copil, acel unchi român   învăţător, refugiat basarabean, mi-a verificat cunoştinţele cerându-mi să răspund la toate întrebările pe care le ridica pedagogul rus. Indirect, am fost influenţat de întrebările intelligentsiei ruse din Basarabia ce învăţa să vorbească româneşte după revoluţia bolşevică.

Titus Filipas

Evenimentele din ianuarie 1990

aprilie 17, 2010

Evenimentele din ianuarie 1990 au rămas în mare parte nedescifrate încă. Şi asta din cauza lipsei de curaj,  de curaj intelectual. Este blamat Ion Iliescu. Dar evenimentele bizare au început exact cu o lovitură împotriva lui Ion Iliescu, lovitură ce părea coordonată de Mazilu Dumitru, deşi eu cred că el a jucat numai ca marioneta unor interese externe anti-româneşti şi anti-România. Apoi a fost întâlnirea televizată, dată în direct de TVRL, dintre Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. A fost o discuţie civilizată între domni, de ce să nu recunoaştem? O discuţie în care fiecare şi-a asumat nişte obligaţii. Ion Iliescu şi-a respectat cuvântul, şi la puţin timp s-a hotărât constituirea CPUN ca parlament ad hoc. Corneliu Coposu trebuia să adopte numai atitudinea cunctator-evaluatoare,  „wait and see” cum zic anglo-saxonii, şi câştiga sigur alegerile. Dar a venit demonstraţia din Bucureşti împotriva FSN, parcă pe 29 ianuarie 1990, ştiu că a precedat, amorsat, provocat prima mineriadă. Mai ştiu de  la un craiovean care era atunci în sediul PNŢCD, că seniorul Corneliu Coposu iniţial a fost împotriva acelei demonstraţii. A fost şantajat, a fost luat pe sus la demonstraţie, împotriva voinţei lui ? Craioveanul îmi povestea cea de a doua variantă. Oricum, ca fapte de viaţă românească din istoria secolului XX, sînt nevoit  să constat mari diferenţe de comportament între Corneliu Coposu (în 1990) şi Emil Bodnăraş (în 1944) care au fost de aceeaşi parte a baricadei la 23 august 1944. Comunistul rutean Emil Bodnăraş s-a comportat  exemplar, –de o manieră ireproşabilă din punctul de vedere al respectului arătat–, faţă de mareşalul Ion Antonescu, predat lui după lovitura de stat de la Palat din 23 august 1944. În ianuarie 1990, Corneliu Coposu nu şi-a respectat cuvântul dat faţă de Ion Iliescu. Cred că de la acea încălcare a unui acord între doi români se trag toate relele României.

Titus Filipas

Ceea ce nu spune Dilema Veche

aprilie 16, 2010

Plec de la articolul http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/l-am-mo%C5%9Ftenit-pe-aristotel-prin-musulmani-interviu-cu-sylvain-gougue##comments  Ceea ce nu spune Dilema Veche este faptul că propagarea atât de rapidă  a Islamului şi, totuşi, totuşi!,  asimilarea limbii coranice uniforme de către un mare  număr de populaţii eterogene nu s-au făcut doar prin acţiunea forţei  brute. Succesele incontestabile dovedite de mahomedanism  se  pot explica în primul rând raţional. Prin circumstanţa  că  Islamul respinge imaginile în religie, exceptând   caligrafia   şi desenul simetric abstract,  arabescurile. Să adăugăm că prin această  predilecţie pentru desenul simetric abstract, –astfel pe toate desenele din moschei se poate studia aplicativ  noţiunea  matematică de ‚grup’, mult mai târziu introdusă în ştiinţa abstractă  de către matematicianul  francez Evariste Galois (1811-1832)–,  arabii ne-au demonstrat şi o anumită asemănare spirituală cu vikingii.  În  condiţiile lumii islamice de la început, gramatica generativă  eliberată  a impulsionat propăşirea limbii arabe, cât şi o cultură  mutazilită care incorpora, înfometată şi devoratoare de cunoaştere, poate cea mai bună parte a culturii elineşti ce ni s-a mai păstrat  în afara universului  bisericii ortodoxe! Într-adevăr, nu se poate contesta faptul că mutaziliţii reuşesc un fericit transfer al intelectualismului antic,  dar şi din Romania Orientală  a secolelor IV, V, VI, într-un intelectualism islamic timpuriu, şters apoi de fundamentalismul islamic. Manuscrisele greceşti traduse pe arăbeşte vor fi recopiate succesiv, ştergându- se  eventual urma autorului. Astfel că ele  vor fi atribuite, fără discriminare, unui autor generic Aristotel, deşi ele nu au fost la origine create cu intenţia de a fi nişte apocrife Aristotel.  Avem multe cărţi vechi atribuite acum, mai realist, unui generic Pseudo Aristotel, deşi probabil că sub numele acesta se ascund mai mulţi autori anonimi, unii din antichitate, iar alţii din Romania Orientală care ne interesează pe noi în mod special. Oricum, trebuie să mulţumim custodiei  mutaziliste că aceste cărţi minunate mai există, aproape ca un miracol cultural arab! În măsura în care  mutazilismul este considerat actualmente, chiar de către intelectualii arabi care îl promovează, drept unica  armă  raţională a Islamului care s-ar  putea  opune cu succes, chiar din interiorul sistemului cultural musulman, punctelor de vedere extremiste reprezentate prin  salafism (fundamentaliştii sunniţi) ori de către whahabiţi (reformaţi conservativi sunniţi din Arabia Saudită), probabil că  numai re-inserţia gramaticii generative în cultura populară islamică s-ar  putea  dovedi cea mai eficientă politică proactivă de combatere a terorismului. Însă există o criză profundă de cunoaştere a culturii arabe chiar în interiorul agenţiei americane C.I.A. Şi trebuie să adăugam iarăşi ca un precept, faptul că  România actuală este  obligată  prin poziţionarea geografică şi tradiţia istorică   să înţeleagă  toate arhetipurile culturale majore, mai vechi sau mai noi,  din ‚Marele Orient Mijlociu’. Ritmul cheltuielilor SUA în Irak  arată că americanii edifică realmente  acolo „The Best Democracy Money Can Buy”. Proiectul acestei democraţii a fost denumit de scriitorul american Gore Vidal (născut la 3 octombrie  1925) „Perpetual War for Perpetual Peace”. Să nu uităm că razboiul acesta nedemn a costat România în anul 2005 cel puţin 2 miliarde de dolari USA, în condiţiile în care pensionarii români se sinucideau  din cauza sărăciei ! Cât  va costa războiul  până în finalul „perpetuităţii” sale?

Proiectul „Marelui   Orient Mijlociu”,  jocul strategic purtat foarte real, jocul care se pretează  şi la  descifrări   în codul din „Historia Hierosolymitana” (1100-1127), proiect  pentru implementarea căruia se cheltuiesc sume imense, este dezideratul geopolitic de a face ca  visul biblic să devină  realitate în „Romania Ierusalimului”. Fundamentaliştii neoprotestanţi americani care l-au  sprijinit electoral   pe GWB,  apoi politica acestuia, consideră  că toţi locuitorii din Orientul Mijlociu, fără excepţie,  adică atât  evreii,  arabii, cât şi creştinii tradiţionali,  trebuie să se convertească obligatoriu la creştinismul neoprotestant de tip ‚Mega Churches’.  Bizară doctrină! Reamintindu-ne codurile parţial dezvăluite pe vremuri de Benjamin Disraeli, jocul  real numit „Marele   Orient Mijlociu” desemnează o serie nouă de maşinaţiuni brutale destinate câştigării Fertilei Semilune, spaţiu pământesc unde cercetătorii Bibliei  localizează  geneza ideii de  Paradis în religia monoteistă. Încă mai focalizat, „Paradisul preistoric”, ca loc al istoriei reale ce a dat naştere arhetipului cultural chemat ‚Paradis’, ‘Eden’, ori ‘Rai’,  este situat între Tigru şi Eufrat. În anul 2004, vrând sa renunţe la înspăimântătoarea ‚memorie selgiucidă’, memorie a ‚supremaţiei turanice’ absolute, proiectul „noului Irak’ desena un stindard nou, în care se găseau, căzute, adică  pe partea inferioară a drapelului, două benzi albastre  care semănau uluitor cu acele două benzi  de culoare „azul” prezente pe drapelul statului Israel modern. Din comentariul totalmente favorabil „noului Irak’, aflam siderat că acele două benzi albastre de pe drapelul unei ţări din Orientul Mijlociu  reprezintă Tigrul şi Eufratul. Gândim fără să vrem, gândirea  spontană  este unica parte de „sălbăticie naturală” din firea omului definit ca ‚zoon politikon’. Din cauza aceasta nu gândim întotdeauna „politiceşte corect”, dacă gândim corect. „Steaua lui David” între cele două  benzi albastre are vreo legătura cu „arhetipul Paradisului”? Apoi, principala problemă din Orientul Mijlociu nu este ‚problema democraţiei’, ci ‚problema apei’! Deci care este ponderea adevărată   a ‚componentei ecologice’ în proiectul ‚Marele Orient Mijlociu’? Întrebări naturale, impuse de includerea ‚factorului ecologic’ în discursul despre Istorie. Deşi, admitem,  ele sunt complet ‚incorecte” din punct de vedere politic. Înţelegerea  doctrinelor  era de altminteri şi punctul de vedere extrem, –poate fi calificat foarte bine, sau „foarte rău”,  şi ca extremist–, pronunţat de marele intelectual  şi mult hulitul cărturar al nostru  care a fost Vasile Lovinescu. Este semnificativ şi doveditor pentru inchiziţia ideologică internaţionalistă foarte activă  care supravegheaza  la ora actuală „planisferul  cultural”, că ori de câte ori faci tentativa să spui şi câteva cuvinte în favoarea lui Vasile Lovinescu, un mare promotor al valorilor româneşti autentice în cultura de  la noi, rişti să fii acuzat că ai introdus  în limbaj „derapaje”, –ei da, chiar ăsta-i cuvântul!–,  care nu sunt  „politiceşte corecte”. De ce? Nu este „politiceşte corect” nici măcar să propui o explicaţie! Am avut, şi avem încă, foarte mari cărturari români bine specializaţi în problemele cele mai acute ale ‚Marelui  Orient Mijlociu’. Datorită ştiinţei şi expertizei lor, –acumulată prin infinite eforturi personale, şi oferită gratuit statului român, exact după principiul ‚societăţii deschise’–, România  comunistă era considerată la un moment dat a fi avut statutul de ‚cea de a treia putere diplomatică” într-o lume dominată   pe atunci de două superputeri. A existat o curiozitate C.I.A. faţă de acest „secret” românesc.  Agenţia  a dorit  să obţină  mai multe date, însă  practicând spionajul, deşi ar fi putut obţine  informaţii mult mai sigure solicitându-le direct  autorităţilor române  de atunci.

Titus Filipas

De zona Dunăreană s-au ocupat genovezii

aprilie 16, 2010

În ultimul val de barbarie revărsat asupra Italiei, ocupaţia lombardă  (568–774),  Genova nu a suferit prea mult. De exemplu, locuitorii Italiei de nord terorizaţi de regele longobard Alboin s-au refugiat, –câţi au reuşit–, la Genova. Probabil că  actul de cruzime cel mai notoriu comis de Alboin a fost atunci când a determinat-o pe soţia lui, Rosamunda, să bea din craniul tatălui ei, ucis de Alboin. Rosamunda s-a răzbunat mai târziu, comandând   asasinarea regelui, după care s-a refugiat la Ravenna, oraş încă  mai ‘roman’ ca Genova, ‘roman’ în sensul de ‚bizantin’.  În anul 540, aproape de sfârşitul războaielor greco-gotice, generalul  bizantin Belizarie  ocupa şi  Ravenna.  Organizat de împăratul Mauricius (Mavrichie îi spune Dosoftei),  exarhatul din  Ravenna a fost centrul puterii bizantine în Italia până la  751 A.D., când cetatea va fi ocupată pentru scurt timp de longobarzi. La acel timp, insulele Corsica şi Sardinia erau socotite ca fiind „africane” pentru că  ţineau de exarhatul de Cartagina, organizat de acelaşi Mavrichie. Cam vreo sută  de mii la număr, longobarzii vor fi asimilaţi complet în Italia, dar memoria lor rămâne. Chiar şi numele eroului italian unificator Garibaldi (1807-1882) este inspirat de numele regelui longobard Garibald ( ?- 671). Pe timpurile stăpânirii lombarde şi carolingiene, vechile municipii romane s-au  transformat  în „comune”. Comunele italiene cer şi dobândesc  de la prinţii şi baronii locali nişte ‘carte ale libertăţii’,  sub semnul cărora  începe noul capitol al democraţiei în Italia. Pilda comunelor  italiene  se va propaga, prin mijlocirea cruciadelor, în  Europa. Cruciaţii englezi vor afla şi vor împrumuta de la italieni nu doar nume de sfinţi patroni, (Sfântul Gheorghe, la 1192),  ci şi  pilda ‘Cartei libertăţii’, devenită  la 1215  Magna Charta, uniformizată  pentru întreaga Anglie, nu doar pentru o singură comună.  Influenţa comunelor italiene va conduce şi la Magna Charta  din  1222  (Aranybulla sau ‘Bula de aur’) a ungurilor. În Italia papalitatea îşi atrage  de partea ei ‘comunele’, adică ‘democraţiile urbane’. Papalitatea asigură  astfel uniformitatea democraţiei  în peninsula puternic  fragmentată   altminteri. Situaţia  s-a perpetuat  până  în secolul al XIX-lea. Civilizaţia comercială a  Genovei se îndreaptă spre bazinul Mării Negre, „ianavezii” mergând de-acum frecvent  şi pe „drumul tătărăsc” de pe istmul baltico-pontic, absolut sigur în nişte condiţii de Pax Mongolica. Într-adevăr, trebuie să  vorbim despre  „pacea mongolică” numai în termeni reali. Numărul total de victime umane ale  sângeroşilor  mongoli  într-o sută de ani de stăpânire în  Eurasia este evaluat acum a fi fost numai  o zecime din numărul negrilor ucişi de belgieni în bazinul rîului Congo! Embargoul papal de la 1291 asupra comerţului cu mamelucii explică pe de altă parte interesul viu al genovezilor faţă de  itinerarul veneţianului  Marco Polo  prin imperiul  mongol. Titlul jurnalului său: „Milionul”, dictat scriitorului Rustichello din Pisa (care mai este şi autorul unui ‘Roman al regelui Arthur’), se referă la opulenţa bogăţiilor  existente  la curtea lui Kubla Kahn  din Xanadu.  Trebuie să menţionăm într-un mod special faptul că Marco Polo şi Rustichello din Pisa  au  fost ţinuţi  prizonieri  de  genovezi în  faimosul Pallazzo San Giorgio,  nu în temniţa Malapaga, plină de altminteri cu numeroşi ‚ianavezi’ de rând, pe nedrept  categorisiţi de cronicarul  moldav ca „talhari” (de altminteri şi tatăl lui Mihai Eminescu îşi alinta fiul zicându-i „talhar”!).  Să mai spunem că Pallazzo San Giorgio fusese  construit ca un ‘palat comunal’ în  anul 1260, la iniţiativa ‘căpitanului poporului’  Guglielmo Boccanegra, arhitectura sa  va fi oarecum imitată  de constructorii genovezi care au înălţat un mic fort de apărare pe insula San Giorgio pe Dunăre, ce va da  numele  oraşului Giurgiu. Acolo unde Mircea cel Bătrân va strămuta capitala voievodatului.  Vorbind despre vechi insule genoveze,  adăugăm că după înfrângerea cetăţii Pisa la anul 1284 în bătălia de la Meloria, Genova devine stăpâna unică a resurselor umane ce  le ofereau  insulele Corsica şi Sardinia. Dintre cele două insule, numai Sardinia era  bine acoperită de  o reţea densă a drumurilor romane. Din Sardinia, Genova recrutează mult mai uşor oameni tineri, ţărani săraci  pe care îi trimite  în România. Unele dansuri cu măşti din Moldova seamănă uimitor cu dansurile  din Sardinia. Să fie  pură întâmplare ? Între 1321 şi 1331, comerţul genovez va fi redus ca intensitate,  datorită luptei între partida Ghelfilor din comuna Genova, şi partida Ghibellinilor din Pera, suburbie la Constantinopol.  Comunitatea genoveză din  Pera ţinea cu împăratul german, vasalul Bizanţului. Să notăm  că Romania istorică este  guibellină,  fiind bizantină  prin definiţie şi tradiţie. Astfel, vedem că în feuda medievală dintre români şi maghiari este prezentă şi  rădăcina unui conflict  Ghelfi/Ghibelini. Soţia regelui ungur Ladislau I (1077-1095), Adelaida, era fiica unui duce Ghelf din Bavaria ; putem bănui deci că şi Ladislau I (Laslău Craiul) era Ghelf, deşi la acel timp nu exista un conflict  între Ghelfi  şi Ghibellini. Invitarea unei dinastii  regale germane pe tronul României  în secolul XIX se încadrează  în această  tradiţie de  a fi în « partida   guibellină ». Comerţul capitalismului italic se face în cele două sensuri, prin potenţare şi creare de cetăţi, cum bine observa Nicolae Iorga. În familia lui Mihail Kogălniceanu exista legenda că strămoşii mamei veniţi din Genova fondaseră Moncastro (Cetatea Albă).  Iar în familia lui Vasile Alecsandri exista legenda originii lor veneţiene. Chiar Vasile Alecsandri declara în biografia de la 1865 : « Familia mea este originară din Veneţia. Străbunul meu, om cu inima îndrăsneaţă şi spiritul  cavaleresc,  veni în Moldova şi puse a lui spadă în serviciul ţării, se căsători cu o româncă şi deveni obârşia  familiei Alecsandri ». Mutat în Italia, –ipoteză–, Mihail Kogălniceanu  ar fi fost, probabil,  chemat „commendatore”.    Înţelepciunea de administrator îi venea lui Mihail Kogălniceanu de la arhetipul  cultural matern? Atitudinea   în  stil „commendatore”,   –posesorul artei manageriale a capitalismului timpuriu din Italia–,  va fi în Evul Mediu  românesc model pentru stilul de cârmuire aşezată a celebrei zone de podgorii basarabene  „Codrul”. La fel ca şi „căpitanul de Codru”,   toţi „căpitanii de plai” erau în  fapt gestionari medievali foarte chibzuiţi, cu mare promptitudine a deciziilor  pentru ca roadele „plaiului”  să fie preluate, într-un maximum de siguranţă  posibilă pentru acel timp,  de comerţ. Mi-e teamă  că  imaginea pe care ne-o dă  Mihail Sadoveanu în „Neamul Şoimăreştilor” despre „căpitanul Mihu”  este limitată, nu reflectă şi  „adevărul economic” din istoria noastră. Instituţia medievală  moldovenească  a „căpitanilor” de plai sau de Codru seamănă  extraordinar de mult cu instituţia republicană genoveză chemată „Capitani del Popolo”. Chiar şi alegerea domnului Ştefan cel Mare pe câmpul  de la Direptate este dovada existenţei  funcţionale a  unei Carte a libertăţilor în Moldova. Şi este infinit mai posibil  ca ea să fi „debarcat” venind pe mare de la Genova, decât să fi descălecat venind din Ungaria. Întrucât  formarea istorică  a Ungariei, şi vorbim despre Hungaria 1, a fost atât de puternic influenţată de Veneţia, iar formarea istorică  a principatelor dunărene a fost influenţată de Genova, este posibil ca un conflict  medieval între Veneţia şi Genova să aibă ca reflex conflictul din secolulul XX  între Ungaria şi România, exploatat de Hitler  şi Mussolini.

Titus Filipas

Prima împărţire a Poloniei şi pacea de la Kuciuk Kainargi

aprilie 16, 2010

Citesc pe blogosferă : +Polonezii n-au fost niciodata slugarnici.+

Da, dar au fost provocatori. Pe vremea lui Cuza, o expediţie militară poloneză a încercat să atace Rusia, traversând România. Noroc că românii i-au pus la punct. Mi se pare că a fost făcut şi un film pe tema aceasta istorică, nu ştiu dacă regizorul n-a fost chiar Sergiu Nicolaescu. În fine, polonezii nu încearcă măcar să-şi înţeleagă propria istorie în contextul cultural iluminist din secolul XVIII. Regele Prusiei, Frederic cel Mare, ştia prea bine despre existenţa unui lobby pro-Rusia în Occidentul European, un lobby organizat de iluministul Voltaire. Nu pe gratis, era plătit de ţarina Caterina cea Mare. Acel lobby pro-Rusia va forţa până la urmă încheierea păcii din 1774 de la Kuciuk Kainargi, printr-un tratat care suspenda temporar Capitulaţiunea de la 1740 ce legitima frontiera pe Bug pentru principatul moldovenesc. Doar intervenţia lui Frederic cel Mare a produs oarece întârziere a tratatului care a forţat, dinspre iluminatul Occident European, crearea Rusiei Sudice! Întârzierea provocată de Frederic cel Mare s-a făcut în detrimentul Poloniei. Pentru că mai întâi s-a realizat prima împărţire a Poloniei, apoi a urmat tratatul de la Kuciuk Kainargi. Frederic cel Mare a fost într-adevăr Mare, pentru că a speculat absolut toate oportunităţile oferite de istorie. Ar fi interesant un congres comun al istoricilor români şi polonezi care să analizeze legătura dintre prima împărţire a Poloniei şi  pacea de la Kuciuk Kainargi ce anula drepturile româneşti la frontiera pe rîul Bug (vorbesc despre Bugul pontic).

Titus Filipas

O provocare şi o batjocorire

aprilie 15, 2010

Fiind eu însumi provocat printr-un comentariu impertinent la http://nastase.wordpress.com/2010/04/15/tvr-1-ora-21-10/#comment-89649 , trebuie să spun că în Wikipedia (http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_Tism%C4%83neanu ) scrie despre Leonid Tismineţki (tatăl lui Vladimir Tismăneanu) că a fost un “teoretician român”.  Corect ar fi fost să scrie: teoretician anti-român.  Şi-a aplicat nemilos  teoriile anti-româneşti în Basarabia. Prima oară în perioada 1940-1941. Urmează un hiatus antonescian care opreşte procesul anti-românesc din Basarabia pentru etnogeneza stalinistă a poporului “maldavan”, după care Lioncik Tismineţki îşi continuă  nestingherit procesul anti-românesc din Basarabia în perioada 1944-1948. Practic, Lioncik Tismineţki a fost un expert în construirea iadului pentru români. Ca expert, Lioncik Tismineţki a fost adus în anul 1948 în România, unde îşi schimbă numele în Tismăneanu. Schimbarea de nume era o provocare la adresa ortodoxiei româneşti, fiind o batjocorire a memoriei Sfântului Nicodim de la Tismana. Fiul său, Vladimir Tismăneanu, continuă această provocare şi această batjocorire.

Titus Filipas

Etnogeneza stalinistă a poporului “maldavan”

aprilie 14, 2010

Mă uit şi eu siderat  cum a funcţionat etnogeneza stalinistă a poporului “maldavan” şi a ţării chemată “Maldavania”. Dar în 1944 s-au refugiat în România şi mulţi ruşi inteligenţi. Băieţi, nu există “Maldavania” ! Există numai fosta provincie a României chemată Basarabia.

Titus Filipas